vineri, noiembrie 30, 2007

O orchestra romaneasca in sfarsit inregistreaza pentru Deutsche Grammophon

Recunosc, titlul este putin amagitor. Si totusi, nu cred ca gresesc daca spun ca pana acum nici o orchestra romanesca nu a inregistrat pentru celebra casa de discuri. Artisti da, desi nici aici numarul nu este numeros: ma gandesc la Ileana Cotrubas, Ion Marin, Sergiu Comissiona, si poate ca ar trebui sa-l includ si pe Sergiu Celibidache chiar daca in acest caz ar fi vorba despre documente sonore care provin din arhive radiofonice.

Deci despre ce este vorba? Despre coloana sonora a filmului "Tinerete fara tinerete" in regia lui Francis Ford Coppola. Scrisa de Osvaldo Golijov, unul din cei mai apreciati compozitori contemporani, un evreu din Argentina a carui familie provine si din Romania, ea a fost inregistrata de catre "Orchestra Metropolitana din Bucuresti" sub bagheta lui Radu Popa. Atat compozitorul cat si regizorul au supervizat gravarea si au colaborat indeaproape la elaborarea partiturii.
Intrebarea ramane? Ce este de fapt "Orchestra Metropolitana din Bucuresti"? Nu cunosc nici un ansamblu cu acest nume dar daca intr-adevar exista, va rog sa ma contactati. Din putinele informatii disponibile pe pagina de Internet a casei de discuri, pot spune ca este vorba de o orchestra formata din muzicieni tineri si constituita probabil doar pentru a inregistra coloana sonora. Radu Popa nu cred ca are nevoie de prezentare.

Alte amanunte despre compozitor puteti citi aici.

Etichete: ,

joi, noiembrie 29, 2007

Albert Wolff - o mica biografie

Am mentionat recent un disc compact dedicat lui Albert Wolff. Revin cu biografia artistului, majoritatea datelor fiind preluate din livretul acelui disc compact editat de casa "Testament".
Nascut la Paris pe 19 ianuarie, 1884, a studiat la Conservatorul din localitate cu Xavier Leroux, Paul Vidal, si André Gédalge, obtinand premiul 1 la clasele de armonie si acompaniament. Ca urmare, va fi numit repetitor al Operei Comice din Paris in anul 1906 iar apoi, in 1908, Maestru de Cor; concomitent va dirija si in mai multe teatre din provincie. Si-a facut debutul la Paris in 1911 dirijand "La jota" de Raoul Laparra fiind imediat contractat sa insoteasca Opéra Comique in turneu la Teatro Colón din Buenos Aires. In capitala argentiniana conduce premiera locala a operei "Pélleas et Mélisande" de Debussy, opera din care va inregistra fragmente in 1930, protagonisti fiind André Gaudin si Simonne Berriau cu José Beckmans in rolul lui Golaud. In afara de Buenos Aires, Albert Wolff a condus de asemenea prima reprezentatie a capodoperei lui Debussy la Napoli, Copenhaga, Stockholm, Oslo, si Hilversum.

Dupa primul razboi mondial - in timpul caruia fusese pilot in armata franceza - debuteaza la Opera "Metropolitan" din New York cu "Faust" de Gounod, Giovanni Martinelli fiind interpretul rolului titular iar Geraldine Farrar cea a Margaretei. La "Met" va conduce atat repertoriu standard ("Carmen", "Samson si Dalila", "Manon") cat si raritati ("Louise", "Mârouf", "Le Roi d'Ys"), dar probabil ca cea mai mare satisfactie a avut-o cand a premiat propria sa compozitie, "L'Oiseau Bleu" in 1919.

Se intoarce in Franta, succedandu-l pe André Messager in postura de director la Opéra Comique. In aceasta capacitate a condus prima auditie pariziana a operei "L'Enfant et les sortilèges" de Ravel, ca si alte premiere: "La Brebis égarée" de Milhaud, "Polyphème" de Jean Cras, "Angélique" de Jacques Ibert, "La Hulla" de Marcel Samuel-Rousseau, "Le Poirier de Misère" de Marcel Delannoy, iar dupa cel de-al doilea razboi mondial "Les Mamelles de Tirésias" de Francis Poulenc cu Denise Duval in rolul titular (Thérèse/Tirésias.) Tot dupa cel de-al doilea razboi mondial a dirijat si la Opera din Paris - lucrari precum "Boris Godunov" si "Le Roi d'Ys".

Revenind la perioada interbelica, mai trebuie mentionat ca in 1928 Albert Wolff l-a succedat pe Paul Paray in capacitate de sef de orchestra a Orchestrei Concertelor Lamoureux, iar in 1934 l-a succedat pe Désiré-Émile Inghelbrecht ca director al orchestra a Orchestrei Concertelor Pasdeloup dupa ce in perioada 1925-1928 fusese cel de-al doilea dirijor al orchestrei. Dintre lucrarile simfonice pe care le-a dirijat in premiera mondiala ar trebui mentionata Simfonia a IV-a de Albert Roussel, lucrare care i-a fost de altfel si dedicata, si Psalmul LXXX de acelasi compozitor. Si ar mai trebui adaugat ca a fost printre primii interpreti francezi a lui Mahler.

Nu ar trebui neglijata nici creatia sa componistica, lucrarile sale cele mai importante fiind enumerate in pagina din Wikipedia.

Discografia sa nu este numeroasa iar unele din inregistrarile sale nu au fost niciodata re-editate pe disc compact, cel putin dupa cate cunosc: "Jean de la peur" de Marcel Landowski sau "Tamara" de Balakirev de exemplu. Gasim totusi un set dedicat inregistrarilor sale in fruntea Orchestrei concertelor Lamoureux, o integrala a "Arlesiennei" (muzica de scena scrisa de Bizet, nu doar suitele de concert care sunt de obicei auzite, plus piesa lui Daudet cu Fernandel intre interpreti; aceasta a fost de fapt ultima sa inregistrare in studiou), sau operele "Carmen" si "Manon".

Etichete: , ,

miercuri, noiembrie 28, 2007

Michel Plasson dirijeaza Offenbach

Pe langa Manuel Rosenthal, trei alti dirijori au efectuat multiple inregistrari din opera lui Offenbach: René Leibowitz, Marc Minkowski, si Michel Plasson. Nu am ascultat nimic din ceea ce ne-a lasat domnul Leibowitz desi gravarile sale sunt mult pretuite de cunoscatori. Interpretarile lui Marc Minkowski pun accent pe claritate si, desi seful de orchestra are un bun simt al ritmului si chiar incearca sa fie energetic, eforturile sale mi se par zadarnicite de orchestra mult prea mica si de refuzul sefului de orchestra de a permite orchestrei si corului sa foloseasca vibrato-ului (un critic spunea ca domnul Minkowski conduce Offenbach la fel ca si Gluck.)

Ramane deci Michel Plasson care a inregistrat, pe decursul a 8 ani in compania Orchestrei Nationale a Capitoliului din Toulouse, cele mai celebre operete ale compozitorului: "La Grande Duchesse de Gérolstein", "La Vie Parisienne", "Orfeu in infern", "La Périchole", si "La Belle Hélène". Ca in orice serie de acest fel, rezultatele sunt inegale si nu numai din punctul de vedere al dirijatului, dar cand Michel Plasson este bun, el este foarte bun.

Si din fericire cea mai buna inregistrare este cea a operetei "La Vie Parisienne", din fericire datorita raritatii relative a lucrarii pe disc. Dupa o uvertura in mod ciudat lipsita de vioiciune, seful de orchestra conduce o interpretare eleganta. Verva si stralucirea nu lipsesc, iar dirijorul nu limiteaza aspectele sarcastice ale lucrarii, dar totul este facut cu bun gust, fara a exagera. Mi-e greu de remarcat pe cineva din distributie (din fericire integral francofona), dar trebuie sa precizez ca si vedete precum Regine Crespin, Michel Sénéchal, sau Mady Mesplé se incadreaza superb in ansamblu. Eroul insa ramane dirijorul.
Surprinzator ramane atunci faptul ca inregistrarea operetei "La Grande Duchesse de Gérolstein", facuta la putin timp dupa "La Vie Parisienne" si cu doi dintre aceeasi protagonisti (Crespin si Mesplé) ramane dezamagitoare. Probabil de vina este sunetul, mai sec si nu lipsit de distorsiuni. Sa mai notez ca "La Grande Duchesse de Gérolstein" a fost singura dintre aceste inregistrari facute pentru casa "CBS", acum "Sony BMG Masterworks", celelalte fiind disponibile gratie casei "EMI".
De interes este si versiunea operetei "Orfeu in infern" si nu doar pentru ca este singura a versiunii in patru acte (partitura originala avea doar doua.) "La Belle Hélène" poate fi recomandata doar cu unele rezerve: Jessye Norman, interpreta rolului titular, este total nepotrivita confundand personajul cu Helena lui Richard Strauss. John Aler dezamageste si el in importantul rol lui Pâris, si cand ma gandesc ca Charles Burles era disponibil si chiar cantase acest rol intr-o mai veche si mai buna inregistrare, e drept, cu dialoguri minime (sub bagheta lui Jean-Pierre Marty, Danièle Millet fiind protagonista), frustrarea devine si mai ampla. Oricum, Charles Burles il intruchipeaza pe Ménélas in gravarea lui Plasson.
Cea mai mare dezamagire ramane insa "La Périchole", in care toti protagonistii au fost surprinsi in forma slaba. Distributia este teoretic buna: Teresa Berganza in rolul titular, José Carreras in rolul lui Piquillo, Gabriel Bacquier ca Don Andrès de Ribeira, iar Michel Sénéchal il interpreteaza pe Don Pedro de Hinoyosa. Dar Berganza si Carreras par lipsiti de vlaga, lui Bacquier ii lipseste in mod straniu autoritatea unui viceroy, iar Plasson nu capteaza nici verva, nici ritmurile, nici latura mai serioasa a lucrarii - unde este totusi vorba de oamani care mor de foame asa cum sublinia un critic al carui nume nu-l mai retin.
Deci "La Vie Parisienne" si "Orfeu in infern" raman cele mai bune inregistrari din aceasta serie.

Etichete:

marți, noiembrie 27, 2007

Miguel Harth-Bedoya dirijeaza Orchestra din Philadelphia

Posibilitatea de a reasculta "La noche de los mayas" de Silvestre Revueltas si curiozitatea de a-l vedea pe Miguel Harth-Bedoya in fruntea unei mari orchestre m-au determinat sa fiu prezent la concertul pe care talentatul dirijor peruan l-a dirijat in compania Orchestrei din Philadelphia. Asteptarile au fost partial confirmate.

Ca si in urma cu un an, cand l-am ascultat pentru prima oara intr-un concert intreg pe domnul Harth-Bedoya (la pupitrul Orchestrei Simfonice Nationale din Washington), programul a fost deschis de "Rapsodia spaniola" de Ravel. Daca interpretarea de la Washington a impresionat prin superbul echilibru intre rafinament, culoare, si verva, cea de la Philadelphia a fost mai timorata, nu insa lipsita de refinament. In mod ciudat, seful de orchestra parea intimidat in fata unei orchestre pe care o mai dirijase totusi, si nu a fost in largul sau decat in pasajele finale din "Feria". Dar rafinamentul de care am vorbit? Acesta a fost furnizat de orchestra.

Dirijorul a parut mult mai comfortabil in "La noche de los mayas", piesa care a urmat "Rapsodiei spaniole". Si aici insa interpretarea a fost diferita fata de cea de la Washington dar in alt sens. De bine, de rau (in general de rau dar intr-o piesa ca "La noche de los mayas" probabil de bine) in Orchestra Simfonica Nationala insturmentele care predomina sunt cele de alama si de percutie. Astfel, ceea ce a impresionat atunci (si desigur, m-a surprins) a fost orgia din final ("Noche de encantamiento"), un adevarat recital al percutionistilor.

Compartimentele Orchestrei din Philadelphia sunt insa mult mai bine inchegate si nici unul nu domina, nici macar cel al corzilor ca odinioara. Cum si revelatia primei auditii a piesei trecuse, am descoperit acum lucruri interesante si in celelalte miscari, lucruri pe care cred ca le-am neglijat prea usor prima oara. De exemplu dramatismul acordurilor care dechideau prima parte, "Noche de los mayas", acorduri care vor reveni mereu in lucrare, sau ritmurile partii a doua, "Noche de jarnas", un veritabil "scherzo a la mexicana".

Solistul serii a fost Markus Groh care, cu maini imense, a fost neinfricat virtuoz in Concertul pentru pian nr. 1 de Franz Liszt. Si totusi, parca mai mult mi-a plcaut pianistul in momentele delicate. Domnul Harth-Bedoya a acompaniat atent. Programul a fost incheiat cu "Bolero" de Ravel.

Orchestra din Philadelphia.
Dirijor: Miguel Harth-Bedoya.
Solist: Markus Groh.

Program:Maurice Ravel: "Rapsodia Spaniola".
Silvestre Revueltas: "La noche de los mayas", suita aranjata de José Ives Limantour dupa muzica de film.
Franz Liszt: Concertul pentru pian Nr. 1 in Mi-Bemol Major.
Maurice Ravel: "Bolero".

Vineri, 23 noiembrie 2007.
Verizon Hall, Kimmel Center, Philadelphia.

Etichete:

luni, noiembrie 26, 2007

Actualizarea

Promisa actualizare a constatat de fapt in completarea articolelor dedicate lui Manuel Rosenthal, carora le-am adaugat unele linkuri si poze pe care, din lipsa de timp, lipseau. De asemenea, as semnalat unele noi arhive: cea a Orchestrei Filarmonicii din Buffalo care i-a avut ca directori muzicali de-a lungul anilor pe William Steinberg, Josef Krips, Lukas Foss, Michael Tilson Thomas, Julius Rudel, si Semyon Bychkov. Puteti asculta chiar si fragmente din concerte ca de exemplu cele din "Patimile dupa Matei" de Bach sub bagheta lui Josef Krips (in varianta mp3), fragmente care ma fac sa doresc sa audiez intreagul concert. Ca sa rezum: singura lucrare romaneasca pe care orchestra a executat-o de-a lungul istoriei sale a fost (ghici ciuperca) Rapsodia a I-a de Enescu, din fericire de cateva ori recent sub bagheta directoarei muzicale JoAnn Falletta. Iar singurii dirijori romani au fost Sergiu Comissiona si Erich Bergel.

O alta arhiva care reprezinta o adevarata mina de aur pentru melomani este cea a coralei "Wiener Singakademie", care va sarbatori anul viitor 150 de ani de la infiintare. Si arhiva este completa: intalnim printre dirijori numele lui Johannes Brahms, Gustav Mahler, Eusebiu Mandicevski, Joseph Hellmesberger, si cele a aproape oricarui mare dirijor al secolului XX-lea (Herbert von Karajan o importanta exceptie). In afara lui Mandicevski (Mandyczewsky daca preferati), am mai gasit numele lui George Georgescu si din nou, Erich Bergel printre colaboratori. Si ma bucur ca "Vox Maris" de Enescu se gaseste in repertoriul coralei.

Un alt motiv de bucurie este descoperirea ca libretul operei "Oedipe" este in sfarsit disponibil pe Internet (in varianta PDF.) Aceasta i-o datoram, lui Alain Chotil Fani, cui altuia, care are si un interesant blog dedicat muzicii boeme.

Trecand la film, voi incheia cu un articol din ziarul Washington Post scris de Philip Kennicott, la un moment dat critic muzical al ziarului, despre Festivalul de film romanesc ce are loc zilele acestea la Galeria Nationala din Washington.

P.S. Mica eroare de la sfarsit a fost corectata.

Etichete: ,

miercuri, noiembrie 21, 2007

Manuel Rosenthal dirijeaza Offenbach

"Offenbach este singurul muzician suficient de destept incat sa-l faca pe diavol sa-i cada in capcana" - Manuel Rosenthal.

Manuel Rosenthal va ramane probabil drept cel mai cunoscut discipol al lui Maurice Ravel. Dar cel mai mare succes al sau ramane un balet inspirat din muzica lui Offenbach.

Ironic, a fost Roger Désormière cel caruia initial i s-a cerut sa scrie lucrarea. Dar activitatea sa ca sef de orchestra a companiei "Ballets Russes" nu ii lasa timp liber si atunci baletul, intitulat "Gaîté Parisienne" a fost scris de Manuel Rosenthal. Majoritatea temelor lucrarii sunt preluate din opereta "La vie parisienne"; altele sunt preluate atat din lucrari celebre precum "La Belle Hélène", "La Périchole", "Orfeu in infern" sau "Povestirile lui Hoffmann" precum si din altele mai putin cunoscute ca "Voyage dans la lune", "Robinson Crusoe", sau "Lieschen et Fritzchen". La acestea se adauga si o tema compusa de Rosenthal care si-a dovedit si talentul de orchestrator pe care Ansermet l-a observat candva.

Domnul Rosenthal a inregistrat "Gaîté Parisienne" de trei ori. Prima oara, in 1953, in compania RIAS-Symphonie-Orchester Berlin (astazi numita Deutsches Symphonie-Orchester Berlin), o versiune putin cunoscuta care nu a fost niciodata reeditata pe disc compact. A doua gravare, facuta pentru casa "EMI" in compania Orchestrei Filarmonicii din Monte Carlo, este atat cea mai celebra cat si cea mai recomandabila: pur si simplu explodeaza cu joie de vivre. Spre sfarsitul vietii sale, seful de orchestra a re-inregistrat baletul din nou in compania Orchestrei Filarmonicii din Monte Carlo dar de data aceasta pentru casa "Naxos". Domnul Rosenthal a declarat ca gravarea reprezinta ultimile sale ganduri aspura lucrarii sale si ca tempii sunt in mod deliberat mai lenti. De acord, dar vivacitatea interpretarii anterioare cam lipseste desi orchestra este mult imbunatatita.
Datorita succesului baletului "Gaîté Parisienne", Manuel Rosenthal a revenit asupra muzicii lui Offenbach scriind o suita simfonica denumita, cum altfel, "Offenbachiana". De data aceasta temele sunt mai mult prelucrate din operete mai putin cunoscute precum "Vert-Vert", "Le Roi Carotte", "Madame Favart", dar nici aici lucrarile celebre nu lipsesc: "La vie parisienne" si "La Grande Duchesse de Gérolstein". Din nou, verva si patosul sunt prezente dar mie mi se pare ca orchestratia da prea mare importanta instrumentelor de percutie. Oricum, de ascultat cred totusi.

Dirijorul a inregistrat suita in mai multe ocazii. Prima, iarasi in compania RIAS-Symphonie-Orchester Berlin este greu de gasit. Cea de-a doua, in compania Orchestrei Operei din Paris este splendida si este disponibila gratie casei "Accord". In fine, fragmente din suita pot fi regasite si in inregistrarea pentru casa "Naxos" de care am vorbit mai sus.
Manuel Rosenthal nu s-a limitat insa in a inregistra doar prelucrarile sale. El a mai gravat si fragmente din "La belle Hélène" pentru casa "Philips". Mult mai importante insa mi se par insa cele trei operete intr-un singur act pe care le-a inregistrat in 1982 pentru casa "EMI", din nou in compania Orchestrei Filarmonicii din Monte Carlo: "Pome d'Api", "Monsieur Choufleuri", si "Mesdames de la Halle". Dar importanta acestor inregistrari consta in faptul ca ne ofera posibilitatea sa ascultam trei lucrari mai putin cunoscute ale lui Offenbach. Avem probabil de-a face cu cea mai slaba gravare facuta de seful de orchestra. In mod atipic, vlaga lipseste iar dirijorul nu a mai gasit cheia cu care sa desfaca vraja muzicii. Pacat, pentru ca momente delicioase exista in toate cele trei lucrari, de exemplu "Trio-ul gratarului" din "Pome d'Api", "Trio-ul italian" din "Monsieur Choufleuri", sau "Cupletul Lunii" din "Mesdames de la Halle" (unde eroina este numita "Ciboulette" la fel ca si in opereta lui Reynaldo Hahn), iar versiuni alternative nu exista pentru "Mesdames de la Halle".
Urmatoarea actualizare a blogului va fi facuta luni.

Etichete:

marți, noiembrie 20, 2007

Manuel Rosenthal - o mica biografie

Asa cum am promis, iata unele date biografice asupra unor artisti din seria "Les rarissimes de..." Voi incepe cu Manuel Rosenthal deoarece discul sau mi-a placut cel mai mult. Sursa acestor date biografice este livretul diverselor inregistrari editate de casele "EMI" si "Accord".

Nascut la Paris pe 18 iunie 1904, studiaza la inceput la conservatorul din oras apoi in privat cu Jean Huré si, in primul rand, timp de 11 ani cu Maurice Ravel, domnul Rosenthal ramanand unul din cei mai fideli interpreti ai operei compozitorului basc - de nepierdut setul de sase discuri compacte editat de casa "Accord" care mai contine si lucrari de Debussy, Rimsky-Korsakov, Dukas, etc. Debutul ca dirijor si l-a facut in 1928 in fruntea Orchestrei Concertelor Pasdeloup ca in 1934 sa fie numit asistent al Orchestrei Nationale a Radiodifuziunii Franceze proaspat infiintata de Désiré-Émile Inghelbrecht. In 1946 Rosenthal devine directorul muzical al Orchestrei Nationale a Radiodifuziunii Franceze dar nu ramane decat pentru cateva stagiuni deoarece in 1948 accepta pozitia de director muzical al Orchestrei Simfonice din Seattle. A mai ocupat un singur post in cariera sa: cel de director muzical al Orchestrei din Liege intre anii 1964 si 1967.
Spre sfarsitul carierei dirijeaza mult in Statele Unite. Debuteaza la Opera "Metropolitan" doar in 1981 dar devine o prezenta obisnuita la pupitru in urmatorii ani conducand in special repertoriu francez dar si "Liliacul" de Johann Strauss. Ar mai trebui amintit travaliul sau la Opera din Seattle unde in 1986, la varsta de 82 de ani, conduce pentru prima oara in cariera sa "Inelul Nibelungului" (tare as dori sa asculta o inregistrare a spectacolulelor daca exista.)

Discografia sa nu este extensiva dar nici minora. In afara inregistrarilor amintite mai sus si a celor din seria "Les rarissimes de...", ar trebui in primul rand amintite cele din opera lui Offenbach pe care le voi discuta maine. Ar mai fi de amintit un disc dedicat lui Erik Satie, altele in care-i acompaniaza pe Arthur Grumiaux, György Cziffra, si Augustin Dumay, "Balada" de Faure in care solist este Gaby Casadesus, si opera "Tosca" de Puccini. Iar in arhivele INA gasim si o inregistrare din concert a "Sinfoniei partita" de Marcel Mihalovici.
Manuel Rosenthal a fost insa si un (astazi sub)apreciat compozitor. De fapt Ernest Ansermet, ascultant lucrarea "Musique de table" a exclamat: "nu stiam ca este posibil sa orchestrezi mai bine decat Ravel." Opera sa contine lucrari camerale, melodii, oratorii precum "St François d'Assise" sau "Cantate pour le temps de la Nativité", muzica de film ("Raphaël le tatoué" cu Fernandel) opera ca "Les Femmes Au Tombeau " si "Hop, Signor!", opereta dintre care "La poule noire" a fost inregistrata. Dar cel mai mare succes l-a avut cu baletul sau inspirat din lucrarile lui Offenbach, "Gaîté Parisienne". Totusi, gratie case "Marco Polo" mai putem sa ascultam si altele din compozitiile sale precum "Musique de table".

Mai multe informatii despre dirijor in acest obituariu din ziarul "Guardian Unlimited".

Etichete: ,

luni, noiembrie 19, 2007

Simon Rattle si Filarmonica din Berlin

La orice concert al Filarmonicii din Berlin, asteptarile sunt supraomenesti si probabil nedrepte - vorbim totusi de oameni, oricat ar fi ei de buni stapanitori ai instrumentelor. De aceea dintre marile orchestre, cea berlineza a fost cea care m-a dezamagit de cele mai multe ori. Din pacate concertul sustinut vineri la Carnegie Hall nu a fost o exceptie.

De la inceput sa spun ca orchestra ramane una de prima mana. Dirijorul englez doreste - si obtine - sonoritati camerale, transparente. Nici un compartiment nu domina, toata orchestra fiind de fapt un singur instrument. Si totusi splendoarea compartimentelor individuale nu poate ramane neobservata, de exemplu cea a cornilor magistral condusi de Stefan Dohr sau a flautilor in frunte cu veteranul Andreas Blau, unul din "supravietuitorii" epocii Karajan. Singurul roman este Laurentius Dinca.

Atunci ce nu mi-a placut? Interpretarea. Muzica Simfoniei a X-a de Mahler, neterminata (Sir Simon a folosit versiunea lui Deryck Cooke), parcurge toate starile sufletesti al unui om care stia ca infrunta moartea. Momentele tragice, angst-ul sunt punctate uneori de cele mai vesele, dar o veselie sarcastica, plina de umore grotesc. Iar versiunea pe care domnul Rattle ne-a oferit-o vineri a captat putin din aceste aspecte ale lucrarii, seful de orchestra restrangand din pacate planul emotional. Dirijorul stie totusi sa stapaneasca discursul muzical, fara a controla totul milimetric si nu s-a pierdut in detalii asa cum ii este adeseori reprosat. Dar ce este Mahler fara emotie?

Concertul a fost deschis de o lucrare a unui compozitor nascut la Lugoj: "Stele" de György Kurtag. Una din putinele piese orchestrale din opera compozitorului, "Stele" este o mica simfonie funebra in trei parti. Orchestratia este luxurianta si include un tambal si tube wagneriene. Unora li s-a parut o lucrare bombastica dar reticenta lui Simon Rattle a facut ca piesa sa para mai mult elegia dorita de compozitor.

Il apreciez pe Rattle intr-un anumit repertoriu, Szymanowski de exemplu sau in muzica contemporana. Si chiar daca interpretarea muzicii lui Mahler nu mi-a placut, trebuie sa recunosc ca si Simfonia a X-a a beneficiat de o versiune bine gandita si pregatita. Dar care nu a miscat.

Filarmonica din Berlin.
Dirijor: Sir Simon Rattle.

Program:
György Kurtag: "Stele" Op. 33 pentru orchestra.
Gustav Mahler: Simfonia a X-a, versiunea orchestrata de Deryck Cooke.

Vineri, 16 noiembrie, 2007.
Carnegie Hall, New York.

Etichete:

marți, noiembrie 13, 2007

Cateva precizari

Am fost intrebat de ce nu am notat in detaliu repertoriul discurilor compacte din seria "Les rarissimes" atunci cand le-am comentat. Din doua motive. Unul, mi-ar fi trebuit mult spatiu si timp pentru o informatie care se poate usor gasi pe Internet. A doua, si probabil mai importanta, deoarece discurile acestei serii se adreseaza in special fanilor interpretilor. Iar in saptamanile care urmeaza voi incerca sa scriu unele mici date biografice asupra artistilor din aceasta serie.

Bun, dar nu am spus ca in cazul inregistrarilor lui Georges Tzipine interesul este mai mult repertorial? De acord, insa daca cineva ar incerca sa invete raritatile lui Honegger din aceste gravari, ea sau el ar fi deceptionat(a) de lipsa textului oratoriilor si de prefata care este dedicata mai mult interpretilor si conditiilor in care au fost facute inregistrarile.

Pe scurt despre concertul din aceasta saptamana dirijat de Ivan Fischer si al carui solist a fost Emmanuel Pahud. Seful de orchestra maghiar a demostrat inca o data ca este printre marii dirijori de la ora actuala si ca energia nu este singura sa carte de vizita. "Nocturna" pentru coarde a lui Dvorak a fost delicata iar acompaniamentul Concertului nr. 1 pentru flaut de Mozart a fost suplu. Pahud are de toate: ton amplu, intonatie perfecta, tehnica desavarsita, lipseste doar muzica (noroc cu Fischer aici).

La sfarsitul concertului a avut loc un dialog cu dirijorul si solistul. In vechile biografii ale domnului Pahud este mentionat faptul ca, inainte de a deveni flautistul principal al Filarmonicii din Berlin, el a fost pentru un an solist al Filarmonicii din Munchen cand Sergiu Celibidache a fost director muzical. L-am intrebat pe flautist despre cum a lucrat cu Celibidache. Mi-a raspuns ca de fapt nu a lucrat deloc. A fost intr-adevar numit solist al orchestrei dar nu a cantat nici un concert, anuntand imediat dupa ce a primit postul intentia de a deveni solist al Filarmonicii din Berlin. (Semi-)insistentele lui Celibidache au ramas zadarnice.

Sa trec rapid in revista alte evenimente culturale de interes din zona Washingtonului. La galeria de arte "Hirshhorn", care face parte din "Simthsonian Institution", se poate viziona expozitia lui Mircea Cantor. Iar la Galeria Nationala va avea loc in curand un festival de filme romanesti. Alegerea auditoriului galeriei mi se pare inspirata deoarece publicul are acces gratuit iar capacitatea este mare.

Voi fi plecat zilele urmatoare si nu voi actualiza blogul pana luni. Sa ne vedem cu bine!

Orchestra Simfonica Nationala din Washington.

Dirijor: Ivan Fischer.
Solisti: Emmanuel Pahud, Carolyn Betty, Kelley O'Connor.

Program:
Antonin Dvorak: Nocturna in Si Major pentru orchestra de coarde Op. 40.
Wolfgang Amadeus Mozart: Concertului nr. 1 pentru flaut si orchestra in Sol Major KV 313.
Bedirch Smetana: Trei poeme din ciclul "Patria mea": "Din padurile si campiile Boemiei", "Sarka", si "Vltava".
Antonin Dvorak: Duete din Moravia, orchestrate de Tibor Gátay.

Joi, 8 noiembrie, 2007.
Kennedy Center Concert Hall, Washington.

Etichete: , , ,

joi, noiembrie 08, 2007

"Les Rarissimes de..." partea a II-a

Pianista maghiara Lili Kraus apare in doua volume din aceasta serie. Nu am ascultat decat pe cel dedicat muzicii lui Schubert, artista fiind o renumita interpreta a acestui compozitor. Primul disc compact contine lucrari la patru maini partener fiind Homero de Magalhaes, un elev al doamnei Kraus. In celalalt disc compact partener este Willi Boskovsky (care, incredibil, a fost cel care a turnat pagina in timpul inregistrarii de pe primul disc compact!) cei doi artisti interpretand Sonatinele pentru pian si vioara. Ceea ce impresioneaza in ambele cazuri este colaborarea superba intre muzicieni si unitatea conceptiei, chiar daca lucrarile nu sunt printre capodoperele compozitorului.
Setul dedicat dirijorului portughez Pedro de Freitas Branco frustreaza. Iata un putin cunoscut discipol al lui Ravel carui interpretari au fost apreciate de compozitor. Un specialist al muzicii secolului XX, seful de orchestra este unul din putinii dirijori capabili sa creeze energie in ciuda tempilor mai lenti - "Bolero-ul" sau dureaza mai mult decat varianta lui Celibidache cu Filarmonica din Munchen. Dar din pacate orchestrele cu care lucreaza in aceste inregistrari sunt dezastruase, in special Orchestra Simfonica din Madrid (numita si "Orchestra Arbos" la vremea aceea.) Corzile au un sunet acru, intrarile imprecise abunda, orchestra in general este anemica. Si totusi senzualitatea nu lipseste iar prezenta Lolei Rodriguez de Aragon (link in limba spaniola) este inca un atu - avem probabil de-a face cu veriunea de referinta a piesei "Canto a Sevilla" de Joaquin Turina, compozitor care o considera pe cantareata o interpreta ideala a operei sale..
Louis Fourestier este probabil cel mai bun colorist dintre sefii de orchestra pe care i-am ascultat in aceasta serie. Dupa cum informeaza prefata din livretul inregistrarii, el se simtea comfortabil doar lucrand cu orchestre franceze, perioada de doi ani in care a dirijat la opera "Metropolitan" din New York fiind considerata un esec. Si intr-adevar, sonoritatile bogate pe care el le extrage din orchestra sunt pe deplin in evidenta in "Les Rarissimes de Louis Fourestier". Din pacate insa, in piesele in care s-ar cere o anumita vivacitate frazarea sefului de orchestra este cam rigida. Pe de alta parte, lucrarile dramatice precum Uvertura operei "Gwendoline" de Chabrier sunt pline de tensiune.
Un dirijor care este aproape la fel de bun colorist ca Louis Fourestier dar mult mai imaginativ in frazare este Albert Wolff. Cunoscut atat datorita directoratului la "Opera Comique" cat si a unor spectacole la opera "Metropolitan" sau "Teatro Colon" in Buenos Aires, seful de orchestra a efectuat in ultimii sai ani de viata o serie de inregistrari pentru casa "Decca". Cateva din acestea au fost re-editate pe disc compact de casa "Testament" (OK, ma abat de la titlu.) CD-ul contine doua Suite pentru orchestra de Massenet (nr. 4 si nr. 7) precum si uverturi de Adam, Auber, Herold, Reznicek, si Suppe. Ceea ce m-a impresionat a fost in primul rand sunetul suflatorilor din lemn; intr-adevar, tonul flautului nu-mi iese din minte (este oare vorba de un instrument de lemn?) Dar pe de alta parte dirijorul mai stie sa si anime orchestra si sa confere ritmuri precise dar nu rigide. Poate ca Paul Paray este si mai vioi in Uvertura "Zampa" de Herold (dar din pacate orchestra sa, cea din Detroit, era la vremea inregistrarii una mediocra) si poate ca pentru uverturile lui Reznicek ("Donna Diana", ce altceva?) si Suppe ("Dama de pica") timbrul Filarmonicii din Viena ramane ideal. Dar domnul Wolff este desigur un mare dirijor care a fost pe nedrept uitat astazi (si sa mai mentionez ca seful de orchestra a colaborat nu odata cu George Enescu si chiar a dirijat muzica sa - ar exista oare printr-o arhiva o inregistrare a Suitei a I-a?)

Etichete:

miercuri, noiembrie 07, 2007

"Les Rarissimes de..." partea a I-a

Seria "Les Rarissimes", editata de sucursala franceza a casei de discuri "EMI", ofera melomanilor posibilitatea de a (re)descoperi o serie de inregistrari care nu au fost de multa vreme disponibile pe piata. Am vorbit recent despre discul Ciccolini / Silvestri, de fapt un set de doua discuri compacte la fel ca toate celelalte din aceasta serie. Recent am avut posibilitatea sa ascult si alte gravari publicate sub aceasta egida.

Dintre acestea, inregistrarea favorita a fost cea dedicata dirijorului Manuel Rosenthal. Discipol al lui Maurice Ravel si un bun cunoscator al muzicii lui Offenbach, domnul Rosenthal a fost el insusi un apreciat compozitor. Ca dirijor el va ramane in memorie pentru directoratul Orchestrei Nationale a Frantei si in special pentru superbele sale inregistrari din muzica lui Offenbach.

"Les Rarissimes de Manuel Rosenthal" ni-l prezinta pe dirijor in compania Orchestrei Filarmonicii din Paris, un ansamblu format special pentru inregistrari, precizeaza livretul, cu care a lucrat adeseori si René Leibowitz. Ceea ce impresioneaza este sunetul catifelat, frazarea naturala, deloc fortata, si, mai presus de tot eleganta discursului muzical. Momentele dramatice nu sunt exagerate, dirijorul refusand cu fermitate efectele ieftine.

Eleganta este deasemenea o caracteristica pe care o gasim si in setul dedicat lui Roger Désormière. Cunoscut in zilele de astazi in special datorita versiunii de referinta a operei "Pelléas et Mélisande", seful de orchestra a petrecut o mare parte din cariera sa dirijand baleturi - a fost de fapt succesorul lui Pierre Monteux ca sef de orchestra al celebrei companii "Ballets Russes". Si, spre deosebire de alti maestri care dirijeaza muzica de balet mai mult din obligatie profesionala, Désormière chiar aprecia acest aspect al carierei sale. Nu este deci surprinzator ca "Les Rarissimes de Roger Désormière" contine muzica din trei balete diferite: "Spargatorul de nuci" (o versiune demna sa stea alaturi de cea a lui Celibidache), "Lacul lebedelor" (as fi dorit probabil o interpretare mai "ruseasca" aici), si "Anotimpurile" (aici m-a surprins sa descoper ca imi place Glazunov!!!) Ceea ce remarc in aceste inregistrari este tempo-ul nu foarte frenetic, danasbil, dublat insa de un bun sens al ritmului si de o bogata paleta coloristica.

Lui Georges Tzipine i-au fost dedicate doua seturi in aceasta serie. Primul, intitulat "Les Rarissimes de Arthur Honegger", contine doua oratorii putin executate ("Cris du monde" si "Nicolas de Flue") alaturi de alte compozitii mai bine cunoscute: "O cantata de Craciun", "Pacific 231", si "Rugby". Celalalt set, "Les Rarissimes de Georges Tzipine", cuprinde lucrari de Schmitt, Roussel si "Les six": Tailleferre, Auric, Durey, Honegger, Poulenc, si Milhaud. Mai putem asculta si vocea lui Jean Cocteau care prezinta grupul celor sase.

Interesul asupra acestor discuri compacte este dupa parerea mea mai mult in raritatea repertoriala decat interpretarea. Tzipine este un dirijor energetic dar deloc subtil. Culorile pe care Albert Wolff le extrage in aceeasi epoca din Orchestra Societatii de Concerte a Consertvatorului din Paris sunt inlocuite de un sunet dur in special in compartimentul corzilor. De remarcat totusi ca aceste probleme nu apar in "Cris du monde", singura lucrare in care seful de orchestra utilizea Orchestra Nationala a Radiodifuziunii Franceza. Si trebuie sa admit ca aici Tzipine ghideaza magistral solistii. Poate ca pana la urma problemele de care am vorbit se datoreaza sunetului si nu executiei orchestrale.

In fine, o curiozitate: "Les Rarissimes de la Comédie-Française. Le Bourgeois gentilhomme. Musique de Lully orchestrée et dirigée part André Jolivet." Am ales sa scriu titlul integral in limba franceza deoarece citind-ul am avut impresia ca inregistrarea este cea a muzicii lui Lully folosita in spectacolele Comediei Franceze. De fapt avem de-a face cu o reprezentatie a "Burghezului Gentilom" inregistrata la Comedia Franceza in 1955 in care muzica lui Lully are un rol minor. Livretul ne informeaza ca, pentru a reduce durata spectacolului, o mare parte din muzica a fost taiata. Deci nu este un "Burghez Gentilom" asa cum Moliere si Lully l-au conceput - a fost de fapt o colaborare, a sasea a celor doi autori, in care teatrul si muzica sunt bine balansate. Oricum, aranjamentul lui Jolivet este facut cu bun gust, pentru o mica orchestra de camera. Corzile din pacate au un sunet cam aspru.
Protagonist este Louis Seigner ("Eclipsa" lui Antonioni si bunicul actritei Emmanuelle Seigner) care, precizeaza livretul, a interpretat acest rol de peste 500 de ori pe scena si, in 1958, chiar in film. In aceasta pelicula ii putem gasi pe majoritatea protagonistilor inregistrarii. O cunoscuta exceptie este cea a lui Michel Galabru in rolul Maestrului de scrima, in film acest personaj fiind interpretat de Jacques Eyser.

Tirajul acestor adevarate documente sonore este extrem de limitat. Oricum, aparitia lor este mai mult decat bine venita.

Etichete:

marți, noiembrie 06, 2007

Liedurile lui Nicolae Bretan - noi aparitii

Am tot obosit sa citesc in presa noastra despre lipsa de promovare a muzicii romanesti. Cineva care a facut ceva in acest sens este doamna Judit Bretan, fiica lui Nicolae Bretan. Gratie efortului ei, lucrarile tatalui sau au inceput sa fie mai bine cunoscute prin intermediul unei serii de inregistrari editate de casa "Nimbus Records".

Primele din aceste inregistrari - operele "Golem", "Arald", "Horia", si "Luceafarul", Recviemul, si unele lieduri - au aparut cu mai bine de o decada in urma. La un moment dat se parea ca proiectul s-a oprit aici, dar in luna noiembrie vor mai aparea doua discuri compacte, ambele dedicate liedurilor - dupa parerea mea punctul forte al creatiei compozitorului. Interpretii sunt Ruxandra Donose (ma bucur ca in sfarsit mezzo-soprana este protagonista unui recital intreg) si Alexandru Agache.
Ar mai fi de semnalat biografia compozitorului semnata de Hartmut Gagelmann, biografie care a aparut acum cativa ani in limbile germana si engleza.

Etichete: , , ,

luni, noiembrie 05, 2007

Ivan Fischer - magnific in Beethoven

Cand, in 2001, Ivan Fischer a dirijat pentru a doua oara in decursul carierei sale Orchestra Simfonica Nationala din Washington, el a deschis partea a II-a a acelui concert cu o splendida versiune a Uverturii "Coriolan" de Beethoven. Din programul ales samabata, interpretarea Uverturii "Coriolan" - care din nou a deschis partea a II-a - desi meritorie, nu a fost probabil la inaltimea celei de acum sase ani; tin minte si acum furia primelor acorduri si tensiunea sustinuta de dirijor. Seful de orchestra a compensat insa printr-o dramatica versiune a Simfoniei a V-a. Dirijorul maghiar a ales un tempo frenetic in partea a I-a dar a mentinut pulsul pe toata durata miscarii. In celelalte parti tempo-ul nu a fost chiar atat de rapid dar Ivan Fischer a conferit nerv lucrarii. Orchestra s-a intrebuintat serios; unele greseli de executie pe care criticii le-au observat la concertul de vineri au disparut in mare parte sambata.

Solistul acestei seri Beethoven a fost Nikolaj Znaider interpretand deci Concertul pentru vioara la nici doua saptamani dupa Julia Fischer. Varianta lui Znaider este un pic mai detasata, mai rece decat cea a violonistei germane. Mi-a placut insa ca in final Znaider a gasit spontaneitate asumandu-si chiar unele riscuri. Totusi prefer sunetul mai bogat al Juliei Fischer.

Uvertura "Egmont" a deschis programul.

Pentru cei interesati: Simfonia a V-a a figurat in concertul inaugural al Orchestrei Simfonice Nationale pe 2 noiembrie 1931. Roman Totenberg a fost solistul pe 7 noiembrie 1935 cand Concertul pentru vioara si orchestra a figurat pentru prima oara in programul orchestrei. In ambele ocazii Hans Kindler a dirijat (sursa: programul de sala.)

Orchestra Simfonica Nationala din Washington.

Dirijor: Ivan Fischer.
Solist: Nikolaj Znaider.

Program Ludwig van Beethoven.
Uvertura "Egmont" Op. 84.
Concertul pentru vioara si orchestra in Re Major Op. 61.
Uvertura "Coriolan" Op. 62.
Simfonia a V-a in Do minor Op. 67.

Sambata, 3 noiembrie 2007.
Kennedy Center Concert Hall, Washington.

Etichete: ,

joi, noiembrie 01, 2007

"Bravi! Cosa rara!"

Melomanii vor recunoaste desigur cuvintele rostite de simpaticul Leporello in scena finala din opera "Don Giovanni", cand muzicienii aflati pe scena incep sa cante pentru amuzamentul eroului si al oaspetilor sai. Cei dintre noi care am rasfoit libretul am aflat ca Leporello se referea la opera "Una cosa rara" scrisa de compozitorul spaniol Vicente Martin y Soler.

Daca Vicente Martin y Soler nu a fost complet uitat in zilele noastre, aceasta se datoreaza desigur "citatului" din "Una cosa rara" (mai precis, este vorba de o tema din finalul primului act) folosit de Mozart in "Don Giovanni". Recent totusi au aparut unele inregistrari ale catorva din operele sale; de fapt una din primele gravari din cariera lui Juan Diego Florez a fost "Il tutore burlato" desi cantaretul peruan avea doar un rol mic. Intre aceste inregistrari, exista doua versiuni a operei "Una cosa rara".

La Praga "Nunta lui Figaro" era cea mai apreciata lucrare a timpului. La Viena insa aceasta onoare ii revenea opusului compozitorului spaniol. Prezentata la Burgtheater pe 17 noiembrie 1986, opera a avut un atat de mare succes - in special, se pare, in randul doamnelor - incat multi din cei care au dorit sa asiste la reprezentatie nu au putut intra in sala. De atunci, pe toate strazile Vienei se puteau auzi fragmente din lucrare, fragmente transcrise pentru orice ansamblu cu putinta.

Premiera de la Burgtheater a beneficiat de prezenta unor cantareti care au interpretat in prima auditie roluri din trilogia operelor scrise de Mozart pe libretul lui Lorenzo Da Ponte. Nancy Storace a fost prima interpreta a Susannei din "Nunta lui Figaro" - si a Lillei din "Una cosa rara". Stefano Mandini l-a intruchipat pentru prima oara pe Contele Almaviva, si pe Lubino in "Una cosa rara". Francesco Benucci a fost primul Figaro, primul Gugliemo, primul Leporello vienez, si primul Tita in "Una cosa rara". Dorothea Bussani a interpretat pentru prima oara rolurile lui Cherubino si a Ghitei din "Una cosa rara", iar apoi si-a adaugat rolurile Despinei si a Fidalmei ("Casatoria Secreta") in repertoriu. Vincenzo Calvesi a fost primul Ferrando in "Cosi fan tutte" si primul Print Giovanni in "Una cosa rara". In fine, Luisa Laschi, Regina Isabella in "Una cosa rara", a fost cunoscuta drept o remarcabila interpreta a Contesei in "Nunta lui Figaro" si a Rosinei in "Barbierul din Sevilla" a lui Paisiello. (Sursa acestor informatii este livretul inregistrarii efectuata de casa "Mondo Musica".)

Opera compozitorului spaniol mai are un lucru in comun cu trilogia Mozart / Da Ponte: libretistul. Si ce era de fapt acel "lucru rar" din titlul compozitiei? Fidelitatea unei femei frumoase. Putem privi deci "Una cosa rara" ca fiind un anti-"Cosi fan tutte".

Deci cum este muzica? Nu cred ca trebuie sa spun ca Martin y Soler nu se ridica la nivelul lui Mozart; acest lucru mi-a fost si mai clar cand am reascultat fragmente din "Una cosa rara" imediat dupa "Don Giovanni". Dar pe de alta parte nu degeaba a fost lucrarea atat de indragita la vremea premierei ei. Opera este melodioasa, are farmec, si, ca intr-o orice dramma giocoso, combina elemntele tragice cu cele comice. Si daca ariile nu sunt pana la urma memorabile, compozitorul spaniol este mult mai inspirat in ansambluri.

Cat despre inregistrari, nici una din ele nu este din pacate disponibila in acest moment. Cea pe care nu am ascultat-o a fost dirijata de Jordi Savall. Cealalta este inregistrarea unui spectacol sustinut de compania teatrului "La Fenice" din Venezia la Teatro Mancinelli din Orvieto si este cea efectuata de casa "Mondo Musica". Dirijor este Giancarlo Andretta care conduce corect dar generic, iar distributia este adecvata fara a straluci. Ma intreb cum ar fi sunat "Una cosa rara" sub bagheta unui mare sef de orchestra precum Giulini?

Dar cel putin lucrarea compozitorui spaniol poate fi ascultata. Nu acelasi lucru se poate spune despre o alta opera citata de Mozart in scena pentrecerii din "Don Giovanni": "Fra i due litiganti il terzo gode", din nou cu un libretto de Lorenzo Da Ponte, de Giuseppe Sarti, nu de Paisiello cum este uneori incorect scris. Cat despre celalalt citat din "Don Giovanni", nu pot decat sa-l citez eu la randul meu pe Leporello: "Questa poi la conosco pur troppo"...

Etichete: ,