marți, mai 26, 2009

Rapsodia a II-a la Philadelphia

Orchestra din Philadelphia nu a mai executat Rapsodia a II-a de Enescu din 1989. Atunci a condus James DePriest. Reluarea se datorează dirijorului asociat, Rossen Milanov. Maestrul bulgar programează frecvent cele doua Rapsodii în concertele sale şi, evident, iubeşte muzica lui Enescu. Poate ca o iubeşte chiar prea mult. Altfel nu mi-aş explica tempo-ul lent ales cel putin în prima parte a lucării. Din fericire, lucrează cu un minunat ansamblu a cărui resurse ştie să le valorifice. Sunetul corzilor, care în trecut - dar mai rar din păcate astăzi - identifica Orchestra din Philadelphia, a fost mai bogat decât cel cerut de dirijorul principal, Charles Dutoit. În secţiunea de mijloc, dialogul dintre flaut şi oboi (Richard Woodhams, superb) l-a făcut pe criticul David Patrick Stearns să se gândească la lucrările de maturitate ale lui Enescu. Pe de altă parte, în coda, aş fi dorit o frazare mai bine ritmată a violei soliste.

Rossen Milanov nu este un maestru spectaculos. Gestica nu sare în ochi. Mai puţin preocupat de precizia tehnică, şeful de orchestră preferă să ghideze un întreg pasaj doar cu mâna stângă. Respinge efectul gol, prezenţa sa fiind mereu simtiţă, deşi uneori discret. Alege tempi moderaţi, poate chiar lenţi, fără să poată întotdeauna să susţină tensiunea necesară. Acest lucru l-am observat în cele doua poeme de Dvořák, Porumbelul din păduri şi Vârtelniţa de aur, ambele executate pentru prima oară de celebra orchestră.

În fine, noul şef al partidei de viole, Choong-Jin Chang, a interpretat Concertul de Béla Bártok. Ramas necompletat la moartea compozitorului, lucrarea a fost terminată de elevul Tibor Serly. Violistul coreean este un virtuoz, însă limbajul muzicii compozitorului maghiar îi este străin. Remarcabilă totuşi atenţia la detaliu din acompaniamentul lui Rossen Milanov.

Etichete: ,

duminică, mai 24, 2009

Andrei Şerban regizează Turandot la Washington

Când aţi fost ultima oară la operă pentru punerea în scenă? Mărturisesc că Puccini nu este compozitorul preferat, gusturile mele îndreptându-se către repertoriul german. Nu puteam însă să ratez unul din cele mai apreciate spectacole regizate de Andrei Şerban.

Premiera montării operei Turandot a avut loc în iulie 1984 la Los Angeles, într-un turneu al Operei Regale din Londra cu ocazia Jocurilor Olimpice. Distribuţia a fost următoarea: Turandot - Gwyneth Jones. Calaf – Placido Domingo. Liù – Yoko Watanabe. Timur – Robert Lloyd. Dirijor - Colin Davis, pe atunci nu încă Sir. Capitala Angliei a trebuit să aştepte până in Septembrie pentru a viziona spectacolul, dar acesta a fost cel mai reluat din istoria modernă a Operei Regale. Şi a fost preluat de multe companii, printre care Opera din Washington. În majoritatea cazurilor, reluările au fost încredinţate altor regizori, în special lui Jeremy Sutcliffe. Andrei Şerban a dorit totuşi să pună în scenă reprezentaţia din capitala americană.

Marele merit al acestei montări este că reuşeşte să surprindă complexitatea şi chiar umanitatea personajelor ce se află în spatele spectacolului grandios conceput de Puccini. Cruzimea şi răceala Prinţesei Turandot ascund o vulnerabilitate în fata dragostei, poate în faţa schimbării în general. Calaf este un tânăr nesăbuit pentru care alţii plătesc preţul aventurii sale. Regizorul nu îl cruţă nici pe el, nici pe spectatori în finalul operei când sărbătorirea iubirii este întreruptă de cadavrul sclavei Liù. Celor doi egoişti, Calaf si Turandot, nu li se cuvine un happy-ending.

Liù stârneşte cea ma mare simpatie datorită şubrezimii şi altruismului, chiar dacă este probabil personajul cel mai unidimensional. Este prima care îşi exprimă în mod deschis sentimentele. În scena ghicitorii, când tensiunea devine insuportabilă, simte nevoia să-şi exteriorizeze dragostea pentru Prinţ. Puritatea sclavei este scoasă în evidenţă în mod simbolic: într-o lume unde toţi au ceva de ascuns, ea este singura care nu poartă nici o mască. Iar când Liù se sinucide, până şi Prinţesa este zguduită, deşi a fost cea care provocat moartea.

De fapt moartea este eroul nevăzut. Cei trei miniştri, Ping, Pang, şi Pong, dansează cu cranii la începutul actului al II-lea. O metaforă desigur pentru “jocul” Prinţesei. A cărei victime sunt ilustrate prin imensele capete decapitate din decorul primelor două acte.

Nu trebuie să se înţeleagă că punerea în scenă a neglijat elementele spectaculoase. Într-un articol apărut în revista Operei din Washington Andrei Şerban a declarat că după părerea sa “succesul montării se datorează unui ‘banchet vizual’ care îmbină elemente din istoria Chinei, a teatrului Kabuki, sau a commediei dell’arte…” Lucrul cel mai uluitor este că spiritul operei lui Puccini este respectat.

Păcat că regizorul nu a avut parte de actori buni printre cantăreţi. Din punct de vedere vocal cea mai bună impresie a lăsat-o Sabina Cvilak, care a întruchipat-o pe Liù. În rolul titular Maria Guleghina a făcut faţă cerinţelor partiturii dar vocea impresionează mai mult prin forţă şi volum decât frumuseţe. Dario Volonté ar putea fi un bun Calaf într-un teatru cu dimensiuni mai reduse. Tonul este musculos şi deloc neplăcut, deşi lipsit de varietate coloristică. În ciuda interpretării în general palide, tenorul argentinian a strălucit în piesa de greutate, celebra arie Nessun Dorma. Din acest motiv dezamăgirea a fost şi mai mare. La pupitru, Keri-Lynn Wilson nu a reuşit să patrundă în esenţa muzicii lui Puccini. De notat: doamna Wilson este soţia lui Peter Gelb, directorul general al Operei Metropolitan. O veţi putea urmări la toamnă cu ocazia Festivalului George Enescu.


Turandot de Giacomo Puccini

Dirijor: Keri-Lynn Wilson
Maestru de cor: Steven Gathman
Regia: Andrei Şerban
Decoruri şi costume: Sally Jacobs
Lumini: F. Mitchell Dana
Coregrafia: Kate Flatt

Prinţesa Turandot: Maria Guleghina
Calaf: Darío Volonté
Liù: Sabina Cvilak
Timur: Morris Robinson
Ping: Nathan Herfindahl
Pang: Norman Shankle
Pong: Yingxi Zhang
Împăratul Altoum: Robert Baker

Corul şi orchestra Operei din Washington.
Marţi, 19 mai, 2009. Kennedy Center Opera House, Washington.

Etichete: , ,

duminică, mai 10, 2009

Antonin Dvořák, un musicien par-delà les frontières

Am mai spus si cu alte ocazii ca Alain Chotil-Fani (Alain CF) este unul din cei care, prin intermediul Internetului, promoveaza muzica romaneasca. Dar Alain mai are inca o pasiune: muzica ceha, in special cea a lui Dvořák. Rezultatul este o carte scrisa impreuna cu Eric Baude, publicata in 2007, si numita Antonin Dvořák, un musicien par-delà les frontières.
Aceasta carte contine trei sectiuni. Prima, singura la care a contribuit si Eric Baude, este o monografie a compozitorului. Datorita spatiului limitat, nu avem de-a face probabil cu cea mai detaliata evocare a vietii lui Dvořák, dar momentele importante sunt deisgur prezentate. In mod inspirat, autorii pun accentul pe creatia compozitorului, reducand la minimul necesar informatiile despre viata personala. O alta fericita alegere este scurta trecere in istorie a muzicii cehe de la inceputurile sale pana la vremea lui Dvořák. In acest fel cititorul isi formeaza o idee despre ambianta in care a crescut muzicianul. Un important spatiu este dedicat operelor; acestea, exceptand Rusalka, constituie o latura mai putin cunoscuta a muzicii lui Dvořák. Tot in detaliu este descrisa admiratia pe care o avea Brahms fata de colegul sau ceh, admiratie care isi avea totusi limitele ei: lucrarile nationaliste precum Sfanta Ludmila erau o importanta exceptie. O alta analiza este cea tipurilor de dansuri populare folosite in Dansurile Slave. Profesorul nu este nici el uitat, fiind trecuti in revista cativa din cei mai importanti elevi: Josef Suk, Oskar Nedbal, Vítězslav Novák, si chiar Rudolf Friml. De asemenea calatoriile in tari precum Anglia, Rusia, si evident America sunt si ele redate.

In Partea a II-a Alain se intreaba de ce, spre deosebire de Anglia, America, si Austria, Franta a fost mai putin receptiva la opera compozitorului ceh. Autorul incepe prin a prezenta interpretii muzicii lui Dvořák din tara lui Berlioz. Iar aceasta prezentare cuprinde atat concerte din saloanele nobilimii - iar aici de notat ca provincia l-a imbratisat uneori mai usor pe compozitor decat Parisul - cat si cele ale celor mai importante orchestre si solisti. Intalnim nume precum Paul Taffanel, Charles Lamoureux, Hans Richter, Raoul Pugno, Eugène Ysaÿe, Pablo de Sarasate, si multi altii. Fiind vorba, asa cum se vede, de artisti care au evoluat in Franta si nu exclusiv de cei francezi, Alain nu avea cum sa-l uite pe Enescu.

Urmatoarele sectiuni vorbesc efectiv de receptia muzicii lui Dvořák in Franta, despre felul in care opera sa nu a fost inteleasa, si chiar de unele controverse. Una din acestea este altercatia dintre Pablo Casals si Gabriel Pierné asupra concertului pentru violoncel de Dvořák si a muzicii lui Brahms, si acesta putin inteles in capitala hexagonului.

Partea a III-a reproduce in intregime catalogul lui Jarmil Burghauser, probabil cel mai complet al operei lui Dvořák. Lucrarile sunt prezentate atat in ordinea in care au fost scrise, cat si grupate pe generic: opere, vocal-simfonice, pentru orchestra, muzica de camera, etc. In fine, mai mentionez faptul ca prefata a fost scrisa de ambasadorul Republicii Cehe la Paris, dl. Pavel Fischer.

Cartea lui Alain Chotil-Fani si Eric Baude se adreseaza in special melomanilor, desi unele informatii, indeosebi dar nu exclusiv din Partea a II-a, ar putea fi utile si specialistilor. Lucrarea contine destule lucruri inedite atat pentru admiratorii compozitorului cat si pentru cei interesati in viata muzicala a Frantei la inceputul secolului trecut.

Etichete: ,

sâmbătă, mai 02, 2009

Met Player - gratis pentru sfarsitul de saptamana

Pentru cei care nu cunosc, Met Player este "canalul de Internet" (n-am gasit alta rima, ha, ha, ha!) al Operei Metropolitan in care celebra companie ofera contra cost un numar de inregistrari ale transmisiilor audio sau video. Aceste inregistrari provin din intreaga arhiva si includ un numar de documente sonore istorice (Otello din 1940 de exemplu cu Giovanni Martinelli, Elisabeth Rethberg si Lawrence Tibbett; dirijor este Ettore Panizza) ca si cele mai recente productii cum ar fi La Rondine cu Angela Gheorghiu.

In acest sfarsit de saptamana Met Player este gratis. Auditie placuta!

Etichete: , ,