joi, noiembrie 27, 2008

Franz Schmidt - Simfonia a IV-a, etc.

Dirijorul Yakov Kreizberg ne-a oferit o rara ocazie de a asculta aceasta lucrare in concertul Orchestrei Simfonice Nationale din Washington. Compozitorul este cunoscut si respectat in Austria dar, exceptand un grup de entuziasti melomani, putin apreciat in restul lumii.

Exista desigur mai multe motive. Daca ar fi sa dam crezare unui articol din New York Times, compozitorul i-ar fi spus pe atunci tanarului Herbert von Karajan ca n-ar avea nici un viitor, iar orgoliosul dirijor nu l-a iertat, neincluzand nici o lucrare a lui Schmidt in programul concertelor sale (HvK a inregistrat totusi Intermezzo-ul din opera Notre Dame.) Acelasi articol mentioneaza simpatiile naziste ale compozitorului. Dar, tragedia soartei, prima sotie a compozitorului, bolnava mintal, a fost asasinata de nazisti in epurarile din anul 1942, la trei ani dupa moartea lui Schmidt. Iar, conform Wikipedia, compozitorul nu i-a simpatizat pe nazisti dar era naiv politic.

Franz Schmidt a fost insa una din cele mai importante personalitati ale vietii muzicale austriece din prima jumatate a secolului XX. Violoncelist in orchestra Operei si a Filarmonicii din Viena, el nu a fost insa niciodata sef de partida. Acest lucru nu l-a oprit insa pe Gustav Mahler sa-i ceara sa cante solo-urile din partituri pe timpul directoratului sau, fapt ce a dus la multe conflicte intre Mahler si concertmaestrul Arnold Rosé, care era si cumnatul lui Mahler! Rosé il prefera pe Friedrich Buxbaum, care nu numai ca era sef de partida in orchestra Operei si in Filarmonica, dar era si violoncelistul cvartetului Rosé! Aceste incidente nu l-au impiedicat insa pe Franz Schmidt sa se alature membrilor cvartetului Rosé in lucrari precum Noaptea transfigurata a lui Schoenberg - a fost vorba de prima auditie a lucrarii!

Si daca limbajul compozitorului Franz Schmidt este departe de cel al lui Arnold Schoenberg (post-"Noaptea transfigurata"), interpretul Franz Schmidt a fost intotdeauna interesat de lucrarile colegului sau. Iar cand un spectator a marturisit ca nu intelege muzica lui Schoenberg, Franz Schmidt i-a raspuns cu o surprinzatoare candoare: "sincer sa fiu, nici eu nu o inteleg dar autorul Noptii transfigurate si a oratoriului Gurrelieder, stie el ce face!"

Dar cum este atunci limbajul lui Franz Schmidt? Este post-romantic, influentat putin de Mahler, de Bruckner, Richard Strauss, Reger, si de tanarul Schoenberg, nascut in acelasi an. Cele mai cunoscute lucrari ale sale sunt Simfoniile nr. 2 si 4 si oratoriul Das Buch mit Sieben Siegeln. Ar mai fi de adaugat lucrari camerale, unele scrise doar pentru pian la mana stanga si dedicate lui Paul Wittgenstein; tot lui Paul Wittgenstein Franz Schmidt i-a dedicat un concert pentru pian.

Probabil ca Simfonia a II-a este o lucrare mai accesibila. Dar Simfonia a IV-a este desigur capodopera in acest gen. Lucrarea a fost asemuita de catre criticul Michael Steinberg cu Concertul pentru vioara de Alban Berg sau cu Simfonia Asrael de Josef Suk prin faptul ca ar reprezenta un recviem fara cuvinte; de fapt chiar compozitorul a numit-o "un recviem pentru fiica mea". Desi in patru miscari, simfonia este executata fara intrerupere. Caracterul tragic al lucrarii ar putea duce cu gandul la Mahler, dar muzica lui Schmidt ete mult mai interiorizata, nu frapeaza imediat ascultatorul asa cum o face Mahler in lucrari precum Simfonia a VI-a. Simfonia lui Schmidt incepe si se termina in acelasi fel, cu solo-ul trompetei, iar tema instrumentului este transformata, transfigurata daca doriti, pe parcursul intregii lucrari.

Decat sa comentez interpretarea meritorie a lui Yakov Kreizberg, cred ca ar fi mai util sa trec in revista inregistrarile mele preferate, nu doar a Simfoniei a IV-a, ci si a altor lucrari ale compozitorului. Din nou subliniez: inregistrari preferate, si nu, nu am ascultat toate versiunile disponibile.

Voi incepe deci cum Simfonia a IV-a. Interpretarea preferata este cea a Filarmonicii din Viena sub bagheta lui Zubin Mehta. Dar atrag atentia si asupra unei inregistrari facuta de dirijorul Martin Sieghart la pupitrul Orchestrei Bruckner din Linz, versiune mult apreciata de cunoscatori. Cat despre Simfonia a II-a, lecturile lui Dimitri Mitropoulos si Erich Leinsdorf, ambii la pupitrul Filarmonicii din Viena sunt cele mai bune. Mitropoulos este mai intens dar Leinsdorf dispune de sunet mai bun.

Tot Dimitri Mitropoulos ne ofera varianta de referinta a oratoriului Das Buch mit Sieben Siegeln. Dirijorul de asemenea beneficiaza de aportul unui solist care a participat la prima auditie a lucrarii: Anton Dermota. De notat insa ca tenorul a interpretat importantul rol al Evanghelistului sub bagheta lui Mitropoulos dar la premiera a fost doar simplu solist.

Voi incheia cu unele lucrari mai accesibile precum delicioasele Variatiuni pe tema unui cantec al husarilor. Versiunea preferata provine dintr-un concert al Filarmonicii din Viena dirijata de Hans Knappertsbusch. Indisciplina proverbiala a dirijorului este dublata de o energie debordanta. Cat despre deja-amintitul Intermezzo din opera Notre Dame, Rudolf Kempe, din nou la pupitrul Filarmonicii din Viena, este neintrecut.

De notat ca am utilizat doua surse importante pentru informatiile referitoare la Franz Schmidt: programul de sala al concertului dirijat de Yakov Kreizberg (Peter Laki este autorul) si cel al unui concert al Orchestrei Simfonice din San Francisco (Michael Steinberg este autor.)

Etichete: , ,

luni, noiembrie 24, 2008

Gustavo Dudamel dirijeaza Filarmonica din Israel

Mi-am imaginat multe lucruri despre un concert al lui Gustavo Dudamel bazandu-ma pe ultimea cronicilor pe care le-am citit. Nu insa si "discret" - cuvant diplomatic pentru "plicticos". Poate ca totusi "plicticos" este un cuvant prea puternic, dar versiunea Simfoniei a IV-a "Italiana" de Mendelssohn nu a avut nimic din energia si vitalitatea descrisa de majoritatea criticilor. Prima miscare este totusi Allegro vivace, nu Allegro moderato. Iar finalul este marcat Presto. Dar chiar si la tempi un pic mai lenti un bun dirijor este in stare, printr-o frazare inteligenta, sa sustina un anumit dinamism. Dudamel (inca) nu o (poate) face. In plus, se pare ca timpul alocat repetitiei a fost limitat, altfel nu-mi explic greselile de executie, mult mai numeroase decat in partea a II-a a concertului.

Dar in afara acestei executii orchestrale superioare, lectura Simfoniei a IV-a de Brahms a dezamagit si ea. Mi-e totusi greu sa spun exact ce a lipsit fiindca nu a fost o versiune rea, poate lipsa unei personalitati puternice; citirea lucrarii avea un aer generic, fara mari lacune, dar nu s-a deosebit cu nimic fata de alte versiuni profesioniste. Aceasta in special in prima si ultima miscare, ciacona finala fiind lipsita de claritate. Partea a II-a insa a avut un aer meditativ iar scherzo-ul a fost viguros.

L-am gasit pe dirijorul pe care-l asteptam in prima lucrare oferita la bis, Intermezzo din opera Manon Lescaut de Puccini. Aici intr-adevar Dudamel a lasat discretia la o parte si ne-a oferit cinci minute pline de intensitate. Evident, Puccini i se potriveste. De remarcat superbele solo-uri ale concertmaestrului (Lazar Shuster?) si ale violoncelului (Michael Haran sau Marcel Bergman?) Cealalt bis a fost primul dans maghiar al lui Brahms.

Chiar daca am fost mai putin entuziasmat asupra acestui concert, nu incape totusi indoiala ca Gustavo Dudamel este un dirijor talentat. Lui ii place sa conduca o orchestra; ba chiar mai mult, gestica sa tinde sa reliefeze cele mai mici detalii iar muzicienii il urmaresc cu atentie. Si de multe ori conduce discursul muzical pe cai neasteptate. Acest lucru confera lecturilor sale o doza de spontaneitate. Dar daca interpretarile sale in repertoriul austro-german nu sunt inca inchegate, sa nu uitam ca dirijorul are doar 27 de ani si deci tot timpul sa creasca. Problema este ca incearca sa faca prea multe lucruri deodata. Recent si-a reinnoit contractul cu Orchestra Simfonica din Göteborg pana in anul 2012, anul urmator va prelua Filarmonica din Los Angeles, si ramane la sefia Orchestrei Simfonice Simon Bolivar. La aceasta se adauga aparitiile sale in calitate de sef invitat al multor orchestre, cu unele, Filarmonica din Israel in acest caz, efectuand turnee. Sa speram ca nu o sa oboseasca prematur.

Cateva cuvinte si despre Filarmonica din Israel, in care evalueaza cel putin trei romani: violonistii Rodica Iosub si Robert Mozes si violoncelistul Yoram Alperin (de asemenea, si dirijorul oaspete principal, Yoel Levi, este nascut in Romania.) Chiar daca majoritatea muzicienilor provin din fosta Uniune Sovietica, sunetul orchestrei are totusi mai mult din rafinamentul unui ansamblu din Europa Centrala. Corzile sunt catifelate, iar sefii de partida sunt adevarati maestri. Pe de alta parte, orchestra nu este totusi foarte disciplinata iar acest lucru se datoreaza in primul rand directorului muzical Zubin Mehta. Dar rafinamentul orchestrei in mare parte tot lui Mehta se datoreaza asa ca...

Filarmonica din Israel.
Dirijor: Gustavo Dudamel.

Program:
Felix Mendelssohn Bartholdy: Simfonia nr. 4 in La Major Op. 90 "Italiana".
Johannes Brahms: Simfonia nr. 4 in Mi minor Op. 98.

Bisuri:
Giacomo Puccini: Intermezzo din opera Manon Lescaut.
Johannes Brahms: Dans maghiar in Sol minor WoO 1.

Marti, 18 noiembrie, 2008.
Kennedy Center Concert Hall, Washington.

Etichete: ,

joi, noiembrie 20, 2008

Renée Fleming in Lucrezia Borgia

Lucrezia Borgia este rolul pentru care Renée Fleming a fost huiduita la Teatro Alla Scala. Se pare totusi ca istoria este mai lunga decat se povesteste. In acea seara dirijorul Gianluigi Gelmetti a lesinat, spectacolul fiind intrerupt pentru 30 de minute. Confuzia generala ce a rezultat a produs nemultumiri in randul publicului italian. Dar nu incape indoiala ca am avut totusi de-a face cu un episod neplacut din cariera celebrei cantarete.

Iar soprana a vrut sa demonstreze ca reactia publicului milanez a fost nedreapta. De aceea a reluat rolul la Opera din Washington. Daca versiunea de la Milano a fost apropiata de nivelul celei de la Washington, atunci trebuie sa ii dau dreptate cantaretei.

De ar fi sa traducem "bel canto" cuvant cu cuvant, atunci Renée Fleming ar fi probabil cea mai mare interpreta a acestui gen. Cantareata dispune de o voce de o rara frumuseste, sunete ametitoare curgand mereu din graiul sau. Si aceste sunete erau produse si cand soprana canta in pianissimo, nu doar forte. Iar tehnica este desigur desavrasita - legato-urile in special.

Totusi, in ciuda acelor sunete miraculoase, tonul vocii nu mi se pare ideal pentru bel canto. In plus exista desigur o nepotrivire de caracter intre Renée Fleming si personajul interpretat. Nu cred ca surprinde pe nimeni daca spun ca cele mai reusite momente au fost cele in care Lucrezia Borgia il regaseste pe Gennaro, fiul pe care nu l-a vazut de la nastere. Dar scena finala, cea in care Lucrezia anunta ca vinul oaspetilor este otravit, a fost mai putin convingatoare. Apoi, ca si cu alte ocazii, cantareata pare prea calculata - unii spuneau chiar rece dar cred ca mai degraba "calculata" ar fi cuvantul potrivit - nedorind sa riste prea mult. Deci in ansamblu nu un succes total dar departe de esec.

Cel care a oferit o veritabila lectie de stil a fost Ruggero Raimondi in rolul Ducelui Alfonso. Basul italian canta de peste 40 de ani si acest lucru se cunoaste prin faptul ca vocea sa a devenit ragusita. Ceea ce ne oferea insa poate ca nu era "bel" dar in mod sigur era "canto". Si nu doar fiindca este italian: la fel a fost si interpretul rolului lui Gennaro, tenorul Vittorio Grigolo. Dar desi timbrul vocii sale este placut, domnul Grigolo nu poate sa "cante" decat in trei feluri: forte, fortissimo, si fortississimo. Regretul este cu atat mai mare cu cat initial Giuseppe Filianoti a fost anuntat pentru rolul lui Gennaro. In fine, Kate Aldrich l-a interpretat pe Maffio Orsini. Cantatul in sine a fost foarte bun dar lipsit de individualitate. A dirijat Placido Domingo fiindca Opera din Washington este compania sa.

John Pascoe in general ne-a oferit o montare traditionala nelipsita insa de cateva clisee utilizate de regizor in majoritatea spectacolelor sale pe care le-am vizionat: homoerotism - intre Gennaro si Maffio Orsini - si cantaret fara camasa - aici interpretul lui Gennaro, Vittorio Grigolo.

Oricum, am asistat la un Renée Fleming show iar soprana nu a deceptionat. A fost, daca ar fi sa dam crezare criticului Tim Smith din ziarul Baltimore Sun, una din ultimile ocazii cu care cantareata a abordat repertoriul bel canto-ului. Dar planurile pentru viitor includ roluri precum Elsa in Lohengrin! Daca nu ma insel, singurul rol wagnerian pe care doamna Fleming l-a abordat deja este cel al Evei din Maestri Cantareti din Nürnberg, deci perspectiva unui Lohengrin este binevenita.

Cat despre Lucrezia Borgia, pot sa recomand inregistrarea superb condusa de Ionel Perlea cu Montserrat Caballé in rolul titular. Dar eroul acestei versiuni discografice este Alfredo Kraus, cel care-l intruchipeaza pe Gennaro.

Cateva cuvinte si despre spectacolul cu Carmen tot de la Opera din Washington. Protagonista a fost Denyce Graves aflata in evident declin vocal. Doamne, ce meserie este cea de cantaret! Daca datorita unor circumstante nefericite sau accidente iti pierzi vocea, cariera s-a terminat. Cea mai buna impresie ne-au lasat-o Sabina Cvilak, interpreta Micaëlei, si Alexander Vinogradov, cel care l-a intruchipat pe Escamillo, desi baritonul rus convingea mai mult drept cantaret decat actor. La pupitru l-am asteptat pe veteranul Julius Rudel dar cel care a condus a fost Steven Gathman care este si dirijorul corului.

Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti.

Dirijor: Plácido Domingo.
Regia: John Pascoe.
Decoruri si costume: John Pascoe.
Lumini: Jeff Bruckerhoff.
Coregrafia: Vladimir Angelov.

Lucrezia Borgia: Renée Fleming.
Gennaro: Vittorio Grigolo.
Ducele Alfonso: Ruggero Raimondi.
Maffio Orsini: Kate Aldrich.

Marti, 11 noiembrie, 2008.
Kennedy Center Opera House, Washington DC.


Carmen de Georges Bizet.

Dirijor: Steven Gathman.
Regia: David Gately.
Decoruri: Allen Charles Klein.
Costume: Lennart Mörk.
Lumini: Todd Hensley.

Carmen: Denyce Graves.
Don José: Thiago Arancam.
Escamillo: Alexander Vinogradov.
Micaëla: Sabina Cvilak.
Zuniga: John Marcus Bindel.

Duminica, 16 noiembrie, 2008.
Kennedy Center Opera House, Washington DC.

Etichete: ,

vineri, noiembrie 14, 2008

Cronica lui Tristan Klingsor de la premiera operei "Oedipe"

Ultima cronica din programul de sala al Teatrului Capitoliului din Toulouse este cea a lui Tristan Klingsor (interesant nume! - de fapt pseudonim) aparuta in revista Le Monde musical din 31 martie 1936.

De fapt programul de sala a mai publicat o cronica de la premiera, cea a lui Boris de Schloezer, dar pe aceasta am amintit-o deja.



Etichete: , ,

marți, noiembrie 11, 2008

Cronica lui Reynaldo Hahn de la premiera operei "Oedipe"

Autorul delicioasei operete Ciboulette si-a exprimat unele rezerve asupra capodoperei enesciene in cronica publicata in Le Figaro pe 18 mai, 1936. Dar nu a putut sa nu incheie fara a-si exprima admiratia fata de Oedipe. Din nou, cronica a fost reprodusa in programul de sala al Teatrului Capitoliului din Toulouse.







Etichete: , ,

vineri, noiembrie 07, 2008

Cronica din "L'Excelsior" a lui Emile Vuillermoz la premiera operei "Oedipe"

Din nou, cronica a fost reprodusa in programul de sala al Teatrului Capitoliului din Toulouse.

Etichete: , ,

miercuri, noiembrie 05, 2008

Cronica din "Candide" a lui Emile Vuillermoz la premiera operei "Oedipe"

Aceasta cronica a fost reprodusa in programul de sala al Teatrului Capitoliului din Toulouse.

Etichete: , ,

luni, noiembrie 03, 2008

Oedipe la Toulouse, etc.

In Scrisoarea pentru melomani aparuta in editia trecuta a Suplimentului de Cultura a editurii Polirom, prietenul meu Victor Eskenasy trece in revista cronicile aparute in presa franceza. Ii multumesc pentru ca a mentionat blogul meu. Sper ca sa pot curand sa ascult inregistrarea spectacolului si voi reveni cu ganduri.

Zilele urmatoare insa voi prezenta cateva articole aparute in presa franceza cu ocazia premierei de la Paris din 1936. Este vorba de doua doua cronici semnate de Emile Vuillermoz si una de Reynaldo Hahn. Ele au fost reproduse in programul de sala de la Toulouse. Fragmente din unele din ele au putut fi citite in majoritatea monografiilor dedicate compozitorului, dar textul complet este mai greu de gasit.

Ieri am asistat la un recital in care violonista Midori, acompaniata de Robert McDonald, a interpretat lucrari de Schumann, Beethoven, Cage, si Enescu - Sonata a III-a in caracter popular romanesc, piesa de rezistenta a programului. De fapt artistii au inregistrat lucrarea enesciana cu cativa ani in urma dar casa Sony pastreaza in continuare gravarea in arhive. Versiunea de ieri a fost caracterizata prin precizie tehnica si intonatie clara, dar elementele folclorice sunt evident straine interpretilor. Si totusi partea a I-a a fost intr-adevar melancolica iar cand partitura cere intensitate, aceasta nu a lipsit - in contrast cu restul recitalului care a fost cam monoton. O ratare onorabila.

Etichete: , , ,