O mare violonista: Wanda Wilkomirska

Daca ii intrebam pe cunoscatori ce versiune ale concertelor pentru vioara de Szymanowski prefera, majoritatea desigur vor raspunde: cea a violonistei poloneze Wanda Wilkomirska.

Wanda Wilkomirska este o eroina culturala a Poloniei, in ciuda - sau poate si datorita - faptului ca a parasit tara natala in 1982 odata cu instaurarea legii martiale. Va las sa cititi aici biografia oficiala, mai ales ca alte informatii nu am nici eu. Violonista ne-a vizitat cel putin odata, in 1968, interpretand alaturi de Orchestra Simfonica a Radioteleviziunii (asa cum se numea atunci) si dirijorul Iosif Conta Concertul pentru vioara nr. 1 de Szymanowski.

Artista si-a incheiat de catva timp activitatea concertistica, dedicandu-se pedagogiei. Din fericire, unele inregistrari inca se mai gasesc; cu greu, e adevarat, dar merita cautate. Violonista are un sunet masiv si nu ezita sa foloseasca vibrato-ul cand acesta este pus in slujba expresivitatii.

Mai sus amintitul concert de Szymanowski este probabil cel pe care doamna Wilkomirska l-a interpretat cel mai des pe toate meridianele lumii. Si trebuie sa fiu intru totul de acord ca versiunea, inregistrata alaturi de subapreciatul Witold Rowicki, este de departe cea mai buna pe care am ascultat-o vreodata. Nici o alta varianta interpretativa nu a reliefat mai bine culorile muzicii lui Szymanowski. Desigur ca Orchestra Nationala a Poloniei nu este chiar una de clasa mondiala, dar acesta este un detaliu pe care interpretii ne fac usor sa-l uitam.

Concertul nr. 1 de Szymanowski a fost recent re-editat de case Polskie Nagrania in cadrul unui album de doua discuri compacte dedicat artistei. De pe acelasi album, as recomanda fara ezitare si inregistrarea Concertului nr. 2 de Sostakovici, dirijor de data aceasta fiind Wojciech Michniewski. Ceea ce impresioneaza de data aceasta este intensitatea lecturii violonistei. Albumul mai contine concerte de Haciaturian, a carui muzica o detest, si Wieniawski (Concertul nr. 2), ambele dirijate de Rowicki. As fi preferat ca al doilea concert de Szymanowski sa fi fost si el inclus pe album, mai ales ca spatiu ar fi fost. Chiar si asa, recomand fara ezitare CD-urile iubitorilor muzicii lui Szymanowski, Sostakovici, sau celor care pur si simplu doresc sa asculte o violonista de mare clasa.

Constantin Silvestri: A Bournemouth Love Affair - Cronici

Am aflat cu satisfactie faptul ca albumul de doua discuri compacte dedicat artei lui Constantin Silvestri si intitulat A Bournemouth Love Affair va beneficia de distributie pe piata internationala. Eu am mai vorbit aici despre acest minunat set.

Ma bucur sa vad ca intre timp au mai aparut alte cateva cronici, deocamdata doar din Anglia. Iata doua de pe portalul MusicWeb si una de pe site-ul The Classical Source.

Felicit deci inca o data pe doamna Anda Anastasescu, cea careia ii datoram aparitia albumului. Acest tip de initiativa facuta cu bani putini dar cu mult entuziasm trebuie sprijinita cu toate fortele. Nu am nici un fel de interes financiar dar este ceva in care cred din tot sufletul.

Celibidache inedit...

...si mai putin inedit. Partea "mai putin inedita" este editarea pe disc compact a unui concert din 1990 de la Suntory Hall din Tokyo. In program: Simfonia a VIII-a de Bruckner. Am spus "mai putin inedit" deoarece concertul a fost editat pe videocaseta (mai tineti minte?) in urma cu aproximativ 15 ani. De asemenea, doua fragmente din acest concert se pot asculta pe YouTube: un fragment din partea a II-a si altul din final. Iata-le:





Din pacate CD-ul a aparut doar pe piata japoneza, fiind editat de casa Altus, care continua sa publice concertele lui Celibidache in Japonia. Am mai vorbit despre ele aici si aici.
Deci ce este inedit? Primul lucru vine tot din Japonia si este un DVD cuprinzand un documentar numit Celi si Filarmonica sa, fiind dedicat deschderii salli de concert din complexul Gasteig. Am totusi speranta ca acest DVD sa apara si pe piata internationala, fiind in limba germana. Daca nu, stim cu totii de unde sa-l cumparam.
Celalalt lucru inedit este, din fericire disponibil pe piata internationala. Este vorba de un album de trei discuri compacte dedicat muzicii lui Günter Raphael. Cariera acestuia a debutat promitator: prima sa simfonie a fost executata in prima auditie de insusi Wilhelm Furtwängler cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig. Fiind insa pe jumatate evreu, lucrarile sale au fost interzise pe durata dictaturii naziste. Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, operele sale au re-intrat in repertoriul orchestrelor germane, desi au fost uitate dupa moartea sa.

Simfonia a I-a lipseste din acest album care cuprinde patru alte simfonii (nr. 2-5) precum si o lucrare corala, Laotse-Symphonie, aceasta din urma dirijata de Michael Gielen. Celibidache dirijeaza Simfonia a IV-a, inregistrarea provenind dintr-un concert al Filarmonicii din Berlin din 1950. Simfonia a II-a este condusa de Christoph Altstaedt, Simfonia a III-a de Matthias Foremmy, iar Simfonia a V-a de Hans Schmidt-Isserstedt.

Mindru Katz - un nou disc compact

In ultimii ani casa Cembal d'amour a editat o serie de discuri compacte - 8 la numar deocamdata - dedicate artei lui Mindru Katz. Ultimul CD contine lucrari de Beethoven, Enescu, Sostakovici, si Chopin. Gary Lemco a scris o cronica in revista online Audiophile Audition, cronica pe care o puteti citi aici. De notat ca lucrarile lui Beethoven, Sostakovici, si Enescu sunt re-editari.

De notat ca aceeasi lucrare de Enescu ce poate fi ascultata pe CD-ul de mai sus, Suita Op. 10, va fi interpretata de Mihaela Ursuleasa pe 2 iunie in cadrul festivalului Klangraum Waidhofen. Si daca tot am vorbit de Enescu, sa mai consemnam faptul ca Rapsodia a I-a va re-intra in repertoriul Filarmonicii din New York in cadrul unor concerte de vara sustinute la New York pe 8-10 iulie si la Bravo! Vail Valley Music Festival din Colorado pe 30 iulie. Bramwell Tovey va dirija. Ultima oara cand lucrarea enesciana a fost executata de orchestra new yorkeza a fost in 1970 cand dirijor a fost André Kostelanetz.

Mai notez decesul unor mari muzicieni precum Stefan Gheorghiu si Dan Mizrahi. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace.

Enescu - alte descarcari digitale

Nu sunt amator al descarcarilor digitale, dar ele ne ofera posibilitatea de a asculta inregistrari de mult disparute de pe piata. Printre acestea se afla si unele din inregistrarile lui George Enescu. Dixtuorul pentru suflatori a fost deja editat pe disc compact, dar cele doua Rapsodii Romane, inregistrate cu Orchestra Concertelor "Colonne" nu. Le puteti descarca aici.

De notat ca pe acelasi blog veti putea curand descarca inregistrarea Simfoniei a I-a de Enescu sub bagheta lui Ghenadi Rojdestvenski. Este vorba de prima sa inregistrare, facuta in anii '60 cu o orchestra din Moscova; cred ca este vorba de Orchestra Radiodifuziunii. Va voi tine la curent de indata ce primesc mai multe detalii. De notat ca aceasta este versiunea preferata a lui Pascal Bentoiu; nu stiu insa daca recent publicata versiune a lui Constantin Silvestri l-a facut pe dl. Bentoiu sa-si schimbe opinia sau nu.

Enescu - descarcari digitale gratuite

De pe blogul de nepretuit al lui Benoit, puteti descarca gratuit cateva din inregistrarile facute de Enescu pentru Silvertone Records. Mai multe detalii, ca si descarcarile, le aflati aici, si cititi si comentariile in care cineva suspecteaza ca flautistul principal ar fi John Wummer, pentru multi ani flautistul principal al Filarmonicii din New York.

Iar ca bonus, iata si inca o alta inregistrare facuta de Enescu pentru Silvertone: Pavane pour une infante défunte de Ravel.

Michel Schwalbé la 90 de ani

Veteranul violonist este mai putin conscut in Romania, dar el a fost, probabil, cel mai bun concertmaestru al Filarmonicii din Berlin din "epoca von Karajan" - si inainte de aceasta, al Orchestrei Elvetiei Romande sub bagheta lui Ernest Ansermet. A fost de asemenea, un elev al lui George Enescu.

Urandu-i traditionalul "La Multi Ani", iata-l in fragmente din Seherezada de Rimsky-Korsakov sub bagheta lui Karajan. De notat ca dirijorul nu a condus niciodata lucrarea in concert, ci doar in studioul de inregistrari.

Silvestri - Cum se poate cumpara

CD-ul de care am amintit recent, Constantin Silvestri conducand muzica lui Enescu, Silvestri, Prokofiev, Mozart si Dvorak, se poate comanda de pe aceasta pagina. Nu am nici un interes financiar. Eu am comandat deja albumul si de-abia astept sa-l primesc.

Lansare de disc: Costantin Silvestri conduce Enescu, Silvestri, Mozart, Dvorak, si Prokofiev

Eveniment la Institutul Cultural Roman din Londra: pe 19 octombrie va avea loc un program in memoria lui Constantin Silvestri in cadrul caruia va avea loc o lansare de disc compact. Puteti citi cateva informatii aici. Din moment ce continutul integral al albumului nu este trecut, v-il ofer eu:

George Enescu: Simfonia a I-a, Suita a I-a, Suita a II-a.
Constantin Silvestri: Trei piese pentru orchestra de coarde.
Wolfgang Amadeus Mozart: Simfonia nr. 29 si Uvertura operei Flautul fermecat.
Serghei Prokofiev: Simfonia nr. 1, "Clasica".
Antonin Dvorak: Trei dansuri slave: nr. 3-5.

Orchestra Simfonica din Bournemouth. Inregistrari din anii 1963-1967. Sursa acestor documente sonore este inregistrarile facute de Silvestri insusi deoarece in majoritatea cazurilor BBC-ul a sters benzile.

CD-ul se datoreaza Fundatiei Internationale Constantin Silvestri si in special a doamnei Anda Anastasescu, care, in aceste sens, a infiintat o noua casa de discuri: Romanian Musical Adventure. Voi reveni cu detalii pe masura ce voi afla mai multe.

Un superb disc compact: Klaus Tennstedt conduce Schubert si Bruckner in Tokyo

De foarte putine ori se intampla sa ascult un concert sau o inregistrare atat de buna incat sa simt imediat nevoia sa scriu despre ace(a)sta. Este insa cazul CD-ului de fata, care mi-a fost recomandat de Doru Ionescu, si pe care l-am amintit deja cand am trecut in revista inregistrarile care mi-au atras atentia in Japonia.
Il cunosteam pe dirijor mai mult din gravarile facute in studiou, desi majoritatea cunoscatorilor imi tot spuneau ca trebuie sa-i ascult inregistrarile din concert pentru a-i aprecia cu adevarat arta. Dar nici putinile pe care le cunosteam - Uvertura Academica de Brahms cu Orchestra Simfonica din Boston sau Simfonia a VII-a de Bruckner cu Orchestra Simfonica din Chicago, ambele desigur foarte bune dar nu, cred, exceptionale - nu m-au pregatit pentru revelatia pe care am simtit-o ascultand concertul de la Tokyo din 1984 in care maestrul german conduce propria sa orchestra, Filarmonica din Londra.

Concertul a ineput cu Simfonia Neterminata de Schubert, care beneficiaza de o lectura plina de gravitate dar deloc greoaie. Dar evenimentul serii a fost desigur magnifica talmacire a Simfoniei a IV-a de Bruckner (nu ca lectura schubertiana ar fi mai putin stralucitoare.) Ceea ce impresioneaza este extraordinarul sens al arhitecturii si felul in care dirijorul stapaneste discursul muzical. Cred ca Doru a spus-o mai bine decat as putea eu sa o fac: "Exista o tensiune, o intensitate, un stil tipic german care aduce aminte de Knappertsbusch din zilele lui de gratie." Fara indoiala, una din marile versiuni ale lucrarii bruckneriene.

Si imi mai spune Doru ca Tennstedt si Celibidache au fost prieteni. De fapt, amandoi erau cunoscuti pentru meticulozitatea cu care pregatesc concertele. Un critic povestea ca i-a sugerat maestrului german o lucrare in care ar fi dorit sa-l asculte. La care Tennstedt ar fi raspuns cam astfel: "nu pot deoarece trebuie sa continui sa dirijez Mahler si Bruckner pana o sa-i inteleg."

Impresii din Japonia

Ii voi dezamagi, cred, pe cei care asteptau impresii de la concertele Filarmonicii din Viena la Suntory Hall sau de la spectacolele Scalei de la Bunka Kaikan din Tokyo. Am stat mai mult la Kyoto. Dar despre impresiile muzicale, ceva mai jos.

Mai intai, cateva cuvinte despre locurile pe care le-am vizitat. Incep cu Kyoto. Orasul in sine nu este chiar frumos, exceptand desigur partea de est in care majoritatea monumentelor sunt localizate. Dar ce monumente! Am fost impresionat in special de Castelul Nijo, de templul Ginkaku-ji - de fapt nu de templul in sine, ci mai mult superba gradina - de o alta splendida gradina, cea de la Heian Jingu Shrine, sau de Kiyomizu-dera, templul cu terasa de lemn. Acestea sunt atractiile turistice pe care le-as revedea daca si cand ma voi reintoarce in vechea capitala a Japoniei. Celebrul templu Kinkaku-ji a impresionat mai mult prin faptul ca era acoperit in aur, dar altfel m-a captat mai putin. Cat despre Palatul Imperial, vizitele sunt doar ghidate iar in camere nu se poate intra. Merita vizitat doar dupa celelalte atractii. Cam acelasi lucru as putea spune despre vechea capitala, Nara.

De remarcat ca multe din monumentele de mai sus au fost reconstruite de mai multe ori de-a lungul istoriei deoarece au fost mistuite de flacari. O importanta exceptie a fost cel mai mare castel feudal, Himeji. Constructia este desigur impresionanta dar am fost dezamagit mai mult de camerele castelului, in special la o zi dupa ce am vizitat Castelul Nijo.

La Tokyo am stat putin si am cureierat "per pedes" cateva din cartierele (nu cred ca acesta este cuvantul cel mai potrivit) cele mai cunoscute: Shinjuku, Shibuya, Ginza, Asakusa. Orasul noaptea trebuie vazut pentru a fi crezut. O mare surpriza a fost sa descoper ca in Ginza, zona cu cele mai scumpe magazine, exista un restaurant romanesc. Se numeste Darie si isi serveste clientii inca din 1979. Ce rau imi pare ca nu am auzit la timp de el! Cum o alta surpriza gastronomica a fost sa descoper ca celebra cafenea Landtmann din Viena, din cate se pare cafeneaua preferata a lui Sigmund Freud, are o sucursala si la Tokyo!

Vorbind de mancare, aceasta a fost una din putinile surprize neplacute deoarece este scumpa iar portiile sunt mici. Iar cand am crezut ca am cumparat camembert de la un supermarket, branza impachetata a fost de un alt tip. Am fost de asemenea uimit sa constat ca foarte putini japonezi vorbesc engleza bine, desi la hoteluri aceasta nu este o problema. Si, apropo de hoteluri, camerele sunt cam mici.

OK, muzica acum. Orice meloman care trece prin Tokyo se va opri prin legendarele magazine de discuri - compacte si chiar LP-uri. Din lista de vreo zece, n-am apucat sa vad decat patru. Si acestea destul de in graba.

Doua magazine mi-au retinut in special atentia. Primul este Tower Records din Shibuya. Este probabil cel mai mare magazin de CD-uri din intreaga lume, iar un etaj intreg este dedicat muzicii clasice. Cand am intrat acolo pentru prima oara aproape ca mi s-a taiat respiratia. Mi-ar fi trebuit o zi intreaga pentru a vedea totul cu calm.

Deci ce am cumparat? Cu atatea CD-uri disponibile, m-am oprit doar asupra celor care au fost editate de Tower Records si disponibile doar in aceste magazine. Motivul a fost ca, desi se pot comanda CD-uri din Japonia via Internet, Tower Records nu are pagina in limba engleza iar inregistrarile nu sunt disponibile altundeva. Am optat la inceput pentru cateva CD-uri ale unui dirijor preferat in muzica franceza: Paul Paray. Am fost curios insa sa-l ascult in repertoriul austro-german: Mozart, Beethoven, Brahms, Wagner. A urmat Henryk Szeryng in lucrari de Handel si Corelli. Va mai amintiti vremurile in care marii instrumentisti interpretau lucrarile baroce? L-as adauga aici si pe oboistul Heinz Holliger intr-un program de sonate de Handel, Telemann, C.P.E. Bach, si Vivaldi. Un alt CD care mi-a starnit curiozitatea a fost cel al unei pianiste japoneze, Ami Fujiwara, interpretand lucrari de Enescu (cele doua Sonate si transcriptia Rapsodie a I-a) si Lipatti (Nocturna si Sonatina pentru mana stanga); m-a atras in special muzica lui Lipatti.

Tower records mai are un magazin, ceva mai mic, in Shinjuku. Si acesta ramane unul din cele mai mari din lume, desi are probabil o dimensiune mai redusa decat, sa zicem, Ludwig Beck din München. Melomanii spun ca uneori vad aici CD-uri pe care nu le-au gasit la sucursala din Shiubuya.

Celalalt magazin care mi-a retinut atentia a fost Disk Union din Shinjuku (magazinul mai are o sucursala, se pare mai mica, in Ochanomizu pe care din pacate nu am putut-o vizita.) Acesta este specializat in CD-uri de mana a doua si contine un mare numar de inregistrari care nu mai sunt editate. Asa am gasit cantate de Bach sub bagheta lui Hermann Scherchen (doar un singur volum, din pacate) sau Simfonia a VI-a de Bruckner cu Orchestra Simfonica din Boston sub bagheta lui William Steinberg. Din nefericire organizarea lasa mult de dorit: de la Bach se sare la Ravel, se revine la Haydn, apoi se trece la Schubert, sau ceva in genul asta. Din moment ce timpul a fost limitat, cautarea muzicii dorite este foarte stresanta. Din nou, in mod ideal, as fi avut o zi intreaga la dispozitie.

HMV ramane probabil cel mai bun magazin on-line al Japoniei (CDJapan are preturi mai reduse pentru livrare dar selectia este mult mai mica; inca nu am utilizat JpopHelp.) Dar magazinul din Shibuya, recomandat de alti melomani, a deceptionat. Se putea observa ca la un moment dat merita vizitat, dar se pare ca descarcarile digitale sunt in crestere si in Japonia. Chiar si asa am cumparat un CD recomandat de Doru Ionescu, cel al inregistrarii unui concert sustinut la Tokyo de Filarmonica din Londra dirijata de Klaus Tennstedt. Nu am avut timp sa vizitez celelalte sucursale HMV.

Dintre artistii romani cel mai cunoscut si apreciat este Sergiu Celibidache. La Disk Union, cateva rafturi complete erau dedicate dirijorului, lucru care nu era facut decat pentru putini alti artisti: Furtwängler, Toscanini, sau Klemperer. De notat insa ca numarul inregistrarilor neoficiale ale maestrului au scazut considerabil in Japonia odata cu aparitia celor oficiale; "piratii", care mai sunt, provin acum din Italia. Lola Bobescu este si ea foarte apreciata: pana si CD-urile Electrecord pot fi gasite, iar unele inregistrari au fost editate doar in Japonia. Desigur ca Radu Lupu, Clara Haskil, sau Dinu Lipatti sunt si ei renumiti. Cat despre Enescu, unele inregistrari ale sale, cele cunoscute precum Poemul de Chausson, au fost re-editate de cateva ori, in majoritatea cazurilor doar pentru piata japoneza. Dar un nou CD al casei Opus Kura este disponibil in intreaga lume.

Un lucru care m-a surprins in mod placut este lipsa cultului exagerat a unor "artisti du jour" (iubesc Japonia!) precum Gustavo Dudamel, Anna Netrebko, Cecilia Bartoli, si da, Angela Gheorghiu. Sunt insa pretuiti fie marii artisti din trecut, fie - din zilele de azi - baghetele unor veterani si experimentati maestri care nu sunt neaparat vedete (desi unii pot fi.) Din prima categorie, am notat editii dedicate lui Otto Klemperer, Carl Schuricht, Charles Munch, si evident
Furtwängler. Din a doua categorie, pe Bernard Haitink, Gary Bertini, sau Stanislaw Skrowaczewski. Ultimul dintre ei chiar a sustinut un concert in Tokyo in compania orchestrei Yomiuri Nippon (daca nu ma insel singura orchestra japoneza pe care Celibidache a condus-o) dar din nou, in zilele in care ma aflam la Kyoto. Dintre artistii japonezi este venerat dirijorul Takashi Asahina. Seiji Ozawa este evident si el cunoscut dar numarul de CD-uri pe care le-am vazut nu era prea mare.

Inca resimt oboseala calatoriei...

Aafje Heynis - o cantareata uitata

Am re-ascultat ieri un mai vechi disc compact din colectie. Este intitulat Le Cinque Composizioni Sulla Passione de Vivaldi, interpreti fiind I Solisti di Milano sub bagheta lui Angelo Ephrikian si altista Aafje Heynis. Fara a neglija contributia dirijorului, am fost imediat coplesit de expresivitatea cantaretei si de timbrul vocii sale. O altista adevarata, vocea artistei olandeze are un ton bogat si rotunjit, iar vibrato-ul este mult mai controlat, intr-adevar mai redus, decat cel al altor mezzo-soprane sau altiste care abordau repertoriul baroc in anii '50-'60, ma gandesc aici la Marga Höffgen sau Hertha Töpper. De fapt, regret ca Marga Höfffgen a fost aleasa pentru inregistrarea Patimilor dupa Matei facuta de Eugen Jochum la Amsterdam, in detrimentul Aafjei Heynis.

Deoarece in muzica lui Vivaldi, mai precis in Stabat Mater, am simtit ca Aafje Heynis nu doar ne povesteste durerea Maicii Domnului, ci chiar o traieste ea insasi. Nu este vorba de o lectura profesionista dar rece, ci de adevarata pietate. De acea am simtit nevoia sa scriu despre o inregistrare veche si greu disponibila; de fapt casa care a editat discul compact, firma italiana Rivo Alto, nu mai exista.

Iar Aafje Heynis este aproape uitata, exceptand desigur in tara ei natala. Un posibil motiv ar fi acela ca artista a abordat in special repertoriul vocal-simfonic in detrimentul operei. Cea mai cunoscuta inregistrare este probabil cea a Simfoniei a II-a de Mahler sub bagheta lui Bernard Haitink; soprana solista este Elly Ameling. Ar mai fi de semnalat Rapsodia pentru alto, cor si orchestra de Brahms dirijata de Eduard van Beinum, si lucrari de Handel si Bach; in Cantata BWV 170 dirijor este Szymon Goldberg.
O mare artista care merita a fi re-descoperita.

Citite pe Internet

Ultima Scrisoare pentru melomani in care Victor Eskenasy ne prezinta unele CD-uri continand inregistrari de la primul Festival George Enescu.

Un nou blog, Quartier des Archives, dedicat inregistrarilor istorice datorat lui Benoit D., care este mare admirator al lui Charles Munch, dar si un excelent cunoscator al lui George Enescu in toate ipostazele sale.

Dirijorul Pinchas Steiberg vorbeste despre Oedipe.

Si stiu ca va place Rapsodia Romana in interpretarea lui Sergiu Celibidache. Iata un alt video in care dirijorul apare si ca balerin, iar rezultatele sunt la fel de superbe ca in lucrarea lui Enescu. De data aceasta orchestra este cea Nationala a Danemarcei iar concertul a avut loc in 1971. Lucrarea: Bolero-ul lui Ravel.

Partea a I-a:

Partea a II-a:

Remus Azoitei, Eduard Stan - Integrala Enescu, volumul al II-lea

Am semnalat deja aparitia volumului al II-lea din Integrala lucrarilor pentru vioara si pian de George Enescu in interpretarea lui Remus Azoitei si a lui Eduard Stan. Acest nou volum contine o capodopera, Sonata a III-a "in caracter popular romanesc", un opus de tinerete, Sonata a I-a Op. 2, si cateva miniaturi: Ballada, Impromptu concertant, Andante malinconico, Tarantelle, si Hora Unirei, ultimile doua inregistrate in premiera. Este meritul interpretilor ca trateaza cu aceeasi seriozitate toate lucrarile fie ca a vorba de cele mari precum Sonata a III-a, fie ca avem de-a face cu piese minore precum Hora Unirei. Dar chiar si aceste miniaturi ne dau posibilitatea sa intregim portretul lui Enescu.

Interpretarea artistilor se remarca prin atentie la detaliu si precizie tehnica dublata de spontaneitate. Superb.

Despre primul volum a scris pe portalul LiterNet regretatul Dan Scurtulescu; cronica sa poate fi citita aici. Tot ce potsa spun este ca volumul al II-lea este la fel de bun ca si primul - cu precizarea insa ca de data aceasta Remus Azoitei foloseste un Stradivarius fabricat in 1699 si numit The Kustendyke, si acesta aflat in colectia Academiei Regale de Muzica din Londra.

As mai dori sa semnalez ca dirijorul Lawrence Foster continua sa inregistreze operele lui Enescu. Cel mai recent CD va apare in ianuarie si va contine Octetul pentru coarde orchestra fiind cea a Filarmonicii din Monte Carlo. Dupa cum se stie, Enescu a autorizat executia lucrarii de catre o sectiune intreaga a corzilor cu conditia ca in unele pasaje sa fie executate doar de solisti; daca nu ma insel Enescu insusi a condus o astfel de versiune la Londra in compania Orchestrei Boyd Neel sau la San Francisco in compania Orchestrei Simfonice din localitate. Lawrence Foster se pare ca face chiar acest lucru, solistii sai fiind violonistii David Lefèvre, Marius Mocanu, Irina Simon-Renes, si Peter Szüts, violistii François Mereaux si Cyrille Mercier si violoncelistii Stanimir Todorov si Thierry Amadi. Pe acelasi CD violonistul Valery Sokolov si pianista Svetlana Kosenko interpreteaza Sonata a III-a "in caracter popular romanesc."
In fine, Cristian Mandeal va incepe si el noul an cu Enescu. Pe 4 si pe 5 ianuarie, la Perth si respectiv Glasgow, el va conduce Orchestra Nationala de Tineret a Scotiei intr-un program deschis cu Rapsodia Romana nr. 1 si care mai cuprinde Simfonia a V-a de Prokofiev si Concertul pentru pian de Poulenc solist fiind Ian Fountain.

Un CD de Craciun - Witold Lutosławski

Witold Lutosławski este cunoscut drept creatorul unui limbaj modern propriu bazat pe sistemul dodecafonic si pe elemente ale muzicii aleatorii. Am fost atunci surprins sa descoper printre lucrarile sale un titlu precum Douazeci de colinde poloneze. Este vorba de fapt de un simplu aranjament pentru cor, soprana solista, si orchestra (initial doar pian), aranjament facut cu discretie si cu bun gust.

Lucrarea a fost gravata pentru casa Naxos de catre soprana Olga Pasichnyk, Corul Radiodifuziunii din Cracovia, si Orchestra Nationala a Radiodifuziunii Poloneze sub bagheta lui Antoni Wit. Meritul principal al inregistrarii a fost posibilitatea de a descoperi un aspect mai putin cunoscut al creatiei compozitorului. Pentru ca trebuie sa admit ca aceste colinde poloneze, desi deloc lipsite de farmec, nu m-au emotionat la fel de mult ca pastoralele cehe de Craciun.
De fapt celelalte piese de pe acelasi CD mi-au lasat o mai puternica impresie. Lacrimosa, o lucrare din tinerete, mai precis din 1937, scrisa in acelasi limbaj tonal ca si colindele, beneficiaza de aportul unei mari cantarete, mezzo-soprana Jadwiga Rappé; sa fie acesta motivul pentru care mi-a placut mai mult? In fine, in Cinci cantece pentru voce feminina si 30 de instrumente soliste compozitorul incepe deja sa-si dezvolte limbajul propriu; piesele dateaza din 1957 si sunt dealtfel mai concise. Din nou interpreta este Olga Pasichnyk, o cantareata desigur buna dar nu mare ca Jadwiga Rappé.

Un disc compact dedicat lui Roman Vlad

Majoritatea melomanilor au auzit desigur de Roman Vlad. Foarte putini i-au ascultat probabil muzica exceptand posibil cea de film. Un nou disc compact editat de casa Music and Arts ne da posibilitatea de a rectifica acest lucru. CD-ul contine trei lucrari pentru pian: Studii dodecafonice, Variazioni intorno all'ultima mazurka di Chopin, Variatiunile "Sognando il Sogno", si una corala: Le ciel est vide. Interepreti sunt pianistul Carlo Grante si Corul si Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma sub bagheta regretatului Giuseppe Sinopoli. Cei doi artisti sunt cunoscuti pentru promovarea muzicii compozitorului; de fapt domnul Grante a inregistrat anterior o alta lucrare de Roman Vlad, Opus Triplex.

Singura alta lucrare de Roman Vlad care stiu sa fi fost editata pe disc compact este Divertimento pentru 11 instrumente interpreti fiind Orchestra de camera din Roma sub bagheta lui Carlo Maria Giulini. Este vorba de fapt de un set de doua discuri compacte continand primele inregistrari pentru casa Cetra ale sefului de orchestra italian, alaturi de cele ale lui Dimitri Mitropoulos. O cronica a lui David C F Wright de pe portalul MusicWeb poate fi citita aici.

Ce-ar fi acum un CD dedicat lucrarilor lui Marcel Mihalovici interpretate de Hans Rosbaud? - da, exista mai multe inregistrari in arhivele Südwestrundfunk.

Franz Schmidt - Simfonia a IV-a, etc.

Dirijorul Yakov Kreizberg ne-a oferit o rara ocazie de a asculta aceasta lucrare in concertul Orchestrei Simfonice Nationale din Washington. Compozitorul este cunoscut si respectat in Austria dar, exceptand un grup de entuziasti melomani, putin apreciat in restul lumii.

Exista desigur mai multe motive. Daca ar fi sa dam crezare unui articol din New York Times, compozitorul i-ar fi spus pe atunci tanarului Herbert von Karajan ca n-ar avea nici un viitor, iar orgoliosul dirijor nu l-a iertat, neincluzand nici o lucrare a lui Schmidt in programul concertelor sale (HvK a inregistrat totusi Intermezzo-ul din opera Notre Dame.) Acelasi articol mentioneaza simpatiile naziste ale compozitorului. Dar, tragedia soartei, prima sotie a compozitorului, bolnava mintal, a fost asasinata de nazisti in epurarile din anul 1942, la trei ani dupa moartea lui Schmidt. Iar, conform Wikipedia, compozitorul nu i-a simpatizat pe nazisti dar era naiv politic.

Franz Schmidt a fost insa una din cele mai importante personalitati ale vietii muzicale austriece din prima jumatate a secolului XX. Violoncelist in orchestra Operei si a Filarmonicii din Viena, el nu a fost insa niciodata sef de partida. Acest lucru nu l-a oprit insa pe Gustav Mahler sa-i ceara sa cante solo-urile din partituri pe timpul directoratului sau, fapt ce a dus la multe conflicte intre Mahler si concertmaestrul Arnold Rosé, care era si cumnatul lui Mahler! Rosé il prefera pe Friedrich Buxbaum, care nu numai ca era sef de partida in orchestra Operei si in Filarmonica, dar era si violoncelistul cvartetului Rosé! Aceste incidente nu l-au impiedicat insa pe Franz Schmidt sa se alature membrilor cvartetului Rosé in lucrari precum Noaptea transfigurata a lui Schoenberg - a fost vorba de prima auditie a lucrarii!

Si daca limbajul compozitorului Franz Schmidt este departe de cel al lui Arnold Schoenberg (post-"Noaptea transfigurata"), interpretul Franz Schmidt a fost intotdeauna interesat de lucrarile colegului sau. Iar cand un spectator a marturisit ca nu intelege muzica lui Schoenberg, Franz Schmidt i-a raspuns cu o surprinzatoare candoare: "sincer sa fiu, nici eu nu o inteleg dar autorul Noptii transfigurate si a oratoriului Gurrelieder, stie el ce face!"

Dar cum este atunci limbajul lui Franz Schmidt? Este post-romantic, influentat putin de Mahler, de Bruckner, Richard Strauss, Reger, si de tanarul Schoenberg, nascut in acelasi an. Cele mai cunoscute lucrari ale sale sunt Simfoniile nr. 2 si 4 si oratoriul Das Buch mit Sieben Siegeln. Ar mai fi de adaugat lucrari camerale, unele scrise doar pentru pian la mana stanga si dedicate lui Paul Wittgenstein; tot lui Paul Wittgenstein Franz Schmidt i-a dedicat un concert pentru pian.

Probabil ca Simfonia a II-a este o lucrare mai accesibila. Dar Simfonia a IV-a este desigur capodopera in acest gen. Lucrarea a fost asemuita de catre criticul Michael Steinberg cu Concertul pentru vioara de Alban Berg sau cu Simfonia Asrael de Josef Suk prin faptul ca ar reprezenta un recviem fara cuvinte; de fapt chiar compozitorul a numit-o "un recviem pentru fiica mea". Desi in patru miscari, simfonia este executata fara intrerupere. Caracterul tragic al lucrarii ar putea duce cu gandul la Mahler, dar muzica lui Schmidt ete mult mai interiorizata, nu frapeaza imediat ascultatorul asa cum o face Mahler in lucrari precum Simfonia a VI-a. Simfonia lui Schmidt incepe si se termina in acelasi fel, cu solo-ul trompetei, iar tema instrumentului este transformata, transfigurata daca doriti, pe parcursul intregii lucrari.

Decat sa comentez interpretarea meritorie a lui Yakov Kreizberg, cred ca ar fi mai util sa trec in revista inregistrarile mele preferate, nu doar a Simfoniei a IV-a, ci si a altor lucrari ale compozitorului. Din nou subliniez: inregistrari preferate, si nu, nu am ascultat toate versiunile disponibile.

Voi incepe deci cum Simfonia a IV-a. Interpretarea preferata este cea a Filarmonicii din Viena sub bagheta lui Zubin Mehta. Dar atrag atentia si asupra unei inregistrari facuta de dirijorul Martin Sieghart la pupitrul Orchestrei Bruckner din Linz, versiune mult apreciata de cunoscatori. Cat despre Simfonia a II-a, lecturile lui Dimitri Mitropoulos si Erich Leinsdorf, ambii la pupitrul Filarmonicii din Viena sunt cele mai bune. Mitropoulos este mai intens dar Leinsdorf dispune de sunet mai bun.

Tot Dimitri Mitropoulos ne ofera varianta de referinta a oratoriului Das Buch mit Sieben Siegeln. Dirijorul de asemenea beneficiaza de aportul unui solist care a participat la prima auditie a lucrarii: Anton Dermota. De notat insa ca tenorul a interpretat importantul rol al Evanghelistului sub bagheta lui Mitropoulos dar la premiera a fost doar simplu solist.

Voi incheia cu unele lucrari mai accesibile precum delicioasele Variatiuni pe tema unui cantec al husarilor. Versiunea preferata provine dintr-un concert al Filarmonicii din Viena dirijata de Hans Knappertsbusch. Indisciplina proverbiala a dirijorului este dublata de o energie debordanta. Cat despre deja-amintitul Intermezzo din opera Notre Dame, Rudolf Kempe, din nou la pupitrul Filarmonicii din Viena, este neintrecut.

De notat ca am utilizat doua surse importante pentru informatiile referitoare la Franz Schmidt: programul de sala al concertului dirijat de Yakov Kreizberg (Peter Laki este autorul) si cel al unui concert al Orchestrei Simfonice din San Francisco (Michael Steinberg este autor.)

Remus Azoitei / Eduard Stan / Integrala Enescu - Ecouri in presa germana

Volumul al II-lea al integralei lucrarilor pentru vioara si pian de George Enescu in interpretarea lui Remus Azoitei si a lui Eduard Stan a aparut deja in Germania si in Japonia. Iar reactia criticilor nu s-a lasat asteptata. Cronici au aparut pe portalele klassik.com si klassik-heute.com, ca si in ziaruri precum Frankfurter Allgemeine Zeitung (multumesc lui Evan Dickerson care mi-a semnalat-o) desi articolul este acum disponibil doar in arhiva cu plata a cotidianului. Citez totusi un fragment semnat de Ellen Kohlhaas: "Remus Azoitei si Eduard Stan canta ca si cum ar fi frate si sora, cu un echilibru sonor si cu o intelegere a limbajului muzical apropiat de duetul magistral Enescu / Lipatti" (recunosc, nu este cea mai inspirata traducere.)
Dupa cum am anuntat, artistii au sustinut recent un recital la Wigmore Hall din Londra. Am gasit o cronica a acestui recital pe portalul Classicalsource.com, cea a lui Richard Whitehouse.

Vorbind de Enescu, nu uitati sa cititi aceasta Scrisoare pentru melomani in care Victor Eskenasy prezeinta un CD cu cele doua sonate pentru violoncel si pian in interpretarea Laurei Buruiana si a lui Martin Tchiba.
Trecand oceanul, pianistul Matei Varga va sustine o serie de concerte la New York inclusiv un recital la Carnegie Hall pe 16 octombrie. In program lucrari de Beethoven (Andante in Fa Major), Schumann (Fantezia in Do Major, Op. 17), C.P.E. Bach (Sonata in La Major) si Enescu (Sonata No. 1). Iar pe 11 moiembrie la Merkin Concert Hall artistul va concerta alatuti de Bogdan Dulu, Andrei Licaret, Vlad Maistorovici, si Laura Buruiana in lucrari ale tinerilor compozitori romani, toti sub 30 de ani: Ciprian Costin (fragment din suita pentru pian Povestiri romanesti), Sabina Ulubeanu (Sonata pentru violoncel si pian), Diana Rotaru (Prélude Parisien no 1: Debumessquisse), Mihai Maniceanu (The Living si Cadenta pentru violoncel si pian), Ioana Tiberian (Sonata pentru vioara si Pian), Serban Marcu (Lieduri pe versuri de Lucian Blaga), Ana Szilagyi (Sonoritati), Diana Iulia Simon (Mosaic), si Vlad Maistorovici (Monument. Prélude a L'unison).

Dar vestea cea mai buna este recuperarea lui Sherban Lupu. Ieri seara el a sustinut un concert la Krannert Center al Universitatii din Illinois alaturi de orchestra Sinfonia da Camera sub bagheta lui Ian Hobson, in program fiind cuprinsa si Simfonia de camera Op. 33 de George Enescu, lucrare care va fi inregistrata de artisti. Si-au mai dau concursul violistul Csaba Erdelyi, violoncelistul Mirel Iancovici, si pianistul Samir Golescu.

Voi incheia semnaland alte cateva cronici. Violonista Irina Muresanu a sustinut recent un concert impreuna cu New England String Ensemble la Jordan Hall apartinand de New England Conservatory din Boston. Puteti citi aici impresiile lui Matthew Guerrieri din ziarul Boston Globe si cele ale lui Peter Van Zandt Lane din Boston Musical Intelligencer. In fine, violonista Joan Kwuon a sustinut recent un recital la Cleveland in programul caruia a figurat si Sonata a III-a, in caracter popular romanesc de Enescu. Donald Rosenberg a fost prezent si a scris aceste randuri.

Bach si Handel - inregistrari din zilele de ieri

Doua inregistrari de referinta au fost recent re-editate pe disc compact. Voi incepe cu cea a Concertelor Brandenburg si a Suitelor pentru Orchestra de Bach facute in 1935 si 1936 de Adolf Busch care, fiind un adevarat primus inter pares, conduce din scaunul concertmaestrului. Doar simpla insiruire a numelor colaboratorilor sai imi provoaca apetitul: Rudolf Serkin (superb in Concertul nr. 5), Paul Draper, Louis si Marcel Moyse (ascultati-i in Concertul nr 4 si minunati-va), Aubrey Brain (cunoscut mai mult din pacate drept tatal lui Dennis Brain desi Brain Sr. a fost si el un excelent cornist), Evelyn Rothwell (pe atunci nu inca "Lady Barbirolli" dar tot o superba oboista), Francis Bradley, sau George Eskdale. Da, datorita raritatii instrumentelor de epoca in anii '30 artistii au fost obligati sa foloseasca un pian in locul unui clavecin, in loc de "violino piccolo" in primul concert a fost folosita o vioara obisnuita, in loc de viola da gamba in Concertul numarul 6 este folosit violoncelul (utilizarea flautilor in loc de blockflöte continua si astazi chiar daca este mai rara.) Dar daca exista vreo versiune mai plina de muzicalitate a acestor lucrari, eu nu am audiat-o inca.

Si iata o mica poveste. Cand dirijorul Felix Weingartner l-a ascutat pe Adolf Busch in acest repertoriu la Londra, el imediat a scos un Concert Brandenburg din programul unui concert pe care trebuia sa-l sustina in acel oras.

Cealalta inregistrare pe care doresc sa o prezint este cea a "mastii" Acis si Galatea de Handel sub bagheta dirijorului Sir Adrian Boult. Prezenta veteranului maestru, plin de vigoare, este desigur una din atuurile acestei versiuni. Dar, mai mult decat atat, inregistrarea este una din cele mai bune facute de soprana Joan Sutherland, interpreta rolului Galateei. Se dovedeste inca o data ca atunci cand este ghidata de un mare dirijor, cantareata lasa rutina la o parte (este adevarat, rutina unei voci superbe) si da dovada de o expresivitate surprinzatoare pentru cei care cunosc doar inregistrarile facute sub bagheta sotului sau, Richard Bonynge (pronuntat "bo-ning" nu "bo-ningi" cum am auzit nu de putine ori.) Sub mana sigura a lui Boult, si in ciuda eternei probleme a dictiei, o gasim pe Joan Suterland captand toata gama emotiilor Galateei, de la fericirea dragostei pana la tristetea pierderii lui Acis. Acesta din urma este intruchipat de Peter Pears care se dovedeste un abil partener. Desigur ca timbrul sau nu este unul dintre cele mai frumoase dar domnul Pears este un superb actor cu vocea. David Galliver are probabil un ton cam diluat; el il interpreteaza pe Damon. In fine, Owen Brannigan nu stapaneste perfect coloratura dar reuseste mai mult sa captezel aspectul grotesc al personajului sau, Polyphemus. Remarc de asemenea contributia clavecinistului Thurston Dart si a coralei "St. Anthony Singers".
Din pacate insa dirijorul efectueaza unele taieturi in partitura, fortat fiind probabil de durata limitata a LP-ului anilor '50 (inregistrarea a fost facuta in 1959.) Aceste taieturi au fost facute fie in recitative, fie in reluarea unor arii "da capo". La acestea se adauga alte taieturi (cam 2-3 minute) facute de casa Chandos, cea care a re-editat inregistrarea, in dorinta de a incadra gravarea pe un singur CD. In urma cu 15 ani, casa Decca a re-editat-o integral pe doua CD-uri adaugand si o serie de arii baroce cantate de Joan Sutherland dar acea editie este greu de gasit (ar putea oare ArkivMusic sa o reediteze?) Pacat de o ocazie pierduta. Deoarece Joan Sutherland este intr-adevar aici "La Stupenda".

Wilhelm Furtwängler si muzica lui Richard Wagner

Voi continua, intermitent, sa scriu despre Wilhelm Furtwängler chiar daca nu voi aduce nimic nou cunoscatorilor artei marelui dirijor. Dar am citit foarte putine lucruri in tara despre seful de orchestra - ma gandesc aici la memoriile Cellei Delavrancea, la unele referinte facute de Victor Eskenasy in Scrisorile Sale Pentru Melomani, si cam atat. Chiar si minunatele randuri ale lui Samir Golescu au fost scrise pe Internet in limba engleza.

Asa cum se poate observa si din arhiva concertelor alcatuita de René Trémine, muzica lui Wagner a alcatuit o importanta parte a repertoriului dirijorului chiar de la inceputul carierei sale, mai precis din 1911. Debutul la Festivalul de la Bayreuth l-a facut in 1931 cu Tristan si Isolda avandu-i in distributie pe Lauritz Melchior, Nanny Larsen-Todsen, si Rudolf Bockelmann. A devenit directorul muzical al Festivalului, o inregistrare audio a unui spectacol cu "Maestri cantareti din Nürnberg" din 1943 inca pastrandu-se, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial nu a condus acolo decat de doua ori Simfonia a IX-a de Beethoven.

Dar nici spre sfarsitul vietii Furtwängler nu a abandonat creatia wagneriana. De fapt ultima sa inregistare in studiou a fost Walkiria pentru casa "EMI"; celelalte opere ale Inelului nibelungului ar fi trebuit sa urmeze dar soarta a decis altfel. Ramane totusi una din versiunile de referinta ale operei wagneriene. Daca ar trebui sa citez doar un exemplu al artei dirijorului, ar fi Preludiul Actului al II-lea. Dupa trompeta optimista, observati cum seful de orchestra reda elanul Brunhildei si cum frazeaza muzica pana la tranzitia ei in celebra tema a Cavalcadei walkiriilor! Urasc sa folosesc cuvantul "magie", dar pentru Furtwängler nu am altul. Orchestra este Filarmonica din Viena iar protagonisti sunt Martha Mödl (Brünhilde), Ferdinand Frantz (Wotan - ce pacat ca nu a fost ales Hans Hotter desi Frantz este desigur mai mult decat competent, dar nu mare), Leonie Rysanek (Sieglinde), Ludwig Suthaus (Siegmund), Gottlob Frick (Hunding) si Margarete Klose (Fricka.)
Cealalta inregistrare a unei lucrari wagneriene facute de Furtwängler (las aici la o parte preludiile si fragmentele orchestrale) este cea a operei Tristan si Isolda, tot pentru "EMI". Orchestra este Philharmonia iar interpreti sunt Ludwig Suthaus (Tristan), Kirsten Flagstad (Isolde), Josef Greindl (Regele Marke), Dietrich Fischer-Dieskau (Kurwenal), si Blanche Thebom (Brangäne.) Gravarea este considerata pe drept cuvant una din gloriile gramofonului. Cu toate acestea, eu sunt unul dintre putinii care prefera mai-sus numita inregistrare a Walkiriei celei a operei Tristan si Isolda din doua motive. Unul este orchestra. In 1952, Philharmonia continea probabile cei mai buni instrumentisti ai Angliei, dar nu avea sunetul si culorile Filarmonicii din Viena care mi se pare mult mai potrivita pentru cerintele unei partituri wagneriene in ciuda unor mici imprecizii tehnice. Un alt motiv este existenta unei transmisii radiofonice a unui spectacol a Operei din Berlin din anul 1947 in care dirijorul mi se pare si mai incisiv - din pacate insa primul act s-a pierdut.
Acestea fiind spuse, ar fi absurd sa nu recunosc meritele exceptionale ale inregistrarii din studiou. Ca de obicei cu Furtwängler, fragmentele care ma rascolesc cel mai mult nu sunt neaparat cele in care dezlantuie alamurile, dar cele lirice ca de exemplu duetul din actul al II-lea. Sau momentul bauturii magice din primul act. Si evident ca seful de orchestra stapaneste arhitectura lucrarii.

Revin la inregistrarile din spectacole sau radiofonice. Desi, asa cum am mai spus, Furtwängler nu a avut timp sa termine planificata gravare a Inelului nibelungului, doua inregistrari ale ciclului s-au pastrat insa. Primul document sonor provine din reprezentatiile din 1950 de la Teatro Alla Scala din Milano, celalalt este o inregistrare radiofonica pentru RAI in 1953. La Scala Furtwängler dispune de o orchestra mai buna (nu insa la nivelul Filarmonicii din Viena), de Kirsten Flagstad in rolul Brünhildei, si este, ca de obicei cand este prins "pe viu", mai plin de energie. Pe de alta parte calitatea documentului sonor lasa de dorit si dirijorul efectueaza unele taieturi in partitura, probabil pentru a da posibilitatea cantaretilor sa se odihneasca. Pentru RAI, dirijorul a inregistrat fiecare act intr-o zi diferita, deci cantaretii sunt mai proaspeti. Si sunetul este net mai bun desi departe de cel oferit de casa "EMI". Dar orchestra este pur si simplu oribila iar dirijorul mai putin inspirat (evident pe scala furtwängleriana) decat in spectacol.
S-au mai pastrat, de asemenea, fragmente din alte doua cicluri ale Inelului nibelungului sub bagheta lui Furtwängler. Este vorba de cele din anii 1937 si 1938 de la Opera Regala din Londra. Ele au aparut pe disc compact si il gasesc pe dirijor in forma sa cea mai magnifica. Parca tin vag minte ca as fi citit pe undeva ca aceste cicluri ar fi supravietuit complet (nu sunt sigur) dar ca s-ar gasi in colectia privata a unor melomani. Sper sa fie adevarat dar nu imi fac iluzii.