vineri, august 31, 2007

Despre absenta operei "Oedipe" din Festivalul "George Enescu"

Am citit mai multe articole din presa in care este deplansa lipsa capodoperei enesciene din programul festivalului dedicat compozitorului. Majoritatea acestor articole vorbesc de pierderea unei oportunitati de a face mai bine cunoscuta opera.

Desigur ca editia din acest an a festivalului este mai bine promovata. Am vazut, pentru prima oara daca nu gresesc, un anunt de o pagina in revista britanica "Opera". Festivalul a fost mentionat, din nou pentru prima oara din cate imi amintesc, si in revista "Opera News". De asemenea, am observat un mare panou publicitar in drum spre aeroportul din Viena. Deci este posibil ca numarul vizitatorilor si a reprezentantilor presei straine sa fie mai mare decat la editiile precedente.

Dar daca dorim intr-adevar sa facem mai bine cunoscuta opera "Oedipe", atunci cel mai important lucru, asa cum am mai spus, este editarea unui DVD care sa aiba circulatie internationala. Cea mai buna optiune ar fi probabil spectacolul de la Cagliari sub bagheta lui Cristian Mandeal, spectacol care a fost filmat si care contine un nume bine cunoscut iubitorilor de opera: cel al regizorului Graham Vick. In plus, din cate am inteles, Mandeal prezinta partitura completa; cel putin in primele doua acte, singurele pe care le-am ascultat, nu exista taieturi, in contrast cu versiunile de la Berlin si Viena care nici nu stiu daca au fost filmate.

Vorbind de Viena, sunt curios daca evenimentele dinaintea premierei, bine promovata de Ioan Holender, au fost filmate. Cand o legenda precum Marcel Prawy vorbeste despre "Oedipe", nu ar fi pacat sa nu fie imortalizate cuvintele sale? Sper ca atunci cand opera va fi montata la Paris, asa cum a fost anuntat in presa, ca o echipa a televiziunii sa filmeze nu doar spectacolul ci si pregatirea. Asa cum au facut-o japonezii cand Takashi Asahina a debutat in 1996, la varsta de 88 de ani, la pupitrul Orchestrei Simfonice din Chicago; DVD-ul concertului inca se mai gaseste de vanzare in magazinele japoneze.

Dar nu am spus oare recent ca cel mai bun "Oedipe" este probabil cel condus de Charles Bruck si ca acesta ar trebui imediat editat pe disc compact? Desigur, dar aceasta interpretare ar starni in primul interesul celor care cunosc deja opera. Pentru promovare acum este nevoie de un DVD. In lipsa vedetelor (din pacate Jose van Dam nu a interpretat niciodata rolul pe scena), punctele de interes pentru cei care ar dori sa explore opera ar fi fie regizorul (Graham Vick), fie prestigiul casei de opera (Viena.) Nu cred ca mai trebuie sa mentionez ca multi admiratori a lui Jose van Dam au descoperit opera "Oedipe" doar pentru ca artistul lor preferat interpreta rolul titular.

Etichete: , , , , , ,

joi, august 30, 2007

Lola Bobescu sub bagheta lui Karl Böhm

Imi amintesc mai mult cu nostalgie de concertele Lolei Bobescu, in special de cele de la Sala Radio. M-am bucurat deci sa vad ca o inregistrare dintr-un concert in care este acompaniata de Karl Böhm a fost recent editata de casa Audite intr-un disc compact dedicat dirijorului. Lucrarile executate sunt Simfonia a I-a de Brahms si Concertul numarul 5 pentru vioara si orchestra de Vieuxtemps, o raritate in catalogul sefului de orchestra. Ambele documente sonore provin din 1963, orchestra fiind cea a Radiodifuziunii din Köln.

Ramanand la familia Bobescu, tare as dori o inregistrare a Rapsodiei lui Constantin Bobescu. O lucrare naiva dar care mereu m-a cucerit prin doboratoarea ei simplicitate. Poate chiar versiunea compozitorului sa fie publicata intr-o zi de catre Editura "Casa Radio". Poate.

Etichete: ,

miercuri, august 29, 2007

Xavier Depraz si Charles Bruck pe disc (compact)

La doi ani dupa concertul cu "Oedipe", Charles Bruck si Xavier Depraz au mai colaborat in opera lui Prokofiev "Ingerul de foc", din distributie mai facand parte si Jean Giraudeau si André Vessières. A fost prima inregistrare a operei, facuta in limba franceza, si a ramas singura in catalog pana cand Neeme Järvi a gravat in 1990 o versiune in limba rusa. Varianta lui Bruck va ramane insa probabil pentru magnifica interpretare a rolului Renatei de catre Jane Rhodes, desi Depraz, in rolul lui Ruprecht, ii este un partener de clasa. Vessieres si Giraudeau se achita bine in roluri secundare (Faust si, respectiv, Mephisto), iar din restul distributiei nu trebuie uitata Irma Kolassi in dublul rol al Vrajitoarei si al Maicii Superioare. Bruck controleaza bine discursul muzical fara insa a ajunge la nivelul din "Oedipe".

O alta colaborare a lui Xavier Depraz cu Charles Bruck a fost in "Don Carlos" de Verdi, versiunea in limba franceza, intr-o inregistrare radio din anul 1961 din care doar unele fragmente au fost editate pe disc compact.

Depraz poate fi gasit in mai multe inregistrari in care interpreteaza in general roluri secundare: "Carmen" sub bagheta lui Sir Thomas Beecham, "Pescuitorii de perle" sub bagheta lui Jean Fournet, "Romeo si Julieta" sub bagheta lui Alain Lombard, sau "Dialogues Des Carmélites" sub bagheta lui Pierre Dervaux. De asemenea nu poate fi neglijata nici activitatea sa in lucrari de concert. Amintim aici Recviemul de Maurice Duruflé sub bagheta compozitorului sau "L'Enfance du Christ" de Berlioz in doua versiuni: cea a lui André Cluytens si cea a lui Pierre Dervaux, in ultima coleg fiind din nou André Vessieres.

Cantaretul a fost de multe ori prezent si in ipostaza de actor. Va mai aduceti aminte de "Alibi pentru un prieten" sau de "Afacerea Pigot", in ambele filme avand-ul ca partener pe Alain Delon, sau de "Regii blestemati"? Iata aici lista filmelor sale. Si aici o pagina dedicata cantaretului.

Revenind la Charles Bruck, probabil ca cea mai cunoscuta inregistrare a dirijorului este cea a operei "Orfeo ed Euridice" cu Kathleen Ferrier in rolul lui Orfeo dintr-un spectacol al Operei Olandeze. O alta inregistrare din concert este cea a operei "Snegurochka" ("Zana zapezilor") de Rimsky-Korsakov in distributia careia le intalnim pe Rita Gorr si pe Geneviève Moizan alaturi de Janine Micheau si Michel Roux. Concertul a avut loc la putin timp dupa "Oedipe", pe 30 iunie 1955.

Tot de la Bruck ne parvin nu mai putin de trei inregistrari ale Concertului pentru vioara de Brahms: solistii sunt David Oistrah, Christian Ferras, si, respectiv Leonid Kogan. Vorbind de Leonid Kogan, acesta a colaborat cu Bruck si in Concertul nr. 1 de Paganini si in "Simfonia Spaniola" de Lalo, acestea facand obiectul unui disc compact re-editat de casa "Testament".

Si daca am inceput cu Prokofiev, sa inchei cu Prokofiev. Lui Charles Bruck ii datoram si (probabil) prima versiune pe disc a Simfoniei a III-a a compozitorului, lucrare bazata pe motive din opera ... "Ingerul de foc". Din pacate aceasta varianta interpretativa zace in arhive.

Etichete: ,

marți, august 28, 2007

Imi cer scuze...

...deoarece nu am timp astazi sa trec in revista inregistrarile lui Xavier Depraz si Charles Bruck asa cum am promis. Sper ca maine sa am mai mult timp. Pana atunci, daca sunteti curiosi ce asculta pe iPod unii cantareti si regizori de opera, puteti citi acest articol.

Etichete:

luni, august 27, 2007

Interpretii lui "Oedipe" din versiunea lui Bruck

Dintre interpretii magnificei versiuni a lui Charles Bruck, Rita Gorr este probabil cea mai cunoscuta. Inca activa la peste 80 de ani, mezzo-soprana este celebra atat pentru roluri din repertoriul francez precum Dalila sau Hérodiade ca si pentru cele din repertoriul german precum Fricka sau Ortrud. Mai putin cunoscut este faptul ca la un an dupa ce a interpretat rolul Sfinxului in versiunea de concert dirijata de Bruck, ea a intruchipat un alt personaj al operei "Oedipe": cel al Iocastei. Spectacolul a avut loc la Bruxelles la teatrul "La Monnaie", dirijor fiind René Defossez; rolul titular a fost interpretat de Germain Ghislain. Sper ca o inregistrare sa existe si sa se fi pastrat intr-o arhiva sonora. Cat de mult as dori sa o ascult pe cantareata rostind "Helas! Infortune!"

Si tot in aceeasi montare, cantaretul Gabriel Bacquier, care a inregistrat rolul lui Tirésias in celebra versiune a lui Lawrence Foster, a interpretat rolul... Pastorului!

Revenind la inregistrarea concertului lui Bruck, majoritatea interpretilor erau la vremea aceea solisti ai Operei din Paris. Ei pot fi regasiti in diverse gravari facute in general, dar nu exclusiv, cu orchestrele Radiodifuziunii Franceze - fie Orchestra Nationala a Frantei, fie Orchestra Filarmonica a ORTF-ului. Deoarece numarul acestor inregistrari este numeros, voi zabovi doar asupra catorva.

As remarca in primul rand colaborarea lui Jean Giraudeau cu Hermann Scherchen in muzica lui Berlioz. Este vorba de inregistrarile Recviemului si a operei "Les Troyens à Carthage", de fapt actele III-V din "Les Troyens"; inca o data regret ca Scherchen nu a inregistrat integral opera. In "Les Troyens à Carthage" il intalnim si pe Xavier Depraz. (Si apropo, orchestrele pe care Scherchen le dirijeaza aici sunt cea a Operei din Paris in Recviem si cea a Societatii de Concerte a Conservatorului in "Les Troyens à Carthage".)

O opera pe care unii o considera ca fiind cea mai importanta din cele franceze scrise dupa "Pelléas et Mélisande" este "Don Juan de Mañara" de Henri Tomasi. Dupa parerea mea este o lucrare importanta, cu un prim act care nu se ridica deasupra muzicii de film dar cu doua acte finale net superioare; merita ascultata de catre melomanii francofoni. In inregistrarea pe care compozitorul a facut-o in compania Orchestrei Nationale a Frantei ii gasim, alaturi de Raoul Jobin si Martha Angelici si pe André Vessieres (Tiresias pentru Charles Bruck) si Joseph Peyron (Laios pentru Bruck.)

De fapt André Vessieres apare in mai multe inregistrari pretuite de cunoscatori. As mentiona "Don Giovanni" sub bagheta lui Hans Rosbaud, "L'enfant Et Les Sortilèges" sub bagheta lui Ernest Bour, "Pénélope" de Fauré sub bagheta lui Désiré-Emile Inghelbrecht, sau, in fine, "Povestirile lui Hoffmann" sub bagheta lui André Cluytens, inregistrare pe care deja am mentionat-o si in care apare si André Pernet.

Sa mai amintim aici "Le rossignol" de Stravinsky sub bagheta lui André Cluytens unde pot fi ascultati Jean Giraudeau, Lucien Lovano (Creon pentru Charles Bruck), si Genevieve Moizan (Iocasta lui Bruck.) Iar maine voi trece in revista inregistrarile lui Xavier Depraz si Charles Bruck.

Etichete: ,

joi, august 23, 2007

Pe urmele interpretilor premierei lui "Oedipe"

Din pacate, o inregistrare a premierei operei "Oedipe" din 1936 nu exista. Mai dainuiesc insa unele documente sonore ale interpretilor premierei.

Sa incepem cu Andre Pernet, creatorul rolului titular. El poate fi si vazut, nu doar ascultat, in filmul lui Abel Gance cu opera "Louise" de Charpentier alaturi de Grace Moore si Georges Thill. As mai adauga si celebra inregistrare a "Povestirilor lui Hoffmann" de Offenbach sub bagheta lui Andre Cluytens unde interpreteaza rolul lui Coppelius; colegii sai sunt Raoul Jobin, Renee Doria, André Vessières (Luther), si... Bourvil. Aceasta este prima inregistrare a operei facuta de Cluytens, cea de a doua, avandu-i drept protagonisti pe Nicolai Gedda, Elisabeth Schwarzkopf, Victoria De los Angeles, Ernest Blanc, George London, Michel Sénéchal, si Nicolai Ghiuselev fiind probabil chiar mai bine cunoscuta.

Navigand pe Internet, observ ca un recital al lui Pernet cu arii din opere este disponibil "la cerere" pe site-ul ArkivMusic; CD-ul contine inregistrari facute intre anii 1928-1947. Dar inregistrarea mea preferata a baritonului este cea a unui fragment, scena sacrificarii catre zeul Marte, din opera "Cadmus et Hermione" de Lully sub bagheta lui Roger Desormière. Inregistrarea a fost efectuata in 1931 si a fost editata acum cativa ani de casa Dante / Lys, acum disparuta, facand parte dintr-un disc compact dedicat muzicii baroce franceze sub bagheta dirijorului - de departe discul meu preferat in acest repertoriu. Vocea nobila si puternica a lui Andre Pernet, care interpreteaza rolul sacrificatorului, ma poate face doar sa-l imaginez in rolul lui Oedipe. Partenerii sai sunt Marie-Thérèse Holley in rolul unui om si Henri Etchverry in rolul zeului Marte.

Care Henri Etchverry a fost interpretul lui Tiresias la premiera lui "Oedipe". El a ramas insa in istorie drept talmacitorul ideal al rolului lui Golaud din opera "Pelléas et Mélisande" de Debussy in magnifica versiune a lui Roger Desormière.

Arhivele pastreaza si documente sonore ale altor interpreti a premierei precum José de Trévi (Pastorul), Jeanne Montfort (Sfinxul), Pierre Froumenty (Creon, apoi Marele Preot sub Charles Bruck), Henri Medus (Paznicul), sau Louis Noguera (un Teban, apoi Phorbas sub Charles Bruck). In special ultimul, fiind mai tanar decat colegii sai, poate fi ascultat in "Pericola" lui Offenbach sub bagheta lui Igor Markevici, in Recviemul lui Faure sub bagheta lui Andre Cluytens, sau in fragmente din opera "Ivan al IV-lea" de Bizet sub bagheta lui Georges Tzipine. Pe Medus il putem gasi in "Carmen" sub bagheta lui Albert Wolff sau in opera comica a lui Adolphe Adam, "Si j'étais roi". Pierre Froumenty interpreteaza rolul lui Arkel din opera "Pelléas et Mélisande" dirijor fiind Andre Cluytens. José de Trévi apare intr-un disc compact cu arii din opere, CD disponibil la cerere pe site-ul ArkivMusic. In fine, Jeanne Montfort poate fi ascultata in opera "Faust" de Gounod sub bagheta lui Paul-Henri Büsser. Aceasta inregistrare din 1930 a fost editata si de firma Andante intr-un set de partu discuri compacte care mai contine si alte inregistrari istorice a unor fragmente din aceasta opera, inclusiv cateva sub bagheta lui Philippe Gaubert.

Gaubert a fost evident dirijorul premierei operei "Oedipe". El este reprezentat in catalog nu doar prin fragmente din opere dar si ca dirijor in piese orchestrale. Printre inregistrarile sale cele mai cunoscute ar fi Concertul pentru pian nr. 2 de Camille Saint-Saëns cu Artur Rubinstein solist, o gravare facuta in 1939 in compania Orchestrei Societatii de Concerte a Conservatorului din Paris si editata de casa "Testament". As mai adauga Suita a II-a din "Daphnis et Chloé" de Ravel, inregistrata in 1930 cu orchestra concertelor "Walther Straram" si re-editata din nou de Andante.

Dar Gaubert a fost si el un compozitor, iar piesele sale pentru flaut au intrat in repertoriul standard al instrumentistilor. De fapt casa "Naxos" a publicat deja trei volume din integrala lucrarilor sale pentru flaut si pian. Dar opera compozitorului este mult mai larga, iar un disc compact editat de casa "Alpha" contine "Cantecele Marii" ca si alte lucrari. Dirijor este evident Philippe Gaubert.

Etichete: , , ,

miercuri, august 22, 2007

O lucrare de Filip Lazar dirijata de Hans Kindler

Am vorbit de faptul ca Serge Koussevitzky a dirijat nu mai putin de patru lucrari de Filip Lazar, trei in prima auditie mondiala si una in prima auditie americana. Recent am aflat ca o alta lucrare de Filip Lazar a figurat in unul din programele Orchestrei Simfonice Nationale din Washington sub bagheta lui Hans Kindler. Lucrarea se numeste "Inelul" si este o miniatura, de fapt a aparut in program sub titlul de "Ring A Four-minute Round".

Dar iata programul complet al acelui concert care a avut loc pe 7 ianuarie, 1934:

Christoph Willibald Gluck: Uvertura operei "Ifigenia in Aulida".
Franz Schubert: Baleturi din "Rosamunda".
Richard Strauss: "Moarte si transfiguratie", poem simfonic.
Filip Lazar: "Inelul".
Johann Strauss: Valsul "Vin, cant, si femei".
Edvard Grieg: Doua intermezzo-uri din "Sigurd Jorsalfar".

Etichete: , ,

marți, august 21, 2007

Opera in America

O adevarata explozie, asa cum se poate vede din acest articol.

Etichete: ,

luni, august 20, 2007

Nou pe blog - arhive!

Zilele acestea am adaugat o nou sectiune blogului, cea a arhivelor sonore. Sectiunea se poate gasi in partea dreapta a paginii - si da, am corectat eroarea amestecului arhivelor lui Knappertsbusch si Carlos Kleiber.

Cateva precizari. Dupa cum se poate vedea, am folosit cuvantul "arhiva" intr-un sens mai larg. Unele arhive, cum ar fi cea a operei din Washington, ne prezinta doar repertoriul, nu si distributia. Cea a Festivalului "George Enescu" ne ofera numele artistilor pe langa repertoriu dar, pana in anul 2001, ele sunt aranjate dupa compozitor nu dupa data concertului. Nimic interesant nu exista pentru anul 2003 iar in anul 2005 doar repertoriul este prezentat.

Multe din aceste pagini sunt facute de admiratori al unui muzician, de cele mai multe ori dirijor. Evident ca este posibil ca unele date sa nu fie exacte, dar din cate am vazut de cele mai multe ori ele sunt corecte.

Iar pe de alta parte, unele arhive sunt greu de accesat direct. Pe arhiva festivalului "Wien Modern", trebuie sa intram pe pagina, fie in limba germana, fie in limba engleza. Apoi, din meniu selectionam "profilwm" (sau "profilewm" in engleza) si acolo vom vedea arhiva. Iar pentru orchestra portugheza "Gulbenkian", programul concertelor din ultimii zece ani se afla in stanga paginii.

Veti descoperi in multe locuri lucruri fascinante. Si sper sa descoper cat mai multe arhive pe care evident ca le voi adauga imediat.

Etichete:

vineri, august 17, 2007

Mai multe personalitati din lumea muzicii au disparut

Chiar in momentul in care ma gandeam sa scriu aceste lucruri, am aflat ca trebuie sa mai pun un nume: cel al lui Richard Bradshaw, directorul Operei Canadiene din Toronto care a disparut in urma unui atac de inima.

Lui i se mai adauga celebrul acustician Russell Johnson, cel care a construit o multime de sali de concerte de la Sao Paolo si Philadelphia la Birmingham, Lucerna, si Budapesta. El a revolutionat stiinta (sau arta, daca doriti) acusticii. Recent a decedat si Alan Blyth care a fost un critic al revistei "Gramophone" si a ziarului "The Daily Telegraph". A reusit cu putin timp inainte de moartea sa o discografie critica atenorului Heddle Nash. Cu cateva saptamani in urma a disparut si basul Nicola Zaccaria, cunoscut pentru colaborarile sale cu Maria Callas si cu Herbert von Karajan.

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace.

Tot recent disparut a fost unul din ultimii cerberi ai lui Stalin: Tihon Hrenikov. Numit de dictator drept secretar al Uniunii Compozitorilor din URSS, Hrenikov a fost recent decorat de Putin. Ca orice calau, el nu recunoaste ca si-a persecutat colegii.

Dumnezeu sa-i ierte pacatele.

Etichete:

joi, august 16, 2007

Reascultand...

Este clar ca gusturile in materie de interpretare, de fapt gusturile in general, se schimba odata cu trecerea timpului. Deci nu voi vorbi despre faptul ca de pilda inregistrarile lui Herbert von Karajan in general nu ma mai atrag la fel de mult cum au facut-o in urma cu zece-cincisprezece ani (pe de alta parte trebuie sa spun ca nu sunt un detractor automat al dirijorului; inca il consider un mare sef de orchestra si exista destule inregistrari, in special din concerte dar si unele din studio, care sa confirme acest lucru.)

Vreau totusi sa vorbesc despre unele inregistrari pe care ascultandu-le, sa zicem a treia sau a patra oara, le vad intr-o alta optica.

De exemplu cea a Concertului pentru pian de Busoni in celebra versiune Ogdon / Revenaugh. Am avut pentru un timp rezerve asupra dirijorului Daniell Revenaugh dar, reascultand recent interpretarea, acestea au disparut putin, desi nimeni nu o sa-l considere un mare sef de orchestra. Acompaniamentul sau este desigur eficient, dar slabiciunea acestei versiuni este orchestra, Filarmonica Regala din Londra avand un ton slab in compartimentul corzilor, iar suflatorii din lemn si cei din alama fiind nu de putine ori imprecisi. Asta intr-o lucrare in care culorile sunt esentiale. Ogdon este desigur magnific, dar cineva ne-a promis varianta Scarpini / Kubelik...

Unele rezerve am avut si asupra integralei concertelor pentru pian de Bach sub bagheta lui George Enescu, exceptand probabil discul in care apar Jean-Pierre Rampal, Gaston Crunelle, si Christian Ferras. Am dorit sa reascult aceste concerte imediat dupa inregistrarea Missei in Si Minor, inregistrare pe care o consider nu numai una din cele mai magnifice ale lui Enescu dar si una din cele mai mari facute vreodata. Si ceea ce am descoperit este, deloc surprinzator, ca frazarea dirijorului in Missa este foarte apropiata de cea in concerte. Si atunci de ce mi-a placut Missa mult mai mult? Raspunsul cred ca se afla in orchestra pe care Enescu o conduce. Lasand la o parte unele greseli tehnice, orchestra "Boyd Neel" pe care Enescu o dirijeaza in Missa are un ton mult mai cald si mai colorat decat cea a Asociatiei Concertelor de Camera din Paris care are un sunet mai sec si masiv. As putea deci doar sa-mi inchipui ce-ar fi fost daca Enescu ar fi avut la dispozitie orchestra engleza in concertele pentru pian...

Etichete: , ,

miercuri, august 15, 2007

Interesant...

Roberto Alagna il va inlocui pe Rolando Villazón pentru primele doua reprezentatii cu opera "Romeo si Julieta" de Gounod la Opera "Metropolitan", Villazón revenind pentru urmatoarele sapte reprezentatii. In ultimele doua spectacole, rolul lui Romeo va fi cantat de Matthew Polenzani. Anna Netrebko va interpreta rolului Juliettei, iar Placido Domingo va dirija.

Villazón a fost unul dintre artistii care si-au anulat aparitia anul acesta la Festivalul de la Salzburg, altii fiind Veselina Kassarova, Neil Shicoff, Patricia Petibon, si... Anna Netrebko.

Etichete: ,

marți, august 14, 2007

Despre taieturi in partitura

Din moment ce unul din cele mai frustrante aspecte ale excelentei versiuni "Oedipe" / Charles Bruck este numarul mare de taieturi efectuate in partitura, as dori sa mai zabovesc asupra acestui subiect.

In primul rand, de ce atatea taieturi in varianta lui Bruck? O ipoteza a lui Samir Golescu da drept posibil motiv spatiul limitat alocat transmisiei radiofonice. Explicatia sa mi se pare plauzibila; in trecut sefii de orchestra erau siliti sa efectueze taieturi in masivele simfonii ale lui Mahler sau Bruckner din acelasi motiv. Avem astfel de exemple in Simfonia a VIII-a de Bruckner sub bagheta lui Serge Koussevitzky sau in Simfonia a III-a de Mahler sub bagheta lui Dimitri Mitropoulos in compania Filarmonicii din New York.

Poate chiar mai multe taieturi a suferit partitura lui "Oedipe" cand a fost reprezentata la Berlin si Viena. De data aceasta motivul nu mai poate fi spatiul alocat unei transmisii radiofonice. Iar prezenta lui Lawrence Foster la pupitru la Berlin, dirijor care cu alte ocazii a prezentat lucrarea integrala, ma face sa cred ca nu seful de orchestra a fost cel care a decis aceste taieturi. Atunci cine? Probabil regizorul spectacolului, dar asta este doar o ipoteza.

Dar sa-l lasam pe "Oedipe" deoparte. Daca ar fi sa analizam motivele pentru care o lucrare sau alta a fost taiata intr-un concert sau o inregistrare, s-ar putea scrie o teza intreaga.

M-a frapat totusi o inregistrare: acea a lui Zoltan Kodaly interpretand propriile sale "Variatiuni pe tema unui cantec popular unguresc, 'Paunul'" in compania Orchestrei din Philadelphia. Inregistrarea propriu zisa, efectuata in concert pe 23 noiembrie 1946, are o valoare mai mult istorica: este singura data in care compozitorul a condus celebra orchestra ba mai mult, singura lucrare dirijata de Kodaly cu acea ocazie, restul concertului fiind dirijat de elevul sau, Eugene Ormandy. Iar interpretarea pur si simplu confirma ca dirijatul nu a fost niciodata punctul forte al compozitorului.

Dar nu aceasta a frapat. Ci faptul ca Zoltan Kodaly a ales sa faca taieturi in propria sa partitura, variatiunea a XII-a nefiind executata! Care a fost motivul? Din nou, pot doar specula, desi nu cred ca spatiul transmisiei radiofonice sa fie un factor. Vorbim aici de o lucrare care dureaza aproximativ 25 de minute, iar variatiunea a XII-a dureaza aproximativ trei-patru minute. Alt motiv nu vad deci misterul ramane: ce l-a facut pe compozitor sa accepte taieturi in propria sa partitura?

Etichete: , , , ,

luni, august 13, 2007

O versiune de referinta a operei "Oedipe"

In majoritatea monografiilor lui George Enescu este mentionat faptul ca la doua saptamani de la moartea sa, mai precis pe 18 mai 1955, a avut loc la Paris un concert in cadrul caruia fost executata opera "Oedipe". Initiativa organizarii acestui concert i-a apartinut lui Henry Barraud, pe atunci director al Radioteleviziunii Franceze (ORTF), care a dorit cu acest prilej sa inregistreze capodopera enesciana. Din fericire benzile de magnetofon inca se pastreaza in arhivele Institutului National al Audiovizualului (INA). Ascultandu-le, am avut mai multe revelatii.

Orice versiune a operei "Oedipe" se sprijina pe doi piloni: dirijorul si interpretul rolului titular. Seful de orchestra trebuie sa controleze discursul muzical, sa stie sa reliefeze structura lucrarii, sa nu se piarda in detalii dar din acelasi timp sa nu piarda din detalii. Si, cel mai important, sa patrunda in miezul limbajului enescian. Toate aceste amanunte sunt magistral captate de timisoreanul Charles Bruck. Observati de exemplu cum seful de orchestra mareste treptat tensiunea in actul al III-lea, cum face sa explodeze aceasta tensiune la descoperirea adevarului de catre Oedipe, ca apoi sa scoata in evidenta delicatetea muzicii la intrarea pe scena a Antigonei.

De mentionat ca atat Bruck cat si Xavier Depraz, interpretul rolului titular, l-au vizitat pe Enescu in timpul pregatirii concertului (cf. Nicolae Margineanu, "Une Symphonie du temps retrouvé", Editura Video, 1995). Asa cum spunea si Noel Malcolm, putem doar sa ne inchipuim cat de mult si-ar fi dorit compozitorul sa asculte inca o data lucrarea mult iubita... (Noel Malcolm: "George Enescu His life and Music", Toccata Press, Londra, 1990, p. 159.)

Vorbind de Xavier Depraz, el a fost considerat succesorul lui André Pernet ca interpret al lui Oedipe cand Opera din Paris a incercat, si din pacate a esuat, sa reia lucrarea enesciana. Concertul din 18 mai 1955 a ramas deci singura ocazie cu care artistul a cantat acest rol. Dar ce lectura magistrala! Depraz reuseste sa captureze toata complexitatea personajului. Vocea sa este profunda, puternica, nobila. Artistul da dovada de o demnitate regala chiar si in momentele in care eroul este lovit - dar nu biruit - de soarta. In scena in care Oedipe isi scoate ochii, nu cunosc un alt cantaret care a reusit sa dea o mai mare dignitate cuvintelor "pour la dernière fois". Sau in finalul lucrarii, remarcam felul in care artistul, dand putine semne de oboseala, surprinde serenitatea impacarii cu soarta si a biruirii destinului.

Magnific cum este Depraz, ar fi nedrept daca am neglija restul interpretilor, din fericire in totalitate francofoni. In primul rand Rita Gorr care ne ofera o versiune a rolului Sfinxului pentru care superlativele nu sunt suficiente. André Vessières este un remarcabil interpret al rolului lui Tiresias. Duetul sau cu Oedipe in actul al treilea este un adevarat duel al titanilor. De fapt majoritatea cantaretilor sunt bine distribuiti si se achita cel putin cu profesionalism de rolurile lor. Si este imposibil sa nu observam emotia interpretilor, emotie datorata probabil disparitiei lui Enescu. Concertul a devenit deci un omagiu adus compozitorului. Asa cum spunea si Xavier Depraz, unii spectatori chiar au plans! (cf. Nicolae Margineanu, "Une Symphonie du temps retrouvé", Editura Video, 1995).

Valoarea acestei versiuni este augmentata de prezenta in distributie a trei cantareti care au luat parte la premiera operei din 1936. Henri Medus recreeaza rolul Paznicului, rol pe care l-a interpretat la premiera, desi trebuie spus ca trecerea anilor din pacate se face simtita. Pierre Froumenty a fost interpretul lui Creon la premiera; il gasim aici in rolul mai putin solicitant al Marelui Preot. In fine, Louis Noguera a cantat rolul unui Teban la premiera dar in acest concert il intruchipeaza pe Phorbas.

Deci un "Oedipe" perfect? Din pacate nu. Cea mai mare slabiciune a acestei variante interpretative este taieturile facute in partitura. Cea mai mare a parte a acestor taieturilor au fost efectuate in primul act - dansurile tebane de pilda si nu numai. Ele sunt mai putin numeroase in actul al doilea si al partrulea iar actul al treilea este complet.

O alta slabiciune este executia orchestrala nesigura, uneori chiar imprecisa, punctata totusi cu remarcabile solo-uri cum ar fi cel al flautului. Ezitarile se datoresc desigur noutatii limbajului enescian - era vorba pe atunci de o lucrare contemporana pe care multi nu o intelegeau. Asa cum povestea dirijorul Charles Bruck ( din nou cf. Nicolae Margineanu, "Une Symphonie du temps retrouvé", Editura Video, 1995), la prima repetitie, dupa primele cinci-sase masuri membrii orchestrei au inceput sa se revolte spunand ca ceea ce executa nu este muzica. La care seful de orchestra a raspuns cu un ton calm dar firm: "Domnilor, este o capodopera". Si continua maestrul: "Aveam deja 40 de ani si instrumentistii stiau ca nu folosesc deseori acest cuvant". Pana la urma muzicienii au fost convinsi de valoarea lucrarii, ajungand chiar sa o iubeasca. Iar dirijorul, un cunoscut specialist in muzica contemporana, incheie: "in mod sigur este una din cele mai importante sase, chiar cinci opere ale secolului XX".

De ce am ales sa vorbesc despre o inregistrare putin cunoscuta si greu de ascultat? Raspunsul scurt ar fi ca, in ciuda unor slabiciuni, avem de-a face probabil cu cea mai buna interpretare a operei "Oedipe". Este singura versiune ce ne-a ramas care a beneficiat de unele sfaturi ale compozitorului. Si singura care se bucura de aportul unor cantareti care au participat la premiera din 1936. Avem de-a face deci cu un important document sonor care ar trebui sa fie cunoscut de orice meloman interesat de capodopera enesciana. O editare a acestui document sonor pe disc compact mi se pare esentiala. Pana atunci m-as multumi si cu o transmisie radiofonica sau pe Internet.

Oedipe: Xavier Depraz. Tiresias: André Vessières. Creon: Lucien Lovano. Pastorul: Jean Giraudeau. Marele Preot: Pierre Froumenty. Phorbas: Louis Noguera. Paznicul: Henri Medus. Tezeu - Denis Poujol. Laios - Joseph Peyron. Jocasta - Geneviève Moizan. Sfinxul - Rita Gorr. Antigone - Berthe Monmart. Meropa - Freda Betti.
Corul si Radiodifuziunii Franceze. Maestra de cor: Yvonne Gouverné. Orchestre Radio-Symphonique, dirijor: Charles Bruck.
Inregistrarea unui concert din 18 mai, 1955, sala "Pleyel", Paris.

Etichete: , ,

miercuri, august 08, 2007

Lucruri interesante la Deutsche Oper Berlin

Odata cu sosirea doamnei Kirsten Harms ca directoare (intendantin) la Deutsche Oper Berlin si a dirijorului Renato Palumbo ca director muzical, repertoriul companiei s-a imbogatit cu lucrari mai rar executate din repertoriul italian. Daca in stagiunea trecuta compania prezenta premiera operei "Germania" de Alberto Franchetti, sezonul acesta ne propune "Cassandra" de Vittorio Gnecchi. "Cassandra" a fost dirijata in premiera de Arturo Toscanini si comparata apoi cu "Elektra" de Richard Strauss. De fapt Gnecchi a fost acuzat de plagiarism chiar daca scrisese "Cassandra" inaintea operei lui Strauss. La aceasta s-a mai adaugat si conflictul sau cu Toscanini si astfel o opera importanta a fost data uitarii.

Deutsche Oper ne ofera posibilitatea de a asculta atat opera lui Gnecchi cat si cea a lui Richard Strauss in aceeasi seara! Dirijor este Leopold Hager iar regizor chiar Kirsten Harms.

Ar fi totusi de dorit ca aceste raritati sa nu fie abandonate dupa o singura stagiune. Ca o compensatie, firma "Capriccio" a anuntat un DVD cu spectacolul "Germania" - si sa nu uitam ca exista fragmente din opera inregistrate de Enrico Caruso!

Etichete: , ,

marți, august 07, 2007

Despre acustica salilor de concerte

Nu sunt expert in acest subiect si deci nu voi insista mult. Dar cum marimea Salii Palatului este mereu adusa in discutie, voi spune doar ca exista sali de o marime comparabila cu o acustica excelenta. Acestea sunt: Carnegie Hall din New York cu o capacitate de 2,804 locuri in sala principala, Isaac Stern Hall, Hill Auditorium din Ann Arbor, Michigan cu o capacitate de 3,538 de locuri (initial avea 4100 de locuri, mai mare deci decat Sala Palatului dar cu o acustica net superioara), si Cincinnati Music Hall cu o capacitate de 3,516 de locuri in sala "Springer". Toate acestea au fost construite in urma cu cel putin 90 de ani, deci cu o tehnologie veche.

In Europa, Usher Hall din Edinburgh cu o capacitate de 2900 de locuri are o acustica splendida.

As minti totusi daca nu as spune ca prefer sali cu o capacitate medie.

Etichete:

luni, august 06, 2007

Din nou despre inregistrarile creatiei enesciene

Cand am sumarizat inregistrarile muzicii lui Enescu, m-am limitat, probabile pe nedrept, la una per lucrare. Dar, ca orice opera atat de bogata ca cea enesciana, posibilitatile de interpretare sunt aproape infinite iar acest lucru a fost reflectat in numeroase documente sonore de-a lungul timpului.

Astfel, lista inregistrarilor pe care am alcatuit-o n-avea sa fie decat incompleta. Lista nu reprezinta decat acele documente sonore pe care le-as alege doar daca as fi fortat sa ma limitez la o inregistrare per lucrare. Din fericire, acesta nu este cazul.

Sa luam de exemplu lucrarile pentru pian. Evident, interpretarea Sonatei a III-a de catre Dinu Lipatti ramane un punct de referinta al gramofonului. Mai putin cunoscut este insa ca exisat si o gravare a celei de-a doua parti din Sonata a I-a. Aceasta a fost editata de casa Archiphon intr-un fascinant set intitulat Dinu Lipatti "Les Inédits". Si, vorbind de sonate, nu pot sa nu mentionez contributia Luizei Borac recompensata cu premiul BBC Music Magazine. Iar in arhive se gaseste si o versiune a Sonatei a III-a in interpretarea lui John Ogdon. Apoi, una din cele mai bune interpretari a Sonatei a I-a este cea a lui Samir Golescu. Cat despre suitele pentru pian, in afara fragmentelor lasate de Enescu si Lipatti, cred ca cea mai buna versiune completa ramane cea a Aurorei Ienei. Si as dori sa ascult si interpretarile lui Teodor Paraschivescu.

Nu voi insista asupra rapsodiilor cu atatea versiuni disponibile. Dar daca in cazul Suitei a I-a am preferat versiunea lui Jean Martinon asupra celei a compozitorului, aceasta se datoreaza in mare parte sunetului superior de care dispune dirijorul francez cat si a splendorii Orchestrei din Chicago. Intr-adevar, Martinon reda cea mai convingatoare interpretare a finalului. Fascinant totusi sa-l ascultam pe Enescu dirijand Preludiul la Unison la un tempo mult mai rapid decat cel indicat in partitura si decat cel ales de toti ceilalti dirijori pe care i-am ascultat.

Cat despre Suita a II-a, nu trebuie neglijata versiunea lui Antal Dorati.

Nu as dori sa se creada ca l-am uitat pe George Georgescu. Intr-adevar, el ne-a oferit o excelenta versiune a Simfoniei a I-a, doar ca Silvestri este si mai bun. De asemenea, exista o superba versiune a Rapsodiei a I-a cu Orchestra de Stat a U.R.S.S. Si nu as fi surprins daca in arhiva radioului se pastreaza versiuni ale primelor doua Suite pentru orchestra. De fapt, ma intreb oare cat material inedit cu Georgescu nu se afla prin diverse arhive - ma gandesc in primul rand la concertele cu Filarmonica din Viena sau la cele cu Filarmonica Ceha...

Lucrarile pentru vioara si pian, in special Sonata a III-a sunt si ele foarte bine reprezentate in catalog. Am mentionat versiunea lui Enescu cu Lipatti si evident ar trebui sa adaug si inregistrarea Sonatei a II-a a acelorasi artisti. Enescu a mai gravat aceste lucrari si in compania pianistei Céliny Chailley-Richez dar starea sanatatii sale se deteriorase iar acest lucru din pacate s-a facut simtit. Ceea ce este interesant este ca in filmul lui Nicolae Margineanu "Une symphonie du temps retrouvé" se poata asculta un fragment dintr-o inregistrare a lui Enescu acompaniat de Nicolae Caravia. Sa se fi pastrat oare o versiune integrala a acestui document sonor?

Dintre artistii straini care au gravat Sonata a III-a ii mentionez pe Yehudi Menuhin, Andre Gertler, Ida Haendel, Christian Ferras, si Isaac Stern, desi acesta din urma incepuse sa dea semne de declin. Trecand la artisti romani, acelasi lucru din pacate trebuie spus despre Stefan Gheorghiu, desi contributia lui Valentin Gheorghiu mi se pare superioara celei pe care pianistul a avut-o in compania lui Sherban Lupu. Interpretarile domnului Lupu mi se par meritorii prin remarcabila lor intensitate. Violonistul a dat insa dovada de mai mult rafinament in prima sa inregistrare a Sonatei a III-a in care a fost acompaniat de Claude Cymerman desi trebuie sa precizez ca nu am ascultat decat doua din cele trei miscari din aceasta versiune. Nu as putea incheia capitolul lucrarilor pentru pian si vioara fara a mentiona recentul disc compact a lui Remus Azoitei si Eduard Stan; de-abia astept volumul al II-lea. Tot la fel cum doresc sa ascult si alte versiuni, prea multe pentru ale insirui.

Exista doua versiuni ale celor "Sapte cantece pe versuri de Clement Marot" in care compozitorul acompaniaza. Cea a lui Constantin Stroescu este din pacate incompleta. Cea a lui Sophie Wyss ii gaseste pe cei doi interpreti trecuti de prima tinerete. Nu am ascultat versiunea Ilenei Cotrubas, dar o versiune moderna care mi-a placut a fost cea a cantaretei canadiene Marie-Nicole Lemieux.

Cateva cuvinte despre integralele orchestrale. In primul rand cea a lui Lawrence Foster deoarece maestrul american are merite incontestabile in raspandirea creatiei enesciene. Dirijorul este un profesionist si iubeste muzica lui Enescu. Dar din pacate nu este cel mai imaginativ sef de orchestra. Interpretarile sale sunt corecte insa bine executate. Totusi, inregistrarea operei "Oedipe" ramane un punct de referinta in discografia enesciana.

Punctul forte al interpretarilor lui Cristian Mandeal mi se pare claritatea executiei. Acest lucru se poate vedea cel mai bine in interpretarea Suitei a III-a pentru orchestra; dupa versiunea lui Silvestri, este varianta mea preferata. As dori de asemenea sa remarc interpretarea Rapsodiei a II-a precum si a Uverturii de concert Op. 32. Cea a Simfoniei a III-a are fanii ei pe Internet dar versiunea musculoasa a lui Ion Baciu este mai pe gustul meu.

Meritul lui Horia Andreescu este acela de a prezenta raritati enesciene, in special lucrari "de scoala". Chiar daca nu sunt capodopere, aceste opere sunt pline de prospetime si merita ascultate din cand in cand. De fapt Andreescu mi se pare cel mai inspirat in lucrarile de tinerete, in "Poema Romana" sau in Raspsodia a I-a. Dar si in Simfonia de camera, desi nu este la nivelul lui Silvestri.

Ghenadi Rojdestevnski este un dirijor care stie sa intre in miezul lucrarilor enesciene. El este atent la detaliu, uneori poate in detrimentul viziunii de ansamblu ca de exemplu in Simfonia a II-a. Dar din pacate seful de orchestra nu mai da dovada de aceeasi incisivitate pentru care era cunoscut in urma cu 20-30 de ani. Nu pot deci sa nu speculez ce ar fi fost daca maestrul ar fi inregistrat atunci creatille enesciene - si cu o orchestra intr-adevar de prima clasa.

Chiar si cu aceste adaosuri, tot n-am trecut in revista decat o parte a inregistrarilor enesciene. Exista destule pe care nu le-am ascultat, dar si unele pe care in mod intentionat nu am dorit sa le includ. Pe de alta parte, exista altele pe care as dori sa le asculta si care inca se gasesc in arhive. In afara de cele deja amintite, ar fi cele doua versiuni ale Simfoniei a I-a sub bagheta compozitorului, una cu Orchestra Filarmonicii din Bucuresti, alta cu Orchestra din Cleveland. Apoi Erich Bergel a dirijat lucrarea in compania Filarmonicii din Berlin, a Orchestrei Radiodifuziunii Bavareze, si a Orchestrei Simfonice din Viena, iar cel putin varianta in compania orchestrei din Munchen inca se pastreaza in arhive desi nu as fi surprins sa descoper acelasi lucru si despre celelalte concerte. Tare as dori sa ascult cel putin primele doua versiuni. De asemenea Bergel a interpretat Suita a I-a (de cel mai multe ori din pacate doar primele doua miscari) in compania mai multor orchestre prestigioase ca cea din Chicago sau cea a Radiodifuziunii Bavareze. In continuare, as fi curios sa vad daca mai exista documente sonore ale lui Celibidache in anii din tinerete interpretand una sau ambele Rapsodii cu Filarmonica din Berlin (el le-a programat). Sau a Rapsodiei a II-a sub bagheta lui Ionel Perlea cu orchestra NBC-ului. Nu sunt arhivele fascinante?

Dar una din minele de aur trebuie sa fie arhiva Festivalului "Enescu". "Oedipe" sub bagheta lui Constantin Silvestri ar fi un bun punct de inceput.

Etichete: , , , , ,

vineri, august 03, 2007

Muzica lui George Enescu - inregistrarile preferate

Chiar daca nu voi putea asista, Festivalul "Enescu" se apropie. Prilej bun pentru a trece in revista inregistrarile mele preferate ale muzicii compozitorului. Nu pretind ca ar fi cele mai bune si, din nou, exista o serie de gravari pe care as dori sa le ascult ca de exemplu Simfonia a I-a sub bagheta lui Ghenadi Rojdestvenski (cea mono din anii '60), primele doua Suite pentru orchestra sub bagheta lui Constantin Silvestri, Poema Romana sub bagheta lui George Georgescu, sau cvartetul si cvintetul pentru pian cu Valentin si Stefan Gheorghiu, George Popovici, Radu Aldulescu, si Cornelia Bronzetti (in cazul cvintetului.)

Voi insirui deci acele inregistrari care de-a lungul anilor au fost cele mai apropiate mie, inregistrari prin intermediul carora am reusit in sfarsit sa inteleg de ce Enescu este intr-adevar un mare compozitor.

Veti observa deci ca nu am inclus toate lucrarile. De asemenea, unele din aceste documente sonore se gasesc doar in arhive si nu au fost niciodata editate pe disc.

Suita pentru pian Op. 3 "in stil vechi": George Enescu, pian (doar fragmente s-au pastrat).

Sonata nr. 2 pentru pian si vioara in Fa minor Op. 6: Dinu Lipatti, pian, George Enescu, vioara.

Octetul pentru coarde Op. 7: Ansamblul dirijat de Constantin Silvestri.

Suita nr. 1 pentru orchestra Op. 9: Orchestra Simfonica din Chicago, dirijor Jean Martinon.

Rapsodia a I-a in La Major Op. 11: Filarmonica Ceha, dirijor Constantin Silvestri.

Rapsodia a II-a in Re Major Op. 11: Orchestra Nationala a Radiodifuziunii Franceze, dirijor George Enescu.

Doua Intermezzo-uri Op. 12: Orchestra de camera din Lausanne, dirijor Lawrence Foster.

Simfonia a I-a in Mi-bemol Major Op. 13: Orchestra Simfonica din Bournemouth, dirijor Constantin Silvestri.

Dixtuorul pentru suflatori Op. 14: Ansamblul dirijat de Constantin Silvestri.

Simfonia a II-a in La Major Op. 17: Orchestra Filarmonicii "George Enescu", dirijor Horia Andreescu.

Suita a II-a pentru orchestra Op. 20: Orchestra Nationala a Radiodifuziunii Franceze, dirijor George Enescu.

Simfonia a III-a in Do Major Op. 21: Orchestra si corul Filarmonicii din Cluj, dirijor Ion Baciu.

Oedipe, tragedie lirica Op. 23: Oedipe - Xavier Depraz. Tiresias - Andre Vessieres. Creon - Lucien Lovano. Pastorul - Jean Giraudeau. Marele Preot - Pierre Froumenty. Phorbas - Louis Noguera. Paznicul - Henri Medus. Tezeu - Denis Poujol. Laios - Joseph Peyron. Jocasta - Genevieve Moizan. Sfinxul - Rita Gorr. Antigone - Berthe Monmart. Meropa - Freda Betti. Corul si Orchestra Radiodifuziunii Franceze dirijor Charles Bruck.

Sonata nr. 3 pentru pian Op. 24: Dinu Lipatti.

Sonata nr. 3 pentru pian si vioara "in caracter popular romanesc" in La minor Op. 25: Dinu Lipatti, pian, George Enescu, vioara.

Sonata nr. 2 pentru pian si violoncel in Do Major Op. 26: George Enescu, pian, Theodor Lupu, violoncel.

Suita a III-a pentru orchestra in Re Major Op. 27, "Sateasca": Orchestra Simfonica a Radioteleviziunii Romane, dirijor Constantin Silvestri.

Suita "Impresii din copilarie" pentru vioara si pian: Gidon Kremer, vioara, Oleg Maisenberg, pian.

Uvertura de concert in La Major "pe teme in caracter popular romanesc" Op. 32: Orchestra Simfonica a Radioteleviziunii Romane, dirijor Constantin Silvestri.

Simfonia de camera pentru 12 instrumente soliste Op. 33: Ansamblul dirijat de Constantin Silvestri.

De notat ca in cazul Orchestrei Nationale Radio am ales sa pastrez numele ei de la data inregistrarilor (din concert in acest caz.)

Etichete: , , , ,

joi, august 02, 2007

Cateva ganduri despre Regietheater - si nu numai

In lumina articolului lui Heather Mac Donald, as dori sa insir cateva randuri despre acest fenomen. In mare, eu il vad ca facand parte dintr-o mai veche problema: odata scrisa, a cui apartine o opera de arta, fie ea muzicala sau teatrala: a compozitorului, scriitorului, sau a regizorului si a dirijorului?

Sa luam mai intai cazul dirijorului si a unei inrebari care se pune deseori: in ce masura trebuie seful de orchestra sa-si aduca propria sensibilitate in interpretarea unei lucrari? In cazul dirijorilor pe care ii ascult recent - Celibidache, Scherchen, Stokowski, Silvestri, Bernstein, Klemperer, etc. - raspunsul este in majoritatea cazurilor "intr-o mare masura". Acest lucru este deseori valabil chiar si pentru un maestru care pretinde ca executa o lucrare come e scritto precum Toscanini - ca sa nu mai vorbim de faptul ca seful de orchestra italian a facut o taietura importanta in Simfonia "Manfred" de Ceaikovski pentru a da un exemplu. Iar in zilele noastre chiar si unele ansambluri de muzica veche care pretind "autenticitate" in executie recurg la lucruri precum contratenori in muzica lui Bach. Dar aceste varietati in interpretare sunt tocmai cele care tin interesul in muzica si ne feresc de monotonie.

Deci daca sunt in masura sa accept o varietate de interpretari muzicale, de ce nu si in cazul regiei de opera? Raspunsul este evident: accept o varietate de interpretari dar nu si abuzuri. Articolul doamnei Mac Donald identifica in mod corect unele excese ale unor regizori precum Calixto Bieito sau Hans Neuenfels (nu am vazut nici o productie a lor pe viu dar am incercat sa vad cateva DVD-uri precum "Liliacul" si "Rapirea din Serai" a lui Neuenfels sau "Don Giovanni" in regia lui Bieito; pe nici unul n-am reusit sa le termin din cauza dezgustului.) Dar pe de alta parte slabiciunea articolului consta in generalizarea provenientei acestor tipuri de productii. Multe din spectacolele Scalei din Milano sunt traditionale asa cum se poate vedea din DVD-uri. Iar atat Opera din Viena cat si cea din Munchen au si ele in repertoriul lor productii clasice precum "Cavalerul Rozelor". Pe de alta parte montari moderne nu au lipsit de la "Met".

Cea mai notorie astfel de montare a fost "Lohengrin" in regia lui Robert Wilson. A fost si cea mai atacata, pe internet aparand lucruri eronate precum "kabuki Lohengrin". Un spectacol sublim, desigur, dar a fost Robert Wilson, nu Richard Wagner. Probabil ca reprezentatia ar fi trebuit anuntata drept "Lohengrin de Robert Wilson. Muzica: Richard Wagner". Un astfel de lucru il intalnim la balet, vorbim de "Concerto barocco" de Balanchine nu de "Concertul pentru doua viori si orchestra de Bach, coregrafia George Balanchine".

De multe ori exista montari care pacatuiesc nu atat prin ideea lor cat prin unele detalii. Am vorbit recent despre punerea in scena a operei "Orfeo ed Euridice" la Met in viziunea lui Mark Morris. Am acceptat una din ideile regizorului, aceea ca mitul lui Orfeu apartine tuturor epocilor, idee ilustrata prin faptul ca fiecare corist era un personaj istoric; iata aici lista. Dar un Amore imbracat modern dar cu aripi mi s-a parut mai putin convingator.

In plus, alte montari recicleaza clisee: in "Inelul Nibelungului", prezentarea lui Alberich drept un capitalist lacom a fost facuta ad nauseam.

Unii regizori opteaza sa reinterpreteze piesele clasice dar nu si pe cele moderne sau mai putin cunoscute. Nikolaus Lehnhoff este cunoscut pentru productii provocative precum "Lohengrin", dar intr-o opera precum "Palestrina" de Pfitzner, lucrare rar cantata in afara spatiului germanic, regizorul ne-a surprins cu o punere in scena de o eficacitate remarcabila asa cum am vazut intr-o productie a Operei "Covent Garden" din Londra in turneu la New York in 1997.

Cateva cuvinte si despre regizorii care socheaza de dragul de a soca. Ei imi reamintesc de curentul dadaist cu diferenta ca dadaistii aveau un mesaj clar: cine are nevoie de frumusete si de arta daca lumea se distruge in vazul ochilor nostri? Poate ca pana la urma chiar ca acesta este si mesajul domnilor Bieito sau Neuenfels. Dar daca dadaistii la inceput intr-adevar au socat, pana la urma curentul lor s-a autodistrus; de cate ori oare puteai sa pui mustata Monei Lisa sau sa pretinzi ca un closet este o opera de arta si sa continui sa frapezi? Iar lumea inca supravietuieste, multumesc mult. La fel cum fostii dadaisti au creat suprarealismul, la fel excesele unor regizori vor da locul unei creativitati autentice dar probabil perverse.

Sunt deci dispus sa accept unele productii moderne cu conditia ca ele sa aduca ceva intr-adevar nou si sa respecte atat creatorul cat si spectatorul. Dar inima mea ramane cu Ponnelle si cu Zeffirelli.

Etichete: , ,

miercuri, august 01, 2007

Heather Mac Donald despre Regietheater

Sau, mai bine spus, Regieoper. Oricum, neaparat de citit, chiar daca sunt lucruri cu care nu am fi total de acord.

Articolul poate fi citit aici.

Etichete: ,