joi, mai 31, 2007

Roussel - Padmâvatî

Daca, in afara lui "Oedipe", as fi intrebat ce opera necunoscuta ar trebui adusa in atentia publicului, as raspunde, cu parere de rau deoarece trebuie sa aleg doar o lucrare, dar fara ezitare, "Padmâvatî" de Albert Roussel. Ca si "Oedipe" in cazul lui Enescu, "Padmâvatî" poate fi privita ca o sumatie a creatiei compozitorului francez. Roussel este atent sa numeasca lucrarea "opera-balet" si intr-adevar, seducatoarele fragmente de dans ne amintesc de capodoperele autorului in muzica de balet precum "Bacchus et Ariane" sau "Le Festin de l'Araignée". Pe de alta parte, exista oare muzica mai hipnotizanta decat cea cu care eroina isi face aparitia? Dar nici scenele majestoase nu lipsesc.


Am ales sa vorbesc despre aceasta capodopera putin cunoscuta deoarece unica inregistrare oficiala a operei, cea condusa de Michel Plasson, a fost recent reeditata de casa "EMI". As dori sa fiu insa mai entuziasmat asupra ei, dar din pacate dirijorul, un bun specialist al muzicii lui Massenet, Gounod, sau Offenbach, nu este aici in largul sau. Nici grandoarea, nici tentatia, nici dramatismul partiturii nu sunt reliefate de Plasson, lectura sa fiind doar corecta. Inconstanta Orchestra a Capitoliului din Toulouse nu-l ajuta, aceasta nefiind in una din zilele ei bune.

Dintre interpretii rolurilor principale il pot remarca doar pe Jose van Dam in rolul lui Alouddin care canta cu o excelenta cunostinta a stilului francez. Din pacate Nicolai Gedda, interpretul rolului lui Rata-sen este trecut de varful carierei sale. Cat despre Marilyn Horne, mi se pare prost distribuita in rolul principal. Mezzo-soprana este o formidabila cunoscatoare a bel-canto-ului, dar vocea ei nu s-a remarcat niciodata prin frumusete. Iar rolul lui Padmâvatî nu cere coloratura - ceea ce Horne stapaneste la perfectie - ci senzualitate si dramatism. Totusi mezzo-soprana domina opera asa cum trebuie.

Rolurile minore sunt, din fericire, acoperite de cantarti francofoni dintre care Jane Berbie (Nakanti), Charles Burles (Brahmanul), si Laurence Dale (Badal) sunt cei mai cunoscuti.

Cu toate slabiciunile inregistrarii, ea aduce publicului la cunostinta o opera prea importanta ca sa fie negijata. Si stralucirea muzicii lui Roussel este pana la urma scoasa in evidenta. Iar, odata cunoscand partitura, putem asculta inregistrarile istorice sub bagheta lui Jean Martinon sau Georges Tzipine.

Etichete: ,

miercuri, mai 30, 2007

Un minunat cadou pentru fanii lui Constantin Silvestri

Cu catva timp in urma am semnalat aparitia unui nou volum din ciclul "BBC Legends" dedicat lui Constantin Silvestri. Exceptand "La mer" de Claude Debussy, nici una din lucrarile de pe acest set de doua discuri compacte nu a mai fost anterior inregistrata de dirijor. Aveam deci de-a face cu o importanta intregire a catalogului discografic.

Cateve cuvinte la inceput despre calitatea sonora care mi se pare superioara volumului anterior. Inginerul Tony Faulkner a optat sa nu limiteze prea mult fosnetul benzii de magnetofon de la care provine inregistrarea originala, dar acest lucru scoate mai bine in evidenta culorile si tonul pe care Silvestri il extrage din orchestra sa. Si oricum, pentru o ureche familiarizata cu documente sonore de arhiva, acest detaliu este neglijabil. In plus, interpretarile ne capteaza imediat astfel incat dupa putin timp nici nu ne mai dam seama ca ascultam inregistrari istorice.

In toate lucrarile, Silvestri dirijeaza Orchestra Simfonica din Bournemouth a carui director muzical a fost spre sfarsitul scurtei sale vieti. Inregistrarile au fost facute fie in concert, fie in majoritatea cazurilor cu o zi inainte de concertul propriu zis. Vom observa deci ca unele mici greseli tehnice se mai strecoara, ele nemaiputand fi corectate in studiou. Acestea sunt insa mai mult decat compensate de spontaneitatea interpretarilor.

Care spontaneitate se poate observa de la prima lucrare, "Partita" lui William Walton unde dirijorul stie sa contrasteze sectiunile exterioare rapide cu cea a doua, lenta. Dar dintre operele compozitorilor englezi, "Paris - o nocturna" de Frederick Delius este cea care beneficiaza de o talmacire geniala. De la primele masuri in care o tema a clarinetului se suprapune corzilor grave iar apoi creste pana la fortissimo ne dam seama ca Silvestri va capta toate aspectele unei lucrari cand lirice, cand exuberante dar intotdeauna invaluite in mister. Dar nu numai atat. Observam de asemenea nivelul la care Orchestra din Bournemouth a ajuns sub indrumarea directorului ei muzical.

O alta caracteristica a artei dirijorului este felul in care ne face sa descoperim lucruri interesante in partituri pe care le consideram mai putin reusite. In cazul de fata, ma refer la Simfonia a III-a a lui Rahmaninov. Interpretarea lucrarii ilustreaza maiestria de colorist a lui Silvestri.

Cu Simfonia a VIII-a de Beethoven, discul ofera o rara posibilitate de a-l asculta pe dirijor in muzica Titanului de la Bonn (nu, n-am uitat de Missa Solemnis care zace in arhivele Electrecordului.) Avem de-a face cu o lectura plina de elan unde intalnim totusi unele sforzando-uri cam nervoase in prima parte; ele dispar din fericire in final. Dar cat de bine sunt delimitate partidele corzilor in dezvoltarea primei parti! Nu este probabil o interpretare pe gustul tuturor, dar treceti-ma pe lista celor convinsi.

Includerea Suitei "Focuri de artificii" de Handel in aranjamentul lui Sir Hamilton Harty ar putea fi privita ca o curiozitate desi mai exista gravari ale lui Antal Dorati si George Szell. Harty scurteaza Uvertura, elimina "La Rejouissance" si plaseaza Bouree-ul dupa "La Paix", rebotezata aici simplu "Alla Siciliana". Orchestratia este de asemenea marita. Pe scurt, un contrast total cu zilele noastre in care lucrarile baroce se executa de cele mai multe ori folosind instrumente de epoca si o formatie de dimensiuni mai reduse. Silvestri reuseste sa capteze grandoarea muzicii dar totodata este fin acolo unde trebuie - ca de exemplu in Siciliana, de o delicatete aproape transparenta.

In "Don Juan" de Richard Strauss aproape am regretat la inceput faptul ca Silvestri nu are la dispozitie una din marile orchestre. Parca imi imaginam partida de corn a Filarmonicii din Viena. Dar rapid mi-am adus aminte ca parteneriatul dintre dirijor si celebra orchestra nu a fost tocmai fericit, asa cum se vede si din inregistrari. Apoi Orchestra din Bournemouth compenseaza prin daruire si prin familiarizarea cu stilul maestrului. Si, asa cum am mai spus, seful de orchestra a obtinut rezultate remarcabile cu ea.

Deoarece avem de-a face cu o versiune memorabila. Alegand un tempo mai lent in sectiunea centrala, Silvestri ne ofera un seducator Don Juan care nu cade insa in sentimentalism. Dar latura eroica a personajului este si ea reliefata. Mentionez aici doar un detaliu: crescendo-ul suflatorilor de alama in primele masuri. Multi dirijori, cum ar fi Karl Bohm, Hans Rosbaud, Sergiu Celibidache, sau Rudolf Kempe –ca sa ma refer la inregistrarile din colectia personala - prefera sa lase alamurile mai retrase, doar Otto Klemperer si Silvestri aducandu-le in prim plan. Este oare o coincidenta faptul ca amandoi au la dispozitie o orchestra engleza? (Philharmonia in cazul maestrului german; si da, cred ca este o coincidenta.)

Am lasat "La Mer" intentionat la sfarsit pentru a compara cele doua versiuni ale lui Silvestri. Varianta interpretativa de pe discul de fata este un pic mai vioaie si mai extrovertita decat cea inregistrata la Paris in compania Orchestrei Societatii de Concerte a Conservatorului. Si, in general, orchestra engleza mi se pare superioara celei franceze. Dar dirijorul mi se pare mult mai tulburator in versiunea in compania orchestrei pariziene. Sa exemplific doar cu felul in care seful de orchestra construieste climaxul din finalul primei parti, "De L'aube à Midi Sur La Mer", ca apoi sa dezlantuie acest climax!

Un singur regret: faptul ca nu a fost inclusa nici o compozitie a lui Silvestri desi exista o inregistrare in arhiva Orchestrei din Bournemouth a celor "Trei piese pentru orchestra de coarde" sub bagheta autorului. Sper ca un posibil viitor volum sa evidentieze si acest aspect al muzicianului.

Inchei implorand Electrecordul si Radioteleviziunea Romana sa editeze pe disc compact si pe DVD fiecare minut din documentele sonore sau vizuale ale dirijorului care se afla in arhiva.

Etichete: , ,

marți, mai 29, 2007

Enescu - cum am putut sa uit?

Recent am semnalat cateva concerte in care lucrarile lui Enescu vor fi executate. Am uitat insa de anualul concert al Filarmonicii din Berlin la Waldbühne. Directorul muzical al orchestrei, Sir Simon Rattle va incheia programul pe care-l va sustine pe 17 iunie la celebra scena in aer liber cu Rapsodia a I-a. Este pentru cel putin a treia oara cand lucrarea enesciana va fi audiata la Waldbuhne intr-un concert la Filarmonicii din Berlin, ea fiind inscrisa si in programele lui Daniel Barenboim si Mariss Jansons. Iar capacitatea amfiteatrului este de peste 20.000 de spectatori.

Si, ca sa anticipam stagiunea urmatoare, Cristian Mandeal va dirija Suita "Sateasca" pe 30 septembrie in compania Orchestrei Nationale a Belgiei; mutumesc lui Evan Dickerson pentru aceasta stire.

P.S. Iata ca Daniel Barenboim si Filarmonica din Viena vor interpreta Rapsodia a I-a si la Festivalul de la Lucerna. Aceasta, pe 9 septembrie. Interesant, lucrarea este executata la cele trei mari festivaluri europene: Salzburg, Lucerna, BBC Proms.

Etichete: , ,

vineri, mai 25, 2007

De ce este neglijat Elgar in afara Angliei?

Intr-un an in care aniversam 150 de ani de la nasterea compozitorului englez, dirijorul Sakari Oramo incearca sa gaseasca raspunsuri la intrebare. Puteti citi articolul aici.

Etichete:

joi, mai 24, 2007

Leon Fleisher si Gunther Herbig

Povestea lui Leon Fleisher este una demna de legende. Elev a lui Artur Schnabel, a debutat cu Filarmonica din New York la varsta de 16 ani - Pierre Monteux a fost dirijor. A castigat concursul "Regina Elisabeta" si a efectuat o serie de inregistrari, printre cele mai celebre figurand integrala concertelor pentru pian de Beethoven in compania Orchestrei din Cleveland si a dirijorului George Szell. Aceeasi artisti au mai gravat concerte pentru pian de Brahms, Grieg, Schumann, sau Mozart. Dar soarta a lovit nemilos.

Imbolnavit fiind de distonie focala la numai 37 de ani, pianistul a fost pus in imposibilitatea de a utiliza mana dreapta. Repertoriul sau a trebuit deci sa se limiteze la concertele pentru mana stanga, cum ar fi cele scrise de Ravel, Britten, Prokofiev, Hindemith, etc. A incercat chiar sa dirijeze fiind la un moment dat directorul muzical al Orchestrei Simfonice din Annapolis si chiar dirijor rezident al Orchestrei Simfonice din Baltimore.

Din fericire, progresul medicinei a facut ca, in urma cu putini ani, Fleisher sa-si recapete mobilitatea in mana dreapta. Aceasta i-a permis sa poata canta din nou cu ambele maini si sa-si multiplice aparitiile in fata publicului.

In concertul sustinut sambata in compania Orchestrei Simfonice din Baltimore si a dirijorului Gunther Herbig si a sotiei sale, pianista Katherine Jacobson, Leon Fleisher a interpretat Concertul pentru doua piane KV 242 de Wolfgang Amadeus Mozart, o lucrare pe care insusi compozitorul o interpreta "in familie" alaturi de sora sa Nännerl (este adevarat, originalul a fost pentru trei piane si dedicat contesei Maria Antonia Lodron a carei fiice, Aloisia si Josepha au cantat lucrarea alaturi de compozitor.)

Ar fi exagerat daca as spune ca pianistul mai are tehnica de alta data. Dar muzica lui Mozart nu ridica astfel de greutati, iar Fleisher are o afinitate pentru compozitor, prezentand o interpretare plina de naturalete si claritate. Doamna Jacobson mi s-a parut cam nervoasa in miscarile rapide, si mai in largul ei in partea a II-a, lenta. Dar este clar ca Fleisher a fost "primus inter pares". Acompaniamentul lui Herbig a fost discret dar eficient.

In partea a II-a a lucrarii, maestrul german a dirijat Simfonia a VII-a de Anton Bruckner. A obtinut un sunet transparent din orchestra si a balansat bine instrumentele; alamurile nu au mai dominat ca alta data. Pe de alta parte, tempii alesi de dirijor au fost in general lenti si nu au existat contrastele necesare intre miscari. A lipsit deci tensiunea, versiunea propusa scotand la iveala un calm seren.

Orchestra Simfonica din Baltimore.
Dirijor: Gunther Herbig.
Solisti: Leon Fleisher si Katherine Jacobson.

Program:
Wolfgang Amadeus Mozart: Concertul pentru doua piane si orchestra nr. 7 in Fa Major KV 242, "Londron".
Anton Bruckner: Simfonia a VII-a in Mi Major.

Sambata, 19 mai, 2007
Strathmore Music Center, Bethesda, Maryland

Etichete: ,

marți, mai 22, 2007

Slatkin dirijeaza Enescu

Spre sfarsitul vietii sale, George Enescu a dirijat in repetate randuri Orchestra Simfonica Nationala din Washington. In ultimul sau concert in compania orchestrei, pe 23 ianuarie 1949, el a condus in prima auditie "Uvertura de concert pe teme in caracter popular romanesc", iar in cele anterioare a mai dirijat Simfonia a I-a si cele doua Rapsodii.

Intemeietorul orchestrei, Hans Kindler, a fost si el un promotor al muzicii enesciene atat in calitate de dirijor cat si de violoncelist. Lui i se datoreaza de fapt prima inregistrare a Rapsodiei a II-a, lucrare executata si in concertul de fata.

In fine, Rapsodia a II-a este o piesa care-si gaseste uneori locul in programele dirijate de Leonard Slatkin. El a mai prezentat-o si la Paris si, daca nu ma insel, si la St. Louis. Cu toate acestea, nu am fost lipsit de o oarecare emotie inainte de inceperea concertului fiind cunoscuta inconstanta interpretarilor lui Slatkin, in special in lucrarea de deschidere.

Dar n-aveam de ce sa ma tem. De la primele acorduri s-a vazut ca rapsodia a fost bine repetata si ca intr-adevar, am avut de-a face cu o versiune profesionista. Un lucru care m-a incurajat a fost prezenta tuturor sefilor de partida, lucru rar intalnit in piesa de inceput. Am remarcat in special suflatorii de lemn precum Toshiko Kohno (flaut), Rudolph Vrbsky (oboi), si Kathryn Meany Wilson (corn englez). Interpretarea lui Slatkin a evidentiat lirismul, melancolia, dar si eroismul piesei, tempo-ul ales de seful de orchestra fiind putin mai lent ca de obicei. Dirijorul a cerut si a obtinut un sunet bogat in sectiunea corzilor si m-a facut sa descoper unele detalii noi in partitura.

Concertul a continuat cu "City Scape" de Jennifer Higdon, o lucrare in trei miscari, fiecare sectiune fiind insa de sine statatoare. Cea mai reusita mi s-a parut partea a II-a a lucrarii care intr-un moment mi-a amintit de ... Suita "Sateasca" a lui Enescu, mai precis de partea a IV-a a lucrarii, "Parau sub luna". Orchestratia si limbajul doamnei Higdon - evident influentate de profesorul ei, George Crumb - au fost diferite de cele ale lui Enescu dar efectul a fost cam acelasi.

Apoi, cel mai promovat pianist al momentului, Lang Lang a interpretat Concertul pentru pian numarul 1 de Ceaikovsky. Tanarul artist chinez a dat dovada de spontaneitate si prospetime, lucruri care l-au pus uneori la incercare pe Leonard Slatkin.

Dar din pacate, acestea sunt singurile lucruri bune pe care pot sa le spun despre el. Deoarece sunetul sau este crud, lipsit de rafinament, iar frazarea se schimba brusc de la un moment la altul. Dar publicului nu-i pasa deoarece pianistul a fost primit si la sfarsit aplaudat ca un semi-zeu, iar lui Lang Lang ii place evident aceasta postura de vedeta.

Dupa concert a avut loc o discutie cu Leonard Slatkin, Jennifer Higdon, si Lang Lang. Evident, dialogul s-a bazat pe activitatea compozitoarei si a pianistului dar dirijorul a strecurat si cateva cuvinte despre Enescu, spunand ca-i iubeste muzica - lucru care de fapt s-a vazut in interpretarea Rapsodiei a II-a - si indemnand publicul sa incerce sa asculte si alte lucrari prin prin intermediul inregistrarilor. Spectatorii, ca si Lang Lang si Jennifer Higdon au aplaudat sincer aceste comentarii.

L-am intrebat deci pe maestru ce alte lucrari de Enescu are in repertoriu. Mi-a raspuns ca Rapsodiile, Suitele a I-a si a III-a, precum si ultimile doua simfonii. A mai adaugat ca ar fi vrut sa dirijeze si "Oedipe" dar ca programul nu i-a permis inca. Tot ce l-am mai putut intreba este unde a interpretat Simfonia a III-a. Mi-a raspuns ca la Londra, dar nu a precizat daca a fost vorba de un concert sau de o inregistrare pentru BBC.

Spun acest lucru deoarece exista o deosbire intre cei care-i ridica osanale lui Enescu la Bucuresti ca apoi sa-l neglijeze in lume, si un artist care a programat muzica lui Enescu la Washington, Londra, Paris, Frankfurt, si chiar Hollywood!

Orchestra Simfonica Nationala din Washington
Dirijor: Leonoard Slatkin
Solist: Lang Lang

Program:
George Enescu: Rapsodia Romana Nr. 2 in Re major, Op. 11, Nr. 2
Jennifer Higdon: "City Scape"
Piotr Ilici Ceaikovsky: Concertul pentru pian numarul 1 in Si-bemol minor, Op. 23

Vineri, 18 mai, 2007
Kennedy Center Concert Hall, Washington

Etichete: , , ,

luni, mai 21, 2007

Enescu in lume

Am semnalat deja faptul ca Rapsodia a I-a de Enescu va fi interpretata la Salzburg de catre Filarmonica din Viena sub bagheta lui Daniel Barenboim. Aceeasi artisti vor repeta lucrarea - de fapt intreg programul care mai contine lucrari de Bartok, Ligeti si Kodaly - la celebrul festival "The BBC Proms". Tot Rapsodia a I-a se va executa vara aceasta, mai precis pe 17 iulie, si la Hollywood Bowl cand Leonard Slatkin va dirija Filarmonica din Los Angeles.

Muzica lui Enescu mai poate fi ascultata si la Palais Garnier pe 27 mai cand un ansamblu al instrumentistilor orchestrei Operei din Paris vor interpreta Octetul pentru coarde. In fine, un grup al Orchestrei Simfonice din Seattle ne ofera o rara posibilitate de a audia Simfonia de camera Op. 33. Aceasta pe 8 iunie, concertul fiind urmat de o discutie in care participa si Lori Wallfisch.

Etichete:

joi, mai 17, 2007

Un interviu cu violonistul Sergiu Schwartz in revista "Fanfare"

In numarul din martie / aprilie al revistei "Fanfare", criticul Robert Maxham publica un interviu cu violonistul Sergiu Schwartz. Date biografice puteti afla de pe site-ul artistului; suficient sa spun ca s-a nascut in Romania, a emigrat intai in Israel, iar apoi in SUA.

"Primul meu contact cu muzica si cultura - spune violonistul - a avut loc in orasul natal, Bucuresti. Vedeti, Bucurestiul nu este mult diferit de Viena, Paris, sau Budapesta; Romania are o bogata traditie muzicala - a fost intotdeauna la intersectia drumurilor diverselor etnii. Iar aceasta bogatie si diversitate a fost o sursa de inspiratie pentru Enescu si Bartok". Iar apoi violonistul isi exprima admiratia pentru David Oistrakh, Yehudi Menuhin, sau Henryk Szeryng pe care i-a putut asculta adeseori la Bucuresti.

Pe Menuhin si pe Szeryng i-a putut asculta si in Israel alaturi de Pablo Casals, Sandor Vegh, Isaac Stern, Zino Francescatti, sau Arthur Rubinstein, si alaturi de violonisti mai putin cunoscuti in zilele noastre precum Bronislaw Gimpel, Boris Goldstein, sau Henri Temianka. Toti acestia isi dedicau timpul lor tinerilor artisti, iar Sergiu Schwartz a invatat mult din contactul cu acesti giganti.

Ca si de la pianisti precum Leon Fleischer and Radu Lupu cand a inceput sa studieze muzica de camera, sau de la doi dirijori numiti Sergiu: Celibidache si Comissiona. Din violonistii din zilele noastre, el ii pretuieste in special pe Itzhak Perlman, Ida Haendel si pe Aaron Rosand.

Un spatiu in interviu este dedicat programului noului sau disc compact care contine, pe langa "Sonata primaverii"de Beethoven si "Baal shem" de Bloch, miniaturi de Elgar, Sarasate, Kreisler, Massenet, Ponce, sau D'Ambrosio. Sergiu Schwartz subliniaza ca miniaturile au facut parte din repertoriul marilor violonisti din trecut si ca relativa lor "trecere in umbra" se datoreaza impractibilitatii de a le programa in imensele sali de concert moderne. Dar el isi indeamna elevii sa nu le neglijeze si crede ca aceste piese sunt ideale pentru a stimula creativitatea si dezvoltarea artistica a unui copil.

Vorbind de activitatea sa de pedegog, violonistul crede ca este important sa recreeze aceeasi intimitate, acelasi contact direct pe care l-a avut cu marii maestri. Pentru el, inregistrarile nu pot suplini acest contact, chiar daca dintr-un punct de vedere strict practic pot fi foarte instructive. Si apropo, Schwartz este profesor la Schwob School of Music apartinand de River Center for the Arts de la Columbus State University.

In fine, pe ce tip de instrument canta violonistul? Pe trei: un Sanctus Seraphin, un Guarneri, si un Storioni care a apartinut lui Wilhelmj. Si nu uita sa adauge ca este de acord cu Ivry Gitlis care a spus ca "noi nu suntem proprietarii acestor instrumente, noi trecem doar prin viata lor deoarece instrumentele au o viata mult mai indelungata decat artistii."

La sfarsitul interviului, criticul Robert Maxham isi prezinta impresiile asupra noului disc compact al lui Sergiu Schwartz. Domnul Maxham opina ca violonistul , "la fel ca si marii artisti din generatiile trecute, [...] canta cu un ton incandescent, cu o cunostinta deplina a partiturii, chiar si in miniaturi, si cu o tehnica buimacitoare." Si, mai adauga criticul, "Heifetz, Milstein, Oistrakh, Isaac Stern, Francescatti - toti vin in minte in timpul recitalului. Urgent recomandat [...]"

Etichete:

miercuri, mai 16, 2007

A inceput festivalul "Primavara la Praga"

Mai precis, concertul de deschidere a avut loc pe 12 mai. Este interesant de comparat programul festivalului praghez cu cel al Festivalului "George Enescu". Dupa parerea mea oferta bucuresteana este mai bogata dar festivalul "Primavara la Praga" are loc anual.

Ma intreb deci daca "modelul praghez" nu ar fi potrivit pentru noi. Un numar mai redus de orchestre straine in schimbul programarii anuale. Nu este mai putin adevarat ca "orchestra locala", Filarmonica Ceha ramane totusi o orchestra de clasa chiar daca zilele ei de glorie erau cele in care la pupitru se aflau Talich, Ancerl, sau Neumann.

Oricum, aici este site-ul festivalului. Dumneavoastra puteti vedea programul si trage concluziile.

Etichete:

marți, mai 15, 2007

Jenufa plus cantate de Bach

Cu cativa ani in urma, Renee Fleming si Ben Heppner au inregistrat opera "Rusalka" de Dvorak pentru casa "Decca" in compania Filarmonicii Cehe si a dirijorului Charles Mackerras. Aceasta inregistrare s-a bucurat de aprecierea majoritati criticilor din occident care au subliniat felul in care protagonistii au facut fata dificultatilor limbii cehe. Criticii cehi nu au fost insa prea impresionati.

Nu stiu care ar fi fost reactia criticilor sau spectatorilor cehi fata de spectacolul cu "Jenufa" al Operei din Washington. Pentru cineva ca mine insa, care cunoaste putin limba ceha - fie din filme sau din alte inregistrari - a fost una din cele mai bune reprezentatii de aici, reprezentatie care a avut totusi un important "calcai al lui Ahile": executia orchestrala. De la primele masuri se putea observa o anumita nesiguranta, datorata probabil lipsei de familiaritate a orchestrei cu limbajul lui Janacek, lipsa pe care nici bagheta experimentata a lui Jiri Belohlavek nu a putut-o suplini.

Rolul titular a fost interpretat de Patricia Racette. A fost cel mai bun rol al ei pe care l-am ascultat - evident impresia se poate datora dimensiunii relativ mai mici a salii de la Kennedy Center fata de cea a Operei "Metropolitan" unde am ascultat-o cu alte ocazii. Sensibilitatea si caldura vocii se imbina cu fragilitatea artistei creiind un portret credibil al unui personaj care nu isi poate controla destinul. Mama ei vitrega, Kostelnicka Buryjovka a fost interpretata de formidabila Catherine Malfitano. Desigur ca vocea ei nu mai are inflorirea si timbrul de acum cativa ani, dar prezenta ei domina scena de fiecare data si, paradoxal, a reusit sa dea o anumita doza de umanitate acestui personaj dezagreabil pentru spectatorul modern. Cei doi tenori, interpretii rolurilor fratilor vitregi Steva si Laca au fost Raymond Very si respectiv Kim Begley, bine contrastati. Raymond Very l-a interpretat pe Steva ca pe o pura bruta, fiind mai putin convingator in scena din actul al II-lea in care Jenufa ii destainuie ca este tatal copilului ei. Pe de alta parte Begley a fost un gentleman in rolul lui Laca facandu-ne aproape sa uitam faptul ca el a fost cel care i-a produs Jenufei taietura de pe obraz. Judith Christin a cantat bine rolul Bunicii Buryjovka, dar regizorul David Alden a transformat personajul intr-un stereotip al batrinei semi-sclerozate iar artista a facut ce-a putut ca sa-i dea o oarecare demnitate.

Din fericire, au existat insa si momente de inspiratie ale regizorului. De exemplu, in actul al II-lea Jenufa si Kostelnicka se gaseau, singure, in colturile opuse ale largei scene dar, paradoxal, efectul a fost cel a unei surprinzatoare intimitati intre personaje; meritul revine evident aici si interpretelor. Pe de alta parte, regizorul a stiut sa manuiasca si dezlantuirea gloatei cand a fost nevoie.

Corul a fost la inaltime, ca si interpretii rolurilor secundare.

Inchei spunand cateva cuvinte despre un concert al ansamblului "Washington Bach Consort" sub bagheta lui J. Reilly Lewis, cel care imi ofera posibilitatea de a asculta pe viu cantatele lui Bach. Deci, am ascultat in ultimul concert al stagiunii ansamblului cantatele BWV 170, 34, si 205, iar la inceputul lunii mai cantata BWV 147. Iar in ajunul aniversarii a 30 de ani, inregistrarile concertelor au fost preluate in colectia permanenta a Bibliotecii Congresului.

Jenufa de Leos Janacek.

Dirijor: Jiri Belohlavek
Maestru de cor: Steven Gathman
Coregrafia: Claire Glaskin

Regizor: David Alden
Decoruri: Charles Edwards
Costume: Jon Morrell
Lumini: Adam Silverman si Jon Clark

Jenufa: Patricia Racette
Bunica Buryjovka: Judith Christin
Kostelnicka Buryjovka: Catherine Malfitano
Laca Klemen: Kim Begley
Steva Buryja: Raymond Very

Duminica, 13 mai, 2007, matineu
Washington Opera
Kennedy Center Opera House


Washington Bach Consort

Dirijor: J. Reilly Lewis
Solisti: Kirsten Blase, soprana, Barbara Hollinshead, mezzo-soprana, Roger Isaacs, contra-tenor, Bryce Westervelt, tenor, Matthew Smith, tenor, Nmon Ford, bariton, Jon Bruno, bas.

Program: Johann Sebastian Bach
Simfonia in Re Major BWV 1045
Cantate BWV 170, 34, si 205

Sambata, 12 mai, 2007
Rachel M. Schlesinger Center, Alexandria, VA.

Etichete: , , ,

luni, mai 14, 2007

Despre artistii romani in "Fanfare" si "American Record Guide"

In ceea ce urmeaza ma voi referi la numerele din martie-aprilie ale ambelor publicatii.

Revista "Fanfare" a publicat un interviu cu violonistul Sergiu Schwartz. Deoarece doresc sa scriu mai pe larg despre acest interviu, voi vorbi despre el cu o alta ocazie.

Ramanand la revista "Fanfare", criticul Barry Brenesal continua sa analizeze inregistrarea creatiei enesciene pentru casa de discuri "Arte Nova" sub bagheta lui Cristian Mandeal. Mai precis, trei volume (discuri compacte) din aceasta serie. Primul contine Simfonia concertanta pentru violoncel si orchestra solist fiind Marin Cazacu, cele Sapte Cantece pe versuri de Clement Marot solist fiind Florin Diaconescu, si Simfonia de camera Op. 33. Cel de-al doilea contine Rapsodia a I-a si Suitele pentru orchestra nr. 2 si 3, iar cel de-al treilea contine Poema Romana, "Vox Maris", si "Voix de la nature".

In general, domnul Brenesal se arata impresionat de interpretarile lui Mandeal, in special a lucrarilor mai tarzii precum Simfonia de camera. Cu cat criticul asculta mai mult aceste discuri compacte, cu atat aprecierea sa creste. Pe de alta parte, el isi exprima unele rezervatii asupra vocii lui Florin Diaconescu si opina ca sectiunea de coarde a "Filarmonicii "George Enescu" a avut si zile mai bune. Dar per total, el recomanda acest ciclu.

Tot Barry Brenesal prezinta un DVD continand spectacolul cu opera "Cenusareasa" de Rossini de la Festivalul de la Glyndebourne din anul 2005. Vladimir Jurowski dirijeaza Orchestra Filarmonicii din Londra, protagonista fiind Ruxandra Donose. Criticul se arata entuziasmat asupra compatrioatei noastre, remarcand-o in special dintre toti cantaretii. Domnul Brenesal este impresionat ata de culoarea vocii, de usurinta cu care cantareata infrunta coloratura, cat si de intelegerea textului. Ca un ultim compliment, Ruxandra Donose ii evoca criticului memoria lui Marilyn Horne.

In "American Record Guide" gasim cea mai entuziasata cronica a inregistrarii premierei americane cu opera "Oedipe" sub bagheta lui Ian Hobson. Criticul Charles Parsons, care a asistat la spectacolul de unde provine inregistrarea, dedica doua pagini operei enesciene comparand versiunea lui Hobson cu cea a lui Michael Gielen si a lui Lawrence Foster. Si ce recomanda? Toate cele trei gravari!

Criticul caracterizeaza versiunea lui Gielen ca una in care "toate detaliile sunt acolo unde trebuie [...] dar lipseste puterea" (fiind prezent la premiera operei la Viena de unde provine inregistrarea lui Gielen, trebuie sa spun ca in sala nu lipsea puterea dar ca aceasta forta nu a fost captata prea bine de inregistrare.) Versiunea lui Lawrence Foster, conform criticului, "are multa dignitate si sinceritate si mai multa forta decat la Viena, dar inca nu suficienta." In fine, Ian Hobson "are forta, putere, si profunzime misterioasa."

Cat despre interpretii rolului titular, domnul Parsons se arata impresionat de subtilitatea cu care Stefan Ignat pune vocea sa enorma in serviciul dramei. Monte Pederson, protagonistul lui Gielen, este considerat foarte bun in momentul revelatiei, gemetele lui la descoperirea oribilului adevar fiind intr-adevar infricosatoare. In fine, Jose van Dam in inregsitrarea lui Foster, are multa demnitatea si canta "perfect, aproape prea frumos". Rolurile secundare sunt evident cel mai bine sustinute in inregistrarea lui Foster, dar nici cantaretii pe care-i dispune Ian Hobson nu sunt de neglijat in ciuda faptului ca sunt mai putin cunoscuti, conclude criticul.

Una alt articol in "American Record Guide"ii este dedicat discului compact "Arnold Rose - Prim violonist al Vienei", disc editat de casa "Arbiter" si despre care puteti citi si in aceasta "Scrisoare pentru melomani"; de asemenea puteti citi aici prefata din livretul discului compact. In publicatia americana, criticul David Radcliffe ofera la inceput un scurt sumar al vietii violonistului nascut la Iasi, apoi caracterizeaza stilul lui Rose drept "fiind inradacinat in stilul Austro-Ungar (!), intr-o manera total diferita decat cea a lui Fritz Kreisler: putin vibrato, mult mai putin portamento, si chiar si mai mic exces." Dar, adauga criticul, "in ciuda serioaselor limitatii sonore, [Rose] este capabil sa daruiasca iarasi si iarasi placere [ascultatorului]."

Vorbind de Rose, mereu m-am intrebat daca el si George Enescu s-au cunoscut pe timpul in care Enescu isi facea studiile la Viena. Nu am gasit nimic despre acest subiect in literatura dedicata compozitorului. Dar nu a locuit oare Enescu in casa lui Joseph Hellmesberger Jr. care a fost prim Hofkapellmeister la Opera din Viena, acolo unde Rose era concertmaestru? Iar Enescu, se stie, frecventa spectacolele operei. Iar pe de alta parte, Rose a fost profesor la Conservatorul din Viena din 1893 intr-o perioada in care Enescu inca mai studia acolo. Sa nu fi auzit Rose de acest copil-minune venit de pe meleagurile de unde s-a nascut? Greu de crezut. Daca aveti informatii, va rog sa ma contactati.

Evident, peste mai mult ani, Cvartetul Rose a interpretat primul cvartet cu coarde a lui Enescu la Ateneu iar o poza facuta cu ocazia evenimentului poate fi vazuta la Muzeul Enescu. Dar care a fost relatia lor la Viena?

Etichete: ,

vineri, mai 11, 2007

Se intampla si la case mai mari...

Opera "Metropolitan" a decis recent inlocuirea reprezentatiilor "Povestirilor lui Hoffmann" de Offenbach cu "Carmen" de Bizet in stagiunea 2007-2008. Aceasta la cateva luni dupa ce programului stagiunii a fost anuntat oficial si dupa ce abonamentele au fost puse in vanzare. Motivul ar fi faptul ca tenorul Marcelo Alvarez a decis sa scoata rolul titular din repertoriul sau. Puteti citi anuntul oficial aici.

Personal regret aceasta schimbare deoarece ar fi fost ultima oara cand montarea lui Otto Schenk si Gunther Schneider-Siemssen ar fi fost reprezentata, iar aceasta este una din productiile mele favorite. O noua montare in regia lui Bartlett Sher, regizorul noii productii cu "Barbierul din Sevilla", este planificata pentru stagiunea 2009-2010, protagonisti fiind, ati ghicit, Rolando Villazon si Anna Netrebko - si, slava Domnului, si Rene Pape in rolul celor patru ticalosi plus Elina Garanca in rolul lui Niklausse. Dar pana atunci multe se pot schimba.

Etichete: , , ,

joi, mai 10, 2007

Nicolae Herlea in rolul lui Figaro la Met

Intre cantaretii care de-a lungul anilor au interpretat la opera "Metropolitan" rolul titular din "Barbierul din Sevilla" - de la Giuseppe de Luca, John Brownlee, sau Robert Merrill, pana la Sherrill Milnes, Hermann Prey, sau Thomas Hampson - il gasim si pe indragitul nostru compatriot Nicolae Herlea. Debutul sau la "Met" in acest rol a avut loc pe 25 februarie, 1966, dirijor fiind Silvio Varviso, iar printre interpreti se numara Reri Grist - debutand la "Met" - in rolul Rosinei, George Shirley in rolul Contelui Almaviva, Fernando Corena in rolul lui Don Bartolo, si Giorgio Tozzi in rolul lui Don Basilio. Peste mai putin de o luna, mai precis pe 19 martie, 1966, a avut loc transmisia in viua operei cu aceeasi distributie mai putin Giorgio Tozzi, rolul lui Don Basilio fiind preluat de Cesare Siepi. Din cate inteleg, o inregistrare a transmisiei exista dar nu stiu insa sa fi aparut pe disc compact. Pe de alta parte, puteti vedea aici o pagina din revista "Opera News" dedicata transmisiei.

Mi-a lasat gura apa cand am vazut ce distributie era acum peste 40 de ani. Ma gandesc in primul rand la marii cantareti-actori precum Fernando Corena sau Cesare Siepi. Nu ma refer deci numai la calitatile vocale ci si la felul in care caracterizeaze personajele; erau foarte buni "actori cu vocea" ca sa ma exprim in felul acesta. Prin comparatie, Samuel Ramey are o voce superba, profunda si este un bun actor de scena, dar interpretarile sale sunt in general doar profesioniste.

Si nu uitati sa exploatati aceasta mina de aur care este baza de data a operei "Metropolitan" si care a fost sursa informatiilor spectacolelor lui Herlea.

Etichete: ,

marți, mai 08, 2007

Doua noi productii la opera "Metropolitan"

Seinfeld: "De ce trebuie sa cante? Si cine canta? Daca ai ceva de spus, spune-o!"
Kramer: "Jerry, tu nu intelegi, in Italia acesta este felul lor de a vorbi, cantand!" (incepe sa cante fals in pseudo-italiana.)
- Din serialul "Seinfeld"

In orice caz, simpaticul Kramer nu se putea referi la una din operele pe care le-am ascultat sambata la "Met": "Orfeu si Euridice" de Gluck. O.K. el se referea la "Pagliacci". Cealalta opera pe care am ascultat-o a fost "Barbierul din Sevilla".

Cat de greu este sa pui in scena "Orfeu"? Intr-o sala imensa precum cea a operei "Metropolitan", destul de greu se pare. Ce versiune sa fie aleasa? - s-a optat pentru cea din 1762 in limba italiana. Cat de mare trebuie sa fie orchestra? - sectiunea corzilor a avut cam o treime din cea utilizata de exemplu la o opera de Wagner. Dar corul? - cu 100 de persoane, mult prea mare in opinia mea, dar aceasta a fost optiunea regizorului si coregrafului Mark Morris, iar dirijorul James Levine a fost de acord. Apoi, alegerea cantaretilor. Nu exista astazi un contratenor cu o voce mai bogata decat David Daniels, interpretul rolului titular, si intr-adevar cantatul per se a fost foarte bun. Dar vocea sa nu este suficient de mare pentru "Met", iar atunci cand ai de carat un rol multe detalii se pierd. Oricum, Daniels este mult pe deasupra sopranei Heidi Grant Murphy care chiar ca are o voce mult prea mica dar este mereu angajata la "Met". Cea mai buna impresie a lasat-o mezzo-soprana letona Maija Kovalevska care a inlocuit-o fara explicatii pe Lisa Milne. Levine a fost cam teapan in uvertura dar mi-a placut alegerea tempiilor, nu prea exagerati.

Ideea montarii lui Mark Morris este faptul ca Orfeu ar fi primul pop star. Deci il aveam pe protagonist imbracat intr-un costum negru cu o chitara in mana in loc de harpa ; Euridice era imbracata in alb. Alta idee este faptul ca mitul lui Orfeu apartine tuturor epocilor, corul fiind mai putin participant cat martor. Am putut deci recunoaste in cor pe Regina Elizabeta, Mahatma Gandhi, Abraham Lincoln, Cleopatra, Liberace, Marie Curie, Regele Henry al VIII-lea, etc. Coregrafia a fost si ea moderna, remarcabila in special in actul al II-lea in scena furiilor.

Productia a fost dedicata marii mezzo-soprane Lorraine Hunt Lieberson, cea care ar fi trebuit sa interpreteze initial rolul titular dara care a decedat anul trecut, la putin timp dupa anuntul montarii.

Trecand la "Barbierul din Sevilla", am avut de-a face aici cu o punere in scena traditionala, mereu in miscare, dar din fericire plina de inventivitate si care lasa interpretilor si spectatorilor ragaz pentru rasuflare. Unele lucruri nu le-am prea inteles, de exemplu in finalul primului act inainte de caderea cortinei o caruta plina de dovleci era strivita de o imensa nicovala, dar in rest regizorul a stiut sa dea fiecarui personaj individualitate. Si n-a lipsit nici un nostim magarus.

Cat despre problema cantaretilor in enorma sala a operei, ea a fost mai putin evidenta aici cu o importanta exceptie: baritonul Russell Braun in rolul titular. Altfel, cantaretilor mai tineri li s-au adugat cei mai experimentati. Din prima categorie ii mentionez pe tenorul de culoare Lawrence Brownlee, interpretul rolului Contelui Almaviva - chiar nu l-a recunoscut nimeni cand s-a deghizat in Don Alonso? :-) - si pe Joyce DiDonato, interpreta Rosinei. Amandoi au atat voce cat si tehnica pentru bel-canto, stapanind foarte bine colaratura. Dintre veterani, surpriza s-a numit forma vocala a lui Samuel Ramey, mai buna ca oricand in ultimul timp. Este adevarat ca rolul lui Don Basilio nu l-a solicitat asa cum a facut-o cel a Marelui Inchizitor sau a Ducelui Barba-Albastra, roluri in care l-am ascultat nu demult, dar surpriza a ramas totusi. John Del Carlo a fost un pompos Don Bartolo.

Dirijor a fost Maurizio Benini. Interesant sa ascult orchestra sub bagheta sa la doar cateva ore dupa Levine. Pentru "Jimmy" orchestra este parte integrala din spectacol. Benini insa subordoneaza totul vocilor, el se limieaza se acompanieze si sa scoata pe cat posibil orchestra din calea cantaretilor. In aceste conditii sclipirea muzicii lui Rossini a lipsit cu desavrasire. In plus, au existat unele stridente ale flautului piccolo pe care Levine nu le-ar fi permis.

Orfeo ed Euridice de Christoph Willibad Gluck.
Versiunea din 1762.

Dirijor: James Levine.
Maestru de cor: Donald Palumbo.

Regia si coregrafia: Mark Morris.
Costume: Isaac Mizrahi.
Decoruri: Allen Moyer.
Lumini: James F. Ingalls.

Orfeo: David Daniels.
Euridice: Maija Kovalevska.
Amore: Heidi Grant Murphy.

Sambata, 5 mai, 2007, matineu.
Metropolitan Opera, New York.


Il Barbiere di Siviglia de Gioachino Rossini.

Dirijor: Maurizio Benini.
Maestru de cor: Raymond Hughes.

Regia: Bartlett Sher.
Costume: Catherine Zuber.
Decoruri: Michael Yeargan.
Lumini: Christopher Akerlind.

Figaro: Russell Braun.
Contele Almaviva: Lawrence Brownlee.
Rosina: Joyce DiDonato.
Don Bartolo: John Del Carlo.
Don Basilio: Samuel Ramey.

Sambata, 5 mai, 2007.
Metropolitan Opera, New York.

Etichete: ,

luni, mai 07, 2007

Octetul de Enescu in Scotia

"The Scottish Ensemble" a interpretat recent Octetul de Enescu in mai multe orase, inclusiv Glasgow, Dundee, Aberdeen, si Edinburgh. Puteti citi doua cronici ale concertelor aici si aici.

Etichete: ,

vineri, mai 04, 2007

Muzica apartine compozitorului sau a interpretului?

Daca tot am vorbit despre Scherchen si despre faptul ca "fiecare simfonie trebuie sa poarte caracterul creatorului ei, si nu al interpretului", iata si o alta parere despre aceasta tema. Ea apartine dirijorului Arthur Nikisch si a fost scrisa in 1919:

"Dirijorul modern trebuie sa creeze mereu, si de aici reiese natura independenta si creativa a artei sale. Pentru acest motiv, individualitatea trebuie sa joace un rol important astazi. Iar compozitorul contemporan intelege bine acest lucru. Odata, cand repetam la Leipzig o simfonie de Brahms in prezenta compozitorului, el a fost surprins si a devenit nervos repetand in continuu: 'Este posibil? Chiar am scris eu acest lucru?' Dar dupa aceea maestrul a venit langa mine, fata lui stralucind de bucurie, si mi-a spus: 'Ai schimbat totul. Dar ai dreptate. Asa trebuie sa fie.' " Si apoi Nikisch continua: "Odata ce o piese imi apartine, trebuie sa o reconstruiesc de la inceput - dar trebuie sa-mi urmez propriile convingeri, altmiteri reconstructiei ii va lipsi integritatea".

Acest citat a fost luat din revista "Fanfare", numarul din Martie / Aprilie 2007, pagina 87. Criticul James Miller, care utilizeaza citatul in cronica sa despre minunata inregistrare a operei "Peter Grimes" de Britten sub bagheta compozitorului, nu uita sa sublinieze ca in 1919 Brahms era deja mort si ca nu a putut sa confirme sau sa infirme ceea ce a spus Nikisch!

Etichete:

52 de ani de la moartea lui Enescu

joi, mai 03, 2007

Succes la San Francisco pentru Ruxandra Donose

Saptamana trecuta Ruxandra Donose a cantat rolul Margaretei din "Damnatiunea lui Faust" de Berlioz in compania Orchestrei Simfonice din San Francisco sub bagheta lui Charles Dutoit. Criticul Joshua Kosman din ziarul "San Francisco Chronicle" s-a aratat entuziasmat caracterizand interpretarea drept "superba". Puteti citi aici articolul.

De fapt nu este prima oara cand Ruxandra Donose si Charles Dutoit colaboreaza in "Damnatiunea lui Faust". Au sustinut concerte si in compania orchestrelor "Philharmonia" din Londra, "NHK" din Tokyo, si a Filarmonicii din Berlin. De asemenea, imi amintesc ca in urma cu cativa ani ar fi trebuit sa sustina o serie de concerte la Montreal si la Carnegie Hall in compania Orchestrei Simfonice din Montreal. Datorita demisiei dirijorului din fruntea Orchestrei Simfonice din Montreal, concertele au fost conduce de Michel Plasson.

Etichete: ,

marți, mai 01, 2007

"Scherchen si Romania" de Victor Eskenasy

Desi a aparut in 2005, am avut ocazia sa cumpar aceasta carte doar recent in timpul vizitei mele in Romania - inca se mai gaseste pe site-ul editurii "Polirom" si chiar am vazut-o si in librarii. Este de fapt volumul al II-lea din "Vietile unui dirijor"; primul volum a aparut in 2003 si este in cea mai mare parte o traducere a memoriilor "celui mai cunoscut dintre dirijorii necunoscuti" asa cum este numit intr-un disc compact editat de casa "Tahra".

Imaginea cartii este de pe site-ul editurii "Polirom".

Dupa o introducere in care sumarizeaza contactele, concertele, si despartirea de Romania, autorul trece la partea cea mai fascinanta a cartii: scrisorile, cronicile de concert, interviurile, si diversele articole din ziar, acestea din urma incluzand un viu articol al dirijorului asupra tarii noastre. Aceste documente sunt prezentate in ordine cronologica, de la prima scrisoare din 1926 in care este mentionat numele orasului Bucuresti pana la cea din 1950 catre Plautius Andronescu in care marele dirijor isi exprima iubirea catre Pia Andronescu, fiica profesorului Plautius si cea care-i va deveni ultima sotie. Apoi, in anexe, avem repertoriul sau mai bine spus programul concertelor lui Scherchen din Romania precum si unele fotografii, afise de concert, sau fotocopii ale unor scrisori prezentate in carte.

Este uluitor sa descoper felul in care concertele erau programate in zilele acelea in contrast cu zilele de astazi in care o stagiune este planificata cu ani inainte. Dar cele mai interesante documente dupa parerea mea sunt cronicile de concert deoarece imi dau posibilitatea sa compar felul in care Scherchen era apreciat in tara cu dirijorul pe care-l cunosc din inregistrari.

Citesc deci in cronica lui Liviu Artemie, original aparuta in "Rampa" pe data de joi, 3 martie, 1927 (paginile 78-79 in carte): "Dirijorii romantici, care in interpretarea unei simfonii aduceau propria lor sensibilitate si o conceptie deosebita despre exploatarea efectelor de sonoritate, au in Scherchen un adversar hotarat. Fiecare simfonie trebuie sa poarte caracterul creatorului ei, si nu al interpretului." De acord, Scherchen nu este un dirijor "interventionist" cum este de exemplu Stokowski. Si nici nu exista un "sunet Scherchen" cum, din nou, exista un "sunet Stokowski". Dar nu pot sa fiu de acord cu faptul ca Scherchen nu aduce "o sensibilitate si o conceptie deosebita". Aceasta conceptie pleaca insa intotdeauna de la intentia dirijorului de a descoperi lucruri noi in partitura si explica de ce niciodata nu am ascultat doua versiuni identice a aceleasi lucrari sub bagheta sa. Sa luam de exemplu un lucru elementar precum tempo-ul in "Simfonia Militara" de Haydn. In cele doua inregistrari din colectia mea, cu Wiener Symphoniker din 1950 si cu asa-numita "Orchestra Operei de Stat din Viena" (de fapt orchestra de la Volksoper probabil intarita cu cativa muzicieni de la Opera de Stat) din 1958, diferentele sunt importante - si nu doar in tempo!

Mult mai apropiata de dirijorul pe care-l cunosc mi se pare cronica lui Alfred Alessandrescu din "L'Independance Roumaine" din 10 martie, 1927 (pagina 85): "Dl. Scherchen da dovada de un dispret suveran fata de traditiile seci si rigide, mai mult sau mai putin autentice. Si daca el se indeparteaza cel mai adesea de ele, prin adoptarea unor miscari neobisnuite, printr-un atasament special pe care-l dovedeste fata de contrastele violente, pana la exces, Scherchen ramane intotdeauna interesant prin interpretarea aprofunda si cizelata pana in cele mai mici detalii. Din fiecare dintre paginile interpretate de Dl. Scherchen rasare ceva nou si original. El stie sa imprime operelor traduse un elan si o viata extraordinare, un ritm de otel si o elocventa remarcabila".

Remarc: "operelor traduse".

Si, in fine, un fragment din anexa care pledeaza pentru angajarea dirijorului la conservatoarele din Germania (paginile 251-252): "Faptul ca a fost adesea obligat sa lucreze cu orchestre de mana a doua a fost un dar al providentei. Tocmai in asemenea situatii, intensitatea muncii cu orchestrele si activitatea pedagogica a lui Hermann Scherchen au fost cele mai glorioase. Atunci cand se afla el la pupitru, ai impresia ca auzi o cu totul alta orchestra." Citind acest paragraf, n-am putut sa nu ma gandesc la Sergiu Celibidache.

Si nici n-am vorbit despre artistii sau compozitorii romani cu care Scherchen a colaborat sau a caror lucrari le-a interpretat si nici despre controversele iscate in tara la invitarea unui dirijor strain. Cartea insa o face.

Etichete: , ,