Un minunat cadou pentru fanii lui Constantin Silvestri

Cu catva timp in urma am semnalat aparitia unui nou volum din ciclul "BBC Legends" dedicat lui Constantin Silvestri. Exceptand "La mer" de Claude Debussy, nici una din lucrarile de pe acest set de doua discuri compacte nu a mai fost anterior inregistrata de dirijor. Aveam deci de-a face cu o importanta intregire a catalogului discografic.

Cateve cuvinte la inceput despre calitatea sonora care mi se pare superioara volumului anterior. Inginerul Tony Faulkner a optat sa nu limiteze prea mult fosnetul benzii de magnetofon de la care provine inregistrarea originala, dar acest lucru scoate mai bine in evidenta culorile si tonul pe care Silvestri il extrage din orchestra sa. Si oricum, pentru o ureche familiarizata cu documente sonore de arhiva, acest detaliu este neglijabil. In plus, interpretarile ne capteaza imediat astfel incat dupa putin timp nici nu ne mai dam seama ca ascultam inregistrari istorice.

In toate lucrarile, Silvestri dirijeaza Orchestra Simfonica din Bournemouth a carui director muzical a fost spre sfarsitul scurtei sale vieti. Inregistrarile au fost facute fie in concert, fie in majoritatea cazurilor cu o zi inainte de concertul propriu zis. Vom observa deci ca unele mici greseli tehnice se mai strecoara, ele nemaiputand fi corectate in studiou. Acestea sunt insa mai mult decat compensate de spontaneitatea interpretarilor.

Care spontaneitate se poate observa de la prima lucrare, "Partita" lui William Walton unde dirijorul stie sa contrasteze sectiunile exterioare rapide cu cea a doua, lenta. Dar dintre operele compozitorilor englezi, "Paris - o nocturna" de Frederick Delius este cea care beneficiaza de o talmacire geniala. De la primele masuri in care o tema a clarinetului se suprapune corzilor grave iar apoi creste pana la fortissimo ne dam seama ca Silvestri va capta toate aspectele unei lucrari cand lirice, cand exuberante dar intotdeauna invaluite in mister. Dar nu numai atat. Observam de asemenea nivelul la care Orchestra din Bournemouth a ajuns sub indrumarea directorului ei muzical.

O alta caracteristica a artei dirijorului este felul in care ne face sa descoperim lucruri interesante in partituri pe care le consideram mai putin reusite. In cazul de fata, ma refer la Simfonia a III-a a lui Rahmaninov. Interpretarea lucrarii ilustreaza maiestria de colorist a lui Silvestri.

Cu Simfonia a VIII-a de Beethoven, discul ofera o rara posibilitate de a-l asculta pe dirijor in muzica Titanului de la Bonn (nu, n-am uitat de Missa Solemnis care zace in arhivele Electrecordului.) Avem de-a face cu o lectura plina de elan unde intalnim totusi unele sforzando-uri cam nervoase in prima parte; ele dispar din fericire in final. Dar cat de bine sunt delimitate partidele corzilor in dezvoltarea primei parti! Nu este probabil o interpretare pe gustul tuturor, dar treceti-ma pe lista celor convinsi.

Includerea Suitei "Focuri de artificii" de Handel in aranjamentul lui Sir Hamilton Harty ar putea fi privita ca o curiozitate desi mai exista gravari ale lui Antal Dorati si George Szell. Harty scurteaza Uvertura, elimina "La Rejouissance" si plaseaza Bouree-ul dupa "La Paix", rebotezata aici simplu "Alla Siciliana". Orchestratia este de asemenea marita. Pe scurt, un contrast total cu zilele noastre in care lucrarile baroce se executa de cele mai multe ori folosind instrumente de epoca si o formatie de dimensiuni mai reduse. Silvestri reuseste sa capteze grandoarea muzicii dar totodata este fin acolo unde trebuie - ca de exemplu in Siciliana, de o delicatete aproape transparenta.

In "Don Juan" de Richard Strauss aproape am regretat la inceput faptul ca Silvestri nu are la dispozitie una din marile orchestre. Parca imi imaginam partida de corn a Filarmonicii din Viena. Dar rapid mi-am adus aminte ca parteneriatul dintre dirijor si celebra orchestra nu a fost tocmai fericit, asa cum se vede si din inregistrari. Apoi Orchestra din Bournemouth compenseaza prin daruire si prin familiarizarea cu stilul maestrului. Si, asa cum am mai spus, seful de orchestra a obtinut rezultate remarcabile cu ea.

Deoarece avem de-a face cu o versiune memorabila. Alegand un tempo mai lent in sectiunea centrala, Silvestri ne ofera un seducator Don Juan care nu cade insa in sentimentalism. Dar latura eroica a personajului este si ea reliefata. Mentionez aici doar un detaliu: crescendo-ul suflatorilor de alama in primele masuri. Multi dirijori, cum ar fi Karl Bohm, Hans Rosbaud, Sergiu Celibidache, sau Rudolf Kempe –ca sa ma refer la inregistrarile din colectia personala - prefera sa lase alamurile mai retrase, doar Otto Klemperer si Silvestri aducandu-le in prim plan. Este oare o coincidenta faptul ca amandoi au la dispozitie o orchestra engleza? (Philharmonia in cazul maestrului german; si da, cred ca este o coincidenta.)

Am lasat "La Mer" intentionat la sfarsit pentru a compara cele doua versiuni ale lui Silvestri. Varianta interpretativa de pe discul de fata este un pic mai vioaie si mai extrovertita decat cea inregistrata la Paris in compania Orchestrei Societatii de Concerte a Conservatorului. Si, in general, orchestra engleza mi se pare superioara celei franceze. Dar dirijorul mi se pare mult mai tulburator in versiunea in compania orchestrei pariziene. Sa exemplific doar cu felul in care seful de orchestra construieste climaxul din finalul primei parti, "De L'aube à Midi Sur La Mer", ca apoi sa dezlantuie acest climax!

Un singur regret: faptul ca nu a fost inclusa nici o compozitie a lui Silvestri desi exista o inregistrare in arhiva Orchestrei din Bournemouth a celor "Trei piese pentru orchestra de coarde" sub bagheta autorului. Sper ca un posibil viitor volum sa evidentieze si acest aspect al muzicianului.

Inchei implorand Electrecordul si Radioteleviziunea Romana sa editeze pe disc compact si pe DVD fiecare minut din documentele sonore sau vizuale ale dirijorului care se afla in arhiva.