duminică, aprilie 26, 2009

Ilan Volkov, Iancu Dumitrescu, si Peter Grimes

In urma cu cativa ani, tanarul dirijor israelian Ilan Volkov (care a studiat cu Mendi Rodan) a programat in cadrul unui concert sustinut la Londra in compania orchestrei London Sinfonietta, o lucrare de Iancu Dumitrescu. A fost vorba de fapt de o prima auditie: Au delà de Movemur (II).

Dupa un spectacol al Operei din Washington in care dl. Volkov a condus Peter Grimes de Benjamin Britten (pe 1 aprilie!), l-am intrebat pe dirijor ce l-a determinat sa programeze piesa lui Iancu Dumitrescu si cum a descoperit muzica acestuia. Mi-a raspuns ca, datorita interesului pentru creatia contemporana, a ascultat mai multe piese din creatia compozitorului prin intermediul discului compact; m-a lasat sa inteleg, fara a-mi spune direct, ca le-a obtinut chiar de la autor. Fiind impresionat, si observand ca London Sinfonietta, o orchestra specializata in lucrari contemporane, nu a programat niciodata vreo lucrare a compozitorului roman, dl. Volkov a decis sa includa Au delà de Movemur (II) in programul concertului de pe 13 aprilie, 2005. In aceeasi seara s-au mai executat pagini din creatia lui Luke Stoneham: Hip to Easter Island, Stefano Gervasoni: Antiterra, si Helmut Lachenmann: Mouvement ( – vor der Erstarrung) si ‘…zwei Gefühle …’, Musik mit Leonardo. A fost primul concert sustinut de dirijor in compania orchestrei londoneze.

As fi dorit sa stau mai mult de vorba cu dirijorul, sa discut despre muzica, dar acesta era obosit si, in plus, coada in culise era deloc neglijabila. Am tinut insa sa povestesc acest lucru deoarece ilustreaza o modalitate de promovare a muzicii romanesti prin intermediul dicurilor compacte. Iar Iancu Dumitrescu si-a editat singur lucrarile pe CD inainte ca acest lucru sa fie la moda. Asa cum se stie, astazi marile orchestre, inclusiv Filarmonica din Viena si Concertgebouworkest, si chiar unii solisti editeaza singuri discuri compacte. Iar efortul lui Iancu Dumitrescu a dat roade.

Cat despre Peter Grimes, a fost unul din cele mai remarcabile spectacole ale Operei din Washington. Gratie lui Ilan Volkov, executia orchestrala a fost mai disciplinata ca de obicei. In Christopher Ventris avem un bun interpret al rolului titular, tenorul reusind sa creeze un personaj complex si uman in ciuda tendintelor violente. Patricia Racette a fost si ea o artista plina de sensibilitate in rolul lui Ellen Orford, dar din pacate in vocea ei s-a putut observa un usor vibrato, lucru pe care nu l-am constatat in trecut. Sa speram ca e doar ceva temporar. Protagonistii au fost bine sprijiniti de restul distributiei in frunte cu Alan Held in rolul Capitanului Balstrode. Dar eroul serii a fost probabil regizorul Paul Curran care a reusit sa surprinda acea senzatie de claustrofobie din satul pescaresc al protagonistului si sa observe relatiile umane.

Peter Grimes nu este o opera pe care o ascult acasa pe disc compact, dar pe care oricand as vedea-o "pe viu". O montare si interpretare reusita imi taie mereu respiratia la sfarsitul spectacolului. Asa a fost cel al Operei din Washington.

Cateva cuvinte si despre Rusalka cu Renée Fleming la Met pe 9 aprilie. Soprana a fost recent criticata, nu pe nedrept as spune, pentru interpretari pline de manierisme. Nu, din fericire, si in rolul titular din opera lui Dvorak. Din partenerii ei i-am remarcat in primul rand pe debutantul Aleksandrs Antonenko in rolul Printului si pe Christine Goerke, interpreta Printesei Straine. Nu chiar la acelasi nivel Kristinn Sigmundsson (Spiritul Apelor) si, surprinzator probabil, Stephanie Blythe, in rolul vrajitoarei Ježibaba. Nu cantatul in sine a dezamagit in cazul doamnei Blythe, de fapt chiar asta a fost problema. Tonul a fost prea frumos pentru o vrajitoare, as fi dorit un sunet mai profund si o mica doza de asprime. A mai dezamagit si dirijorul Jiri Belohlávek de la care asteptam mai mult decat competenta.

Etichete: , , ,

miercuri, aprilie 15, 2009

Aafje Heynis - o cantareata uitata

Am re-ascultat ieri un mai vechi disc compact din colectie. Este intitulat Le Cinque Composizioni Sulla Passione de Vivaldi, interpreti fiind I Solisti di Milano sub bagheta lui Angelo Ephrikian si altista Aafje Heynis. Fara a neglija contributia dirijorului, am fost imediat coplesit de expresivitatea cantaretei si de timbrul vocii sale. O altista adevarata, vocea artistei olandeze are un ton bogat si rotunjit, iar vibrato-ul este mult mai controlat, intr-adevar mai redus, decat cel al altor mezzo-soprane sau altiste care abordau repertoriul baroc in anii '50-'60, ma gandesc aici la Marga Höffgen sau Hertha Töpper. De fapt, regret ca Marga Höfffgen a fost aleasa pentru inregistrarea Patimilor dupa Matei facuta de Eugen Jochum la Amsterdam, in detrimentul Aafjei Heynis.

Deoarece in muzica lui Vivaldi, mai precis in Stabat Mater, am simtit ca Aafje Heynis nu doar ne povesteste durerea Maicii Domnului, ci chiar o traieste ea insasi. Nu este vorba de o lectura profesionista dar rece, ci de adevarata pietate. De acea am simtit nevoia sa scriu despre o inregistrare veche si greu disponibila; de fapt casa care a editat discul compact, firma italiana Rivo Alto, nu mai exista.

Iar Aafje Heynis este aproape uitata, exceptand desigur in tara ei natala. Un posibil motiv ar fi acela ca artista a abordat in special repertoriul vocal-simfonic in detrimentul operei. Cea mai cunoscuta inregistrare este probabil cea a Simfoniei a II-a de Mahler sub bagheta lui Bernard Haitink; soprana solista este Elly Ameling. Ar mai fi de semnalat Rapsodia pentru alto, cor si orchestra de Brahms dirijata de Eduard van Beinum, si lucrari de Handel si Bach; in Cantata BWV 170 dirijor este Szymon Goldberg.
O mare artista care merita a fi re-descoperita.

Etichete:

duminică, aprilie 12, 2009

O carte importanta poate fi rasfoita, fie si cu mari limitatii, pe Internet

Este vorba de The Philharmonic Symphony Society Of New York - Its First Hundred Years de John Erskine, carte care contine lista concertelor Filarmonicii din New York incepand cu sezonul 1917-1918 si terminand cu 1941-1942.

Inainte insa de a ne entuziasma, trebuie precizate unele lucruri. Dupa cum se poate deduce, ceea ce numim astazi "The New York Philharmonic" a fost formata din unirea (in 1928) a doua orchestre: "Philharmonic Society" si "New York Symphony Society", denumirea oficiala fiind "The Philharmonic Symphony Society Of New York". Aceasta denumire se pastreaza pana azi, dar este mai mult folosita in latura administrativa a institutiei. Pentru marea majoritate a melomanilor, orchestra ramane "The New York Philharmonic".

Iar in istoria orchestrei, a mai avut loc o alta uniune: in 1921 cand "Philharmonic Society" a absorbit "National Symphony Orchestra" (nici o legatura cu orchestra de astazi din Washington care a fost fondata in 1931.) Acea "National Symphony Orchestra" din New York a fost fondata in 1919 de Edgar Varèse sub denumirea de "New Symphony Orchestra", dar directoratul muzical pe vremea unirii cu "Philharmonic Society" a fost asigurat de nimeni altul decat Willem Mengelberg.

Deci o lista completa ar trebui sa contina nu doar concertele Filarmonicii, ci si cele sustinute de "New York Symphony Society" si de "New Symphony Orchestra", dar cartea lui Erskine ne ofera doar lista celor date de "Philharmonic Society" si, evident dupa unire, de "The Philharmonic Symphony Society Of New York". Si din pacate nu toate concertele sunt trecute. De exemplu ultima aparitie a lui George Enescu la pupitrul orchestrei, cea de pa 5 mai, 1939, cu ocazia Expozitiei Universale, nu este mentionata. (Unele monografii vorbesc de asa-numitul "concert de despartire" sutinut in 1950, concert dirijat de Ionel Perlea, in care Enescu si Yehudi Menuhin au interpretat "Dublul" de Bach. Dar orchestra in acea ocazie nu era Filarmonica din New York, desi nu este exclus ca unii membri ai Filarmonicii sa fi luat parte la concert. Nu cunosc exact ce orchestra a participat atunci. O alta ipoteza care a fost data in unele monografii este cea a Orchestrei Operei Metropolitan. Dar concertul nu apare in arhiva teatrului new-yorkez. Cred atunci ca ar fi vorba de o orchestra de "liber-profesionisti" - cunoaste cineva un termen mai bun? Faptul ca am citit in unele locuri "Symphony Orchestra of Seventy" imi intareste aceasta ipoteza.)

Vorbind despre artistii romani, in afara lui George Enescu (Enesco in carte), il intalnim doar pe George Georgescu (numit aici Georges Georgesco.) Altfel, dintre marii dirijori ii avem pe Mengelberg, Toscanini, sau Barbirolli ca directori, pe Furtwängler, Reiner, Beecham, Walter, Stokowski, Krauss, Klemperer, Erich Kleiber, sau Stravinsky ca sefi-invitati. Un concert care sare in ochi este cel din 21 decembrie, 1926, cand George Georgescu si Willem Mengelberg impart prezenta pe podium; John McCormack a fost solist.

Iata cum se citesc concertele - este nevoie de o mica explicatie. Sa luam de exemplu stagiunea 1936-1937, prima in care a dirijat Enescu. Observati lista dirijorilor John Barbirolli si Artur Rodzinski la care li se adauga Carlos Chavez, George Enescu, si Igor Stravinsky ca invitati. Dupa primul concert, cel de pe 5-6 noiembrie, apar initialele dirijorului: JB, adica John Barbirolli (pe atunci nu inca Sir.) Apoi initialele sefului de orchestra nu mai apar pana la concertele de pe 28 si 29 ianuarie, dirijate de George Enescu. Din moment ce initialele nu au fost schimbate, atunci toate concertele intre 6 noiembrie si 28 ianuarie au fost dirijate de Barbirolli. Urmatoarea schimbare apare pe 11-12 februarie cand la pupitru se afla Carlos Chavez. Deci intre 28 ianuarie si 11 februarie a dirijat Enescu. Si asa mai departe.

Numele solistilor nu este abreviat. Alte prescurtari ar fi cele gen "MOH", care indica locul de desfasurare al concertului, in acest caz "Metropolitan Opera House" (vechiul "Met", desigur.) Daca astfel de initiale nu apar la inceputul concertului, atunci acesta a avut loc la Carnegie Hall. De remarcat ca George Enescu a fost singurul dirijor-invitat in stagiunile 1937-1938 si 1938-1939. El a fost invitat si in stagiunea 1939-1940 dar s-a imbolnavit de pneumonie iar concertele pe care trebuia sa le sustina au fost impartite intre Igor Stravinsky si John Barbirolli, cu program schimbat, desigur. Iar apoi cel de-al doilea razboi mondial i-a stricat o cariera americana aflata atunci la apogeu.

In afara listei concertelor, cartea lui Erskine nu prezinta nici un alt interes. Vorbesc in titlu de limitatii. Da, doar un numar restrans de pagini pot fi citite on-line, deci sugerez sa faceti o cautare pentru artistul preferat sau sa mergeti direct la lista concertelor. Numarul paginilor care pot fi "rasfoite" este suficient pentru artistii romani sau pentru majoritatea dirijorilor oaspeti, daca nu pentru directorii muzicali precum Toscanini.

Lectura poate fi facuta aici.

Pentru cei ce doresc o istorie detaliata a Filarmonicii din New York, pot recomanda cartea lui Howard Shanet, Philharmonic: A History Of New York's Orchestra, publicata in 1975. Dl. Shanet chiar corecteaza unele erori aparute in cartea d-lui Erskine. Din pacate, autorul vorbeste doar foarte putin despre "New York Symphony Society", dar contine lista concertelor incepand cu stagiunea 1942-1943 si terminand cu 1970-1971 (la o prima si rapida rasfoire nu am dat de numele nici unui artist roman care sa fi aparut cu orchestra in acea perioada!!! Trebuie insa mentionat numele lui George Banat, membru al partidei de vioara 1.) Lista concertelor Filarmonicii intre anii 1842 (anul incare a fost fondata) si 1917 poate fi gasita in doua alte carti: The Philharmonic Society Of New York: ‘A Memorial’ de Henry Edward Krehbiel (1842-1892) si The Philharmonic Society Of New York and its 75th Anniversary; A Retrospect de James Gibbons Huneker (1892-1917.) Nici una dintre aceste carti nu se poate citi on-line, dar vechi copii ale lucrarii lui Shanet se mai pot gasi inca pe Internet. Sper ca totusi Filarmonica din New York sa-si digitalizeze arhiva si sa o faca disponibila pe pagina ei de Internet. Pana atunci, gratie lui John Erskine, nu mai este nevoie sa afisez lista concertelor artistilor romani.

Etichete: , , ,

sâmbătă, aprilie 04, 2009

Alte anunturi ale noului sezon

Daca majoritatea orchestrelor, companiilor de opera, sau salilor de concerte din America au anuntat de cateva saptamani stagiunea 2009-2010, cele din Europa de-abia acum incep sa o faca. Probabil cel mai important anunt al ultimilor zile este cel al stagiunii Operei din Viena, ultima din directoratul lui Ioan Holender. Significant mi se pare faptul ca se va incheia cu aceeasi opera cu care si-a inceput mandatul (de fapt Eberhard Waechter era director, Holender fiind atunci secretar general si preluand conducerea "Casei de pe Ring" numai dupa moartea baritonului): Parsifal. In 1991 la pupitru se afla Horst Stein, rolul titula era interpretat de Placido Domingo, Kundry era intruchipata de Waltraud Meier, iar Klingsor de regretatul Monte Pederson. In 2010 Franz Welser-Möst va dirija, Waltraud Meier va reveni in acelasi rol, eroul va fi interpretat de Stephen Gould, Amfortas de Thomas Hampson, si Gurnemanz de marele Matti Salminen. In acest mod un capitol se va inchide, altul se va deschide, iar continuitatea va fi asigurata de Franz Welser-Möst care va deveni directorul muzical al Operei din Viena succedandui-se lui Seiji Ozawa.

Detaliile noului sezon pot fi citite aici. Daca doriti sa va luati ramas bun de la Ioan Holender, o puteti face la matineul din 20 iunie. Exista insa zvonuri ca Holender ar fi considerat pentru directoratul Festivalului de la Salzburg - pentru mine insa raman doar zvonuri! Si nu pierdeti acest interviu!

Cele doua mari sali de concerte din Viena, Musikverein si Konzerthaus si-au anuntat si ele noua stagiune, la fel ca si Filarmonica din Munchen. Detalii pe respectivele pagini de Internet.

Si un P.S. la mesajul meu anterior despre anuntul Operei din Paris. Nicolas Joel a s-a prezentat drept succesorul ilustrilor sai predecesori Hugues Gall, Rolf Liebermann, si in special Jacques Rouché. Oedipe a vazut lumina zilei pe timpul directoratului lui Rouché.

Etichete: , , ,