Ilan Volkov, Iancu Dumitrescu, si Peter Grimes

In urma cu cativa ani, tanarul dirijor israelian Ilan Volkov (care a studiat cu Mendi Rodan) a programat in cadrul unui concert sustinut la Londra in compania orchestrei London Sinfonietta, o lucrare de Iancu Dumitrescu. A fost vorba de fapt de o prima auditie: Au delà de Movemur (II).

Dupa un spectacol al Operei din Washington in care dl. Volkov a condus Peter Grimes de Benjamin Britten (pe 1 aprilie!), l-am intrebat pe dirijor ce l-a determinat sa programeze piesa lui Iancu Dumitrescu si cum a descoperit muzica acestuia. Mi-a raspuns ca, datorita interesului pentru creatia contemporana, a ascultat mai multe piese din creatia compozitorului prin intermediul discului compact; m-a lasat sa inteleg, fara a-mi spune direct, ca le-a obtinut chiar de la autor. Fiind impresionat, si observand ca London Sinfonietta, o orchestra specializata in lucrari contemporane, nu a programat niciodata vreo lucrare a compozitorului roman, dl. Volkov a decis sa includa Au delà de Movemur (II) in programul concertului de pe 13 aprilie, 2005. In aceeasi seara s-au mai executat pagini din creatia lui Luke Stoneham: Hip to Easter Island, Stefano Gervasoni: Antiterra, si Helmut Lachenmann: Mouvement ( – vor der Erstarrung) si ‘…zwei Gefühle …’, Musik mit Leonardo. A fost primul concert sustinut de dirijor in compania orchestrei londoneze.

As fi dorit sa stau mai mult de vorba cu dirijorul, sa discut despre muzica, dar acesta era obosit si, in plus, coada in culise era deloc neglijabila. Am tinut insa sa povestesc acest lucru deoarece ilustreaza o modalitate de promovare a muzicii romanesti prin intermediul dicurilor compacte. Iar Iancu Dumitrescu si-a editat singur lucrarile pe CD inainte ca acest lucru sa fie la moda. Asa cum se stie, astazi marile orchestre, inclusiv Filarmonica din Viena si Concertgebouworkest, si chiar unii solisti editeaza singuri discuri compacte. Iar efortul lui Iancu Dumitrescu a dat roade.

Cat despre Peter Grimes, a fost unul din cele mai remarcabile spectacole ale Operei din Washington. Gratie lui Ilan Volkov, executia orchestrala a fost mai disciplinata ca de obicei. In Christopher Ventris avem un bun interpret al rolului titular, tenorul reusind sa creeze un personaj complex si uman in ciuda tendintelor violente. Patricia Racette a fost si ea o artista plina de sensibilitate in rolul lui Ellen Orford, dar din pacate in vocea ei s-a putut observa un usor vibrato, lucru pe care nu l-am constatat in trecut. Sa speram ca e doar ceva temporar. Protagonistii au fost bine sprijiniti de restul distributiei in frunte cu Alan Held in rolul Capitanului Balstrode. Dar eroul serii a fost probabil regizorul Paul Curran care a reusit sa surprinda acea senzatie de claustrofobie din satul pescaresc al protagonistului si sa observe relatiile umane.

Peter Grimes nu este o opera pe care o ascult acasa pe disc compact, dar pe care oricand as vedea-o "pe viu". O montare si interpretare reusita imi taie mereu respiratia la sfarsitul spectacolului. Asa a fost cel al Operei din Washington.

Cateva cuvinte si despre Rusalka cu Renée Fleming la Met pe 9 aprilie. Soprana a fost recent criticata, nu pe nedrept as spune, pentru interpretari pline de manierisme. Nu, din fericire, si in rolul titular din opera lui Dvorak. Din partenerii ei i-am remarcat in primul rand pe debutantul Aleksandrs Antonenko in rolul Printului si pe Christine Goerke, interpreta Printesei Straine. Nu chiar la acelasi nivel Kristinn Sigmundsson (Spiritul Apelor) si, surprinzator probabil, Stephanie Blythe, in rolul vrajitoarei Ježibaba. Nu cantatul in sine a dezamagit in cazul doamnei Blythe, de fapt chiar asta a fost problema. Tonul a fost prea frumos pentru o vrajitoare, as fi dorit un sunet mai profund si o mica doza de asprime. A mai dezamagit si dirijorul Jiri Belohlávek de la care asteptam mai mult decat competenta.