O concertmaestra pentru Opera de Stat din Viena

Relatia dintre orchestra Operei de Stat din Viena si Filarmonica aceluiasi oras se poate sumariza astfel: orice membru al Filarmonicii trebuie sa faca parte din orchestra operei dar nu si invers. Un instrumentist poate deveni membru al Filarmonicii numai dupa o perioada de proba de trei ani.

Lucrurile devin interesante daca ne gandim ca Filarmonica nu a acceptat femei decat in 1997 cand harpistei Anna Lelkes i-a fost in sfarsit oferita membria in orchestra in care a cantat de peste 25 de ani. Doamna Lelkes a iesit intre timp la pensie dar Filarmonica admite cu greu femei: violista Ursula Plaichinger si harpista Charlotte Balzereit sunt singurele componente ale orchestrei. Orchestra operei are mai multe femei in componenta, majoritatea lor tintind la o eventuala admitere in Filarmonica.

Atunci stirea ca violonista bulgara Albena Danailova a fost nominalizata drept concertmaestra a Orchestrei Operei a facut inconjurul lumii. Doamna Danailova, fosta concertmaestra a Orchestrei Filarmonicii din Londra si actualmente membra a Orchestrei Operei de Stat a Bavariei, va incepe noua pozitie pe 1 septembrie si il va inlocui pe Werner Hink care a iesit la pensie. Perioada de proba va fi de doi ani dupa care conducerea Operei va decide daca numirea violonistei va fi permanenta.

Dar ce se va intampla cu Filarmonica? Deocamdata pe pagina de Internet Werner Hink inca mai apare drept concertmaestru desi teoretic "doar un membru al orchestrei operei trebuie sa faca parte din Filarmonica". Iar numele doamnei Danailova nu apare. De urmarit si de observat.

Placido Domingo il intruchipeaza pe Baiazid

Al 126-lea rol (fara a mai considera cele de "comprimario" de la inceputul carierei) al lui Placido Domingo este unul surprinzator probabil: cel al imparatului Baiazid I din opera "Tamerlano" de Handel. Tamerlano nu este altul decat temutul Timur Lenk iar opera povesteste o fictiva istorie de amor pe vremea in care imparatul otoman era captivul razboinicului mongol. Baiazid I (in opera lui Handel numit Bajazet) este unul din putinile roluri importante ale tenorilor din operele lui Handel. Si nu a fost primul personaj dintr-o opera baroca interpretat de Placido Domingo. "Aceasta onoare" a revenit rolului lui Hippolyte din opera "Hippolyte et Aricie" de Jean-Philippe Rameau pe care tenorul spaniol il interpretase la inceputul carierei sale. Asta s-a intamplat in 1966 intr-un spectacol al disparutei "Opera Company of Boston" sub bagheta directoarei Sarah Caldwell. Partenera i-a fost Beverly Sills, aflata atunci la vremea primelor sale succese (in acel an soprana a facut celebra inregistrare cu "Giulio Cesare" de Handel.)

Revenind la opera lui Handel, aceasta, pe fundalul istoriei fictive, prezinta a confruntare intre un suveran invins dar inca nobil si un tiran luptator inca barbar. Iar in spectacolul Operei din Washington Placido Domingo a aratat intr-adevar cine este imparatul. Pentru ca tenorul si-a dominat total partenerii, iar noi, spectatorii, am vazut din nou diferenta intre un mare cantaret si buni specialisti. Nu stiu daca rolul a fost transpus sau nu; asa cum a fost prezentat, se incadreaza bine in registrul actual al artistului. Coloratura nu este un lucru natural pentru Placido Domingo. O reuseste cu greu dar o reuseste. Iar unii se pot plange si s-au plans ca nici tonul vocii nici stilul nu sunt corecte pentru muzica baroca. Raspunsul meu: si ce daca? Atunci cand este vorba de un mare artist care ofera o interpretare poate nu chiar ortodoxa dar a carui voce este un miracol nu doar de longevitate si a carui talmacire este de o traire si de o nobilitate rar intalnita in acest tip de muzica, orice rezerve in ceea ce priveste stilul intra pe planul al doilea. L-am ascultat de nenumarate ori pe Domingo dar nu tin minte nici un alt rol, nici Siegmund, nici Otello, nici Parsifal, nici Don Jose, care sa ma fi miscat atat ca cel al lui Baiazid.

Doriti "stil baroc de ultima ora"? (da, contradictia este intentionata.) L-am avut pe David Daniels in rolul titular. Contratenorul are un timbru perfect pentru muzica acestei perioade, coloratura ii este usoara, vocea placuta, si cunoaste maniera de a interpreta muzica baroca. Dar volumul vocii este mic nu doar pentru Opera "Metropolitan" cat si pentru cea din Washington care are doar doua treimi din capacitatea salii de la "Met". Iar interpretarea uniforma, banala, lipsita de varietate si de culoare. Cand Baiazid-ul lui Domingo ameninta, ascultatorul se cutremura. Cand Tamerlano-ul lui David Daniels facea acelasi lucru, spectatorul, sau cel putin acest spectator care scrie, ramane indiferent.

Nu m-a lasat totusi indiferent mezzo-soprana irlandeza Patricia Bardon, interpreta rolului lui Andronico. Ea a avut probabil cea mai dificila misiune in spectacol, intruchipand un personaj masculin. Cantareata este o experta a muzicii lui Handel, ne-a oferit un personaj care si-a pastrat demnitatea in situatiile complexe fara a fi dominat de slabiciune. Totusi, dintre cantarete, mi-a placut mai mult Sarah Coburn, interpreta rolului nefericitei Asteria. Acesta este un rol dificil: personajul este intai tradat de catre iubitul ei, apoi renegat pe nedrept de catre propriul sau tata, iar intentia de a-l ucide pe Tamerlano esueaza si ea. Doamna Coburn nu o intepreteaza pe Asteria ca o persona slaba si chiar victima, ci ca pe o adevarata doamna adusa insa in situatii grele. Si sa mai spun ca artista nu este o specialista a muzicii baroce, vocea sa fiind un pic mai ampla si mai nuantata. Distirbutia a fost completata de timbrul sonoros al baritonului Andrew Foster-Williams in rolul lui Leone si de tanara mezzo-soprana Claudia Huckle in rolul Irenei.

La pupitru s-a aflat William Lacey. El a incercat sa impuna orchestrei unele tehnici ale muzicii baroce, si mi-a placut faptul ca sectiunea de basso continuo a fost augmentata cu teorba, chitarrone, si lauta pe langa obisnuitul clavecin si violoncel. Criticii au remarcat unele desincronizari intre orchestra si scena la primele reprezentatii, desincronizari care din fericire au fost corectate pana la ultimul spectacol al seriei, cel la care am asistat. Din pacate insa dirijatul a fost monoton, lipsit de dramatism in arii, dar surprinzator de eficace in recitative.

Regizorul Chas Rader-Shieber si colegul sau David Zinn, cel care a creat decorurile si costumele, ne-au oferit ceea ce se dorea o versiune minimalista a operei lui Handel. Exceptandu-l pe Baiazid si, uneori, pe Asteria, majoritatea personajelor erau imbracate in haine moderne. Am "remarcat" costumele unor garzi pe care realizatorii si le doreau naziste dar care aminteau mai mult de militienii nostri. Astfel de gafe au fost tipice montarii. Momentul in care Baiazid moare, unul din cele mai patrunzatoare si dureroase din toate operele lui Handel, a umplut sala de ras prin stangacia sa. La clementa finala a lui Tamerlano, personajele se misca ratacite, aiurea pe scena. Nu cred ca are rost sa continui.

Dar, cu toate acestea, am plecat satisfacut din sala datorita in primul rand lui Placido Domingo. Spectacolul cu "Tamerlano" ne-a oferit prilejul sa ascult in acelasi timp si deci sa compar doua stiluri diferite de a interpreta muzica baroca in general si cea a lui Handel in particular. Cel, sa-i spunem traditional, reprezentat de Domingo si, intr-o mai mica masura, de Sarah Coburn, si cel modern care se doreste "autentic" reprezentat de David Daniels si de Patricia Bardon. Decideti dumneavoastra daca lucrurile s-au schimbat in bine sau nu. Eu unul nu sunt convins. Cel putin pe viu; inregistrarile sunt cu totul altceva!

"Tamerlano" de George Frideric Handel.
Dirijor: William Lacey.

Tamerlano: David Daniels.
Bajazet: Plácido Domingo.
Asteria: Sarah Coburn.
Andronico: Patricia Bardon.
Irene: Claudia Huckle.
Leone: Andrew Foster-Williams.

Regizor: Chas Rader-Shieber.
Decoruri si costume: David Zinn.
Lumini: Christopher Akerlind.

Joi, 22 mai, 2008.
Kennedy Center Opera House, Washington.

P.S. Se pare ca Domingo se va retrage in viitorul nu prea indepartat. Stagiunea viitoare va interpreta doar rolul lui Siegmund la "Met" si la Opera din Los Angeles si nu va canta deloc la Washington si nici la Opera de Stat din Viena; mai sunt de asemenea prevazute aparitii la Covent Garden. Daca acest "Tamerlano" va fi ultimul spactacol in care l-am ascultat cantand (de dirijat o va mai face), atunci pot sa spun ca am ramas cu imaginea cantaretului glorios.

Alex Leo Serban si Radu Muntean intervievati in ziarul "New York Times"

Interviurile au fost evident facute la recent-incheiatul Festival de la Cannes de catre criticul A.O. Scott. Le puteti asculta, pe cel cu Alex Leo Serban aici si pe cel cu Radu Muntean aici.

Marius Brenciu canta in aer liber

Probabil ca ati citit in presa ca sala de concerte a Filarmonicii din Berlin, cunoscuta "Philharmonie" a carui arhitect a fost Hans Scharoun, a luat foc. Din fericire nu s-au inregistrat victime si instrumentele muzicale au fost salvate, dar concertele din zilele urmatoare trebuie sa aiba loc intr-o alta sala.

Sau, cand nu se gaseste nici o sala, in aer liber. Acesta este din pacate cazul mult-asteptatului concert din acest sfarsit de saptamana cand fostul director muzical al orchestrei, Claudio Abbado, va conduce Concertul pentru pian nr. 4 de Beethoven solist fiind Maurizio Pollini, si Te Deum de Hector Berlioz solist fiind Marius Brenciu. Programul trebuia sa fi fost executat pe 23, 24, si 25 mai in sala principala de la Philharmonie dar datorita incendiului, se va executa o singura data, pe 24 mai, la Waldbühne unde orchestra isi desfasoara o parte din stagiunea estivala. Singura compensatie este ca "Scena din padure" are o capacitate imensa si deci mai multi spectatori ar putea audia concertul. Dar acustica... Oricum, sala principala de la Philharmonie este planificata sa fie redeschisa publicului pe 2 iunie.

Din fericire sala de muzica de camera nu a fost afectata iar concertele continua acolo conform programului initial.

Ce se mai canta la Opera din Washington

Opera, teoretic Nationala, din Washington, este fieful lui Placido Domingo. Partea pozitiva este ca il are pe unul din cei mai mari cantareti din toate timpurile - desi pana la urma Domingo canta mai mult tot la Opera "Metropolitan". Tot la capitolul "pozitiv" trebuie mentionata cresterea bugetului si recrutarea unor cantareti (din pacate, cu putine exceptii, nu si dirijori) de prima mana: Juan Diego Florez, Matti Salminen, Jose Carreras, Renee Fleming, etc. Partea mai putin buna este ca nu de putine ori cantaretul pare mai interesat de propria sa agenda decat de ceea ce doreste publicul. Cel mai bun exemplu in acest sens este distribuirea rolurilor minore facuta aproape exclusiv din cei care urmeaza programul "Domingo-Cafritz". Unii critici s-au aratat de asemenea indignati de frecventa cu care Domingo programeaza zarzuela. Personal nu am nimic impotriva acestui lucru, fiind un admirator al genului, dar vad de ce nu ar fi pe gustul publicului american (cand dupa spectacolul cu "Elektra" de Richard Strauss, despre care voi vorbi, am schimbat cateva vorbe cu dirijorul Heinz Fricke, aceste mi-a spus lucruri similare despre lucrarile lui Albert Lortzing, pe care din nou le apreciez.)

Dar cel mai frustrant lucru este schimbarea neanuntata a distributiilor si a dirijorilor. Cand stagiunea a fost anuntata, toate reprezentatiile cu "Olandezul zburator" ar fi trebuit sa fie dirijate de Heinz Fricke. Dar, asa deodata, la spectacolul la care am asistat sef de orchestra a fost Stephen Gathman, cel care de fapt pregateste corul Operei din Washington (si o face bine.) Este adevarat ca repetitiile orchestrale au fost facut de Heinz Fricke si orchestra a sunat acceptabil dar domnul Gathman pur si simplu a batut masura reusind totusi sa mentina coordonarea intre fosa si scena. Distributia a fost dominata asa cum trebuie de Alan Held in rolul titular, fiind bine contrastat cu Gidon Saks, un Daland aproape comic. Dezamagirea s-a numit Ian Storey, cel care l-a intruchipat pe Erik si recent interpret al rolului titular din "Tristan si Isolde" la "Teatro Alla Scala" sub bagheta lui Daniel Barenboim. Interesanta mi s-a parut insa interpreta Sentei, Jennifer Wilson, cantareata care si-a inceput cariera in corul Operei din Washington. Cand credeam ca o nota va fi prea inalta si prea joasa pentru soprana, aceasta o atinge cu un aparent minim efort - si in plus doamna Wilson are pianissime la fel de sigure ca si fortissimile.

Cel putin Heinz Fricke a dirijat "Elektra" si a facut-o in stilul sau caracteristic: corect, eficient, ca un adevarat kapellmeister. Acest lucuru insa nu este suficient pentru partitura straussiana. Daca nu ma insel, a fost Enrico Caruso cel care a spus ca pentru "Il Trovatore" este nevoie de cei mai buni patru cantareti din lume. Pentru "Elektra" mai avem nevoie si de cea mai buna orchestra a lumii, dar prezenta ei nu garanteaza succesul asa cum a demonstrat inregistrarea facuta de Georg Solti; aceasta inregistrare insa ramane esentiala pentru doua motive: prezenta sopranei Birgit Nilsson in rolul titular si faptul ca opera este prezentata integral. Majoritatea inregistrarilor, inclusiv cea a lui Karl Bohm care este cea pe care o prefer din cele din studiou, efectueaza taieturi. Acest lucru nu este de mirare datorita dificultatii rolului titular; chiar si Richard Strauss era fortat sa efectueze taieturi cand dirija propria sa partitura (taieturile facute de Strauss au fost cele utilizate de Karl Bohm.)

In afara orchestrei care s-a straduit dar care nu si-a depasit posibilitatile totusi onorabile, montarea de la Washington s-a lovit de o problema cu care se confrunta multe din productiile din ziua de azi: interpreta rolului lui Chrysothemis (Christine Goerke) a fost net superioara celei a rolului titular (Susan Bullock.) De fapt doamna Goerke a fost de departe cea mai buna cantareata din aceasta montare, dominandu-si colegii in fiecare scena. Susan Bullock insa mi s-a parut prea mult o lady pentru acest rol - de fapt chiar si artista a recunoscut ca personajul este total diferit de personalitatea sa. Nu a avut probleme cu notele, dar vocea sa este mica iar caracterizarea personajului ii lipseste nebunia, chiar dementa. Mi-a placut totusi in momentele mai delicate ca de exemplu cel in care se reintalneste cu Oreste (Daniel Sumegi). Acum cativa ani am ascultat-o pe doamna Bullock la Teatrul "Colon" din Buenos Aires interpretand rolul Magdei Sorel din opera "Consulul" de Gian Carlo Menotti, rol care i se potrivea mult mai bine decat cel al "Elektrei". Distributia a fost completata de Irina Mishura (satisfacatoare vocal dar nu si actoriceste in rolul Clitemnestrei) si de Alan Woodrow in rolul lui Aegisth. Nu cred ca trebuie sa mire ca absolventii programului "Domingo-Cafritz" au fost lipsiti de omogenitate in rolurile servitorilor desi contributiile individuale nu au fost de neglijat.

In fine, "Rigoletto" a interesat mai mult prin faptul ca a fost pus in scena de Catherine Malfitano, aflata aproape de sfarsitul unei distinse cariere de cantareata. La o discutie dupa spectacolul cu "Jenufa" din stagiunea trecuta a Operei din Washington, doamna Malfitano apara montarile moderne dar punerea sa in scena a fost tot una traditionala. Si daca regizoarea nu a adus nimic nou lucrarii lui Verdi, am remarcat totusi respectul artistei pentru opera si pentru creatorul ei. Cat despre distributie, intr-un "Rigoletto" in care cea mai buna cantareata este interpreta Maddalenei (Malgorzata Walewska, o alta superba altista poloneza ca si Jadwiga Rappe sau Ewa Podles) cred ca am spus totul. OK, nu chiar totul deoarece ceilalti cantareti nu au fost deloc slabi. Dar saracul Gordon Hawkins pur si simplu nu are greutatea necesara roluluititular. Desigur, Rigoletto-ul lui Hawkins a fost unul in care simteam afectiunea si durerea pentru fiica sa, unul orbit de mania razbunarii, dar vocea nu este verdiana. Nici tenorul rus Alexey Dolgov nu are o voce verdiana desi ne-a oferit un adevarat macho in al sau Duce de Mantua. L-as asculta totusi in Ceaikovski sau Rimsky-Korsakov. Soprana coreeana JiYoung Lee nu a avut nici un fel de probleme cu rolul Gildei in afara faptului ca nu prea credea in el. Cantareata era aproape uimita ca trebuie sa intruchipeze un personaj atat de naiv, ca sa vorbim caritabil. Dar vocea ii este senina, probabil ca vom mai auzi de ea. In fine, Andrea Silvestrelli l-a interpretat pe Sparafucile. Criticii au fost impresionati de masivitatea unei voci a carui volum rivalizeaza cu cel al lui Matti Salminen sau Martti Talvela. Dar tonul acestei voci este lipsit frumusete, este chiar neplacut (de acord, Sparafucile este un asasin.) La pupitru s-a aflat Giovanni Reggioli. Despre ce sa vorbesc mai intai: despre lipsa de disciplina a orchestrei sau despre lipsa de suport oferita cantaretilor? Cata diferenta intre Heinz Fricke si Reggioli! - iar Fricke este doar un kapellmeister. Care de fapt a si condus montarea anterioara a operei "Rigoletto" in 1999, rolul Gildei fiind interpetat de o pe atunci necunoscuta cantareata numita Anna Netrebko.

Inca un lucru. Spectacolul cu "Rigoletto" pe care l-am vizionat avea distributia a II-a; in cea principala, Carlos Alvarez era interpretul rolului titular, Joseph Calleja cel al Ducelui de Mantua, iar Lyubov Petrova o intruchipa pe Gilda. Cand am cumparat biletele, am crezut ca voi asculta distributia principala. Ar putea sa fi fost greseala mea, dar cu schimbarile de la Opera din Washington nu poti sa stii niciodata.

"Olandezul zburator" de Richard Wagner.
Dirijor: Stephen Gathman.
Maestru de cor: Stephen Gathman.

Regia: Stephen Lawless.
Decoruri: Giles Cadle.
Costume: Ingeborg Bernerth.
Lumini: Joan Sullivan-Genthe.
Coregrafia: Matt Ferraro.

Olandezul: Alan Held.
Daland: Gidon Saks.
Senta: Jennifer Wilson.
Erik: Ian Storey.
Matelotul: Andreas Conrad.
Mary: Janice Meyerson.

Joi, 10 aprilie, 2008.


"Elektra" de Richard Strauss.
Dirijor: Heinz Fricke.
Maestru de cor: Stephen Gathman.

Regia: David Kneuss.
Costume si decoruri: Robert Israel.
Lumini: Mimi Jordan Sherin.

Elektra: Susan Bullock.
Chrysothemis: Christine Goerke.
Clitemnestra: Irina Mishura.
Oreste: Daniel Sumegi.
Aegisth: Alan Woodrow.

Marti, 13 mai, 2008.


"Rigoletto" de Giuseppe Verdi.
Dirijor: Giovanni Reggioli.
Maestru de cor: Stephen Gathman.

Regia: Catherine Malfitano.
Decoruri: Robert Dahlstrom.
Lumini: Mark McCullough.

Rigoletto: Gordon Hawkins.
Ducele de Mantua: Alexey Dolgov.
Gilda: JiYoung Lee.
Contele Monterone: Robert Cantrell.
Sparafucile: Andrea Silvestrelli.
Maddalena: Malgorzata Walewska.
Marullo: James Shaffran.
Borsa: Yingxi Zhang.
Giovanna: Magdalena Wór.
Contele Ceprano: Grigory Soloviov.
Contesa Ceprano: Claudia Huckle.

Marti, 8 aprilie 2008.

Kennedy Center Opera House, Washington

O poza inedita a lui André Pernet de la premiera operei "Oedipe"

Cel putin inedita pentru mine; multumesc lui Evan Dickerson pentru fotografie. Vorbind de Evan, el incearca sa obtina acces la arhivele Operei din Paris / Palais Garnier pentru a scoate la lumina material indit asupra premierei. De abia astept...
O poza mai cunoscuta a lui André Pernet in rolul lui Oedipe, cea alaturi de Marisa Ferrer care a interpretat rolul Iocastei, poate fi vazuta la mijlocul paginii in limba franceza a lui Enescu din Wikipedia.

Oedipe la Toulouse - anuntul oficial

Am mai semnalat ca Teatrul Capitoliului din Toulouse va monta opera "Oedipe" in stagiunea urmatoare. Anuntul oficial (varianta PDF)a fost facut recent, iar opera enesciana va fi primul spectacol al stagiunii - doar un concurs de canto ii precede. Doua lucruri de notat: regizor va fi insusi Nicolas Joel, directorul Teatrului Capitoliului din Toulouse si viitor director al Operei din Paris; nu exista insa deocamdata nici un indiciu ca prevazuta montare de la Paris va fi identica cu cea de la Toulouse. Apoi, punerea in scena va fi o co-productie cu Festivalul "George Enescu" - curios, deoarece Ioan Holender declara ca "Oedipe" va lipsi si de la editia din 2009!

Iata aici distributia, la pupitru aflandu-se dirijorul israelian Pinchas Steinberg:
Oedipe: Franck Ferrari.
Tiresias: Arutjun Kotchinian.
Creon: Vincent Le Texier.
Pastorul: Emiliano Gonzalez Toro.
Marele Preot: Enzo Capuano.
Phorbas: Harry Peeters.
Paznicul: Jérôme Varnier.
Tezeu: Andrew Schroeder.
Laïos: Léonard Pezzino.
Iocasta: Sylvie Brunet.
Sfinxul: Marie-Nicole Lemieux.
Antigona: Amel Brahim-Djelloul.
Meropa: Maria José Montiel.
O femeie tebana: Qiu Lin Zhang.

De remarcat ca basul Arutjun Kotchinian isi mai adauga un rol in opera "Oedipe", el interpretand anterior rolurile Marelui Preot si al Paznicului. De asemenea Enzo Capuano l-a intruchipat anterior pe Phorbas (la Cagliari sub bagheta lui Cristian Mandeal) dar la Toulouse il va interpreta pe Marele Preot.

Reprezentatiile vor avea loc pe 10, 14 si 17 octombrie 2008 la ora 20:00 si pe 12 si 19 octombrie la ora 15:00. Spectacolul va fi inregistrat de France Musique.

Unde ai fost plecat, Leonard Slatkin?

Vorbesc aici despre acel dirijor care a transformat Orchestra Simfonica din St. Louis in una din cele mai bune ale Americii. De seful de orchestra cu un vast repertoriu si cu o infinita energie. Am crezut ca o sa-l avem pe acest sef cand a fost numit director muzical al Orchestrei Simfonice Nationale din Washington - si intr-adevar, l-am avut pentru cateva stagiuni. Incet-incet insa, lucrurile au cazut in rutina (sa fi fost oare de vina dezamagirea de a nu fi primit directoratul Filarmonicii din New York, preferat fiind Kurt Masur) si dirijorul despre care vorbeam nu si-a mai facut aparitia decat arareori.

Sau poate, spuneau unii critici si melomani, motivul dezinteresului ar putea fi faptul ca nu ar putea programa decat foarte rar muzica pe care intr-adevar si-o doreste. Mentionez aici doar una din lucrarile lui favorite: "Cantece ale inocentei si ale experientei" de William Bolcom, pe care a prezentat-o la St. Louis, Londra, si New York, a inregistrat-o si a obtinut un premiu "Grammy", dar nu a programat-o la Washington - si nu fiindca nu dorea.

In putinele ocazii in care totusi poate sa programeze o lucrare in care intr-adevar crede (din fericire acest lucru a inclus "Rapsodia a II-a de Enescu"), Leonard Slatkin pare sa-si fi regasit elanul de alta data. O astfel de ocazie fericita a fost concertul Orchestrei Simfonice Nationale din Washington in care a fost executata "Final Alice" de David del Tredici. Compusa in 1976 si inspirata din carte "Alice in tara minunilor" (o pasiune de viata a compozitorului), lucrarea a fost premiata si mai apoi inregistrata de Barbara Hendricks si de Orchestra Simfonica din Chicago sub bagheta lui Georg Solti (pe atunci nu inca "Sir".) Se pare insa ca seful de orchestra maghiar a efectuat unele taieturi in partitura deoarece programul de sala subliniaza faptul ca Leonard Slatkin dirijeaza lucrarea completa.

Partitura in sine ar putea probabil fi descrisa drept o fantezie carnavalesca, in care solista este atat soprana cat si povestitoare, vocea ei fiind nu de putine ori distorsionat amplificata, iar orchestra este contine instrumente exotice precum thereminul (parca imi imaginez o cuplare ideala: cu "Frankenstein!" de H.K. Gruber despre care am mai vorbit.) In "Final Alice" compozitorul foloseste si procedeul melodramei - asa cum Weber a facut-o in "Der Freischütz" sau Schubert in "Die Zauberharfe". Pe de alta parte, nu ar fi departe de adevar daca am numi partitura drept una "crossover" in sensul cel mai bun al cuvantului: limbajul ezita intre tonalitate si serialism, iar unele melodii ar fi la locul lor chiar pe Broadway. Din pacate amplificarea de care am vorbit face ca multe cuvinte sa fie de neinteles - si nu am dorit sa ascult cu nasul in program citind textul, as fi pierdut mai mult. Un DVD subtitrat ar fi probabil cea mai buna forma de a asculta initial "Final Alice" - odata familiarizat cu lucrarea insa, un concert ramane evident de neinlocuit.

Dar merita oare "Final Alice" sa fie ascultate de mai multe ori? Sincer sa fiu, nu stiu. Cred ca avem aici o sabie cu doua taisuri: o noua auditie ar putea relieva detalii noi sau ar putea dezumfla bomba - poate ca lucrarea este doar o gluma de mari proportii, proaspata la prima vedere, dar plictisitoare cand se repeta. Oricum, la o prima auditie, sotia mea si eu am avut reactii diametral opuse: mie mi-a placut initial, ea s-a aratat enervata.

Leonard Slatkin insa evident crede in piesa. Orchestra a fost bine pregatita, iar coordonarea cu solista Hila Plitmann - careia trebuie sa-i dam credit pentru memorizarea unei lucrari rar executate - a fost ideala. Iar dirijorul a capturat spiritul burlesc al lucrarii - aici l-am avut intr-adevar pe "vechiul Slatkin".

Dar "noul Slatkin", cel plictisit si lipsit de vaga, nu a absentat nici el, conducand in prima parte a concertului. Uvertura operei "Vecerniile siciliene" de Verdi a avut parte de o executie indisciplinata din partea orchestrei - poate ca nici nu a fost prea mult repetata. Trebuie insa sa fiu de acord cu criticii care subliniaza aportul partidei de violoncel, probabil cea mai buna sectiune a orchestrei (meritul revine aici si liderului David Hardy.) In fine, Concertul nr. 1 pentru vioara si orchestra de Paganini, lucrare care nu se mai executa la fel de des ca inainte (orchestra din Washington nu a mai programat-o din 1983), a beneficiat de aportul solistei Hilary Hahn care aproape a reusit sa ne convinga ca lucrarea ar fi ceva mai mult decat un exercitiu de virtuozitate. A fost cel mai bun concert al doamnei Hahn din cele la care am asistat, dar nu am mai ascultat-o pe viu de multi ani.

Orchestra Simfonica Nationala din Washington.
Dirijor: Leonard Slatkin.
Solisti: Hilary Hahn, vioara; Hila Plitmann, soprana.

Program:
Giuseppe Verdi: Uvertura operei "Vecerniile siciliene".
Niccolò Paganini: Concertul pentru vioara si orchestra in Re Major Nr. 1 Op. 6.
David del Tredici: "Final Alice".

Sambata, 10 mai, 2008.
Kennedy Center Concert Hall, Washington.

A decedat Leyla Gencer

"La diva turca" - asa cum a fost numita cantareata de adoratorii ei italieni. Deoarece Italia, in special la "Teatro alla Scala", a fost locul in care Leyla Gencer si-a desfasurat cea mai mare parte a carierei sale. Un punct de reper a fost desigur premiera mondiala a operei "Dialogues des Carmélites" de Francis Poulenc in care doamna Gencer a interpretat rolul Madamei Lidoine - de notat ca in acelasi spectacol, care a avut loc pe celebra scena milaneza, rolul Blanche de la Force a fost cantat de Virginia Zeani. Unii comentatori chiar au facut paralele intre cariera Virginiei Zeani cu cea a Leylei Gencer.

Puteti citi cateva obituarii, unul din ziarul "Daily Telegraph", altul din "Guardian Unlimited", si altul din revista "Opera News".

Mozart la "Met"

Cred ca sunt unul din putinii melomani care considera "La Clemenza di Tito" una din operele lor favorite din cele mozartiene. Nu, nu prefer "Clemenza" "Nuntei lui Figaro", "Flautului fermecat", sau lui "Don Giovanni", dar imediat dupa aceste capodopere. In ciuda faptului ca opera nici macar nu a fost integral scrisa de Mozart (recitativele apartin cel mai probail lui Franz Xaver Sussmayer, cel care a terminat si Recviemul) si faptul ca libretistul Caterino Mazzolà a adaptat uneori neinspirat textul original al lui Pietro Metastasio - un exemplu in acest sens ar fi in finalul original unde Sesto si Vitelia se casatoresc, si cat de mult se merita unul pe altul!, dar lucrarea mozartiana se incheie cu... clementa lui Tito, ramanand spectatorului sa-si imagineze viitorul - opera are o anumita nobilitate si grandoare care ma atrage. Un comentator spunea ca "La Clemenza di Tito" ar fi opera seria filtrata prin reformele lui Gluck.

Oricum, opusul ramane o relativa raritate in comparatie cu "Figaro" sau cu "Flautul Fermecat". Nu tin minte ca Opera de Stat din Viena de exemplu sa fi prezentat lucrarea in timpul "epocii Holender" - predecesorul acestuia, Claus Helmut Drese a regizat el insusi o productie in 1991 care nu stiu sa fi fost reluata. Opera "Metropolitan" din New York a fost mai generoasa, piesa fiind una din favoritele lui James Levine. In aceasta stagiune insa pentru prima oara lucrarea nu a fost condusa de "Jimmy", ci de englezul Harry Bicket. Dupa o uvertura plina de atacuri agresive si de sonoritati abrazive, am fost surprins sa constat ca dirijorul a oferit un bun suport cantaretilor reusind un echilibru intre fosa si scena pe care nu multi sefi de orchestra il izbutesc (agresivitatea nu a lipsit cu desavarsire dar nici nu a mai dominat.)

Distributia a fost condusa de Susan Graham. Mezzo-soprana l-a intruchipat pe Sesto si cel mai bun lucru pe care pot sa-l spun despre ea este ca s-a dovedita o urmasa demna a Tatianei Troyanos sau a lui Anne Sofie von Otter, cele care au interpretat in trecut acelasi rol la Met. Ramon Vargas, interpretul rolului titular, mi s-a parut mai problematic. Rolul i se potriveste registrului sau, iar artistul cunoaste limbajul mozartian. Dar tonul vocii sale, desi placut, mi se pare necorespunzator acestui rol: este cam gros, cel putin pentru gustul meu. Tamar Iveri a satisfacut in general in rolul Viteliei, desi a trebuit sa suporte cel mai ridicol costum al serii. Si poate ca volumul vocii sale este un pic cam mic pentru "Met", problema cu care se confunda (asa cum am mai spus si altadata) si Heidi Grant Murphy, interpreta Serviliei. Distributia a fost completata de Anke Vondung (Annio) si Oren Gradus (Publio.) Mai semnalez superbul solo al clarinetistului Anthony McGill.

Productia a fost cea a lui Jean-Pierre Ponnelle - decoruri traditionale impresionante, costumele insa fiind cele din epoca lui Mozart.

La matineu, o alta opera a compozitorului nascut la Salzburg: "Rapirea din Serai" cu Matthew Polenzani in rolul lui Belmonte si Diana Damrau in cel al Konstanzei. De ce oare o soprana care are o tehnica desavarsita, o voce patrunzatoare, luminoasa si puternica ma lasa rece? Sa fie oare de vina felul eficient dar steril al dirijorului David Robertson? - pe care l-am admirat recent intr-un disc compact dedicat muzicii lui Florent Schmitt. Cuplul comic Blondchen / Pedrillo a fost interpretat de Aleksandra Kurzak (o soprana de coloratura buna fara insa a se remarca prin nimic deosebit) si de Steve Davislim care poseda o voce bine controlata dar "alba", lipsita de culoare - asa cum e la moda in muzica veche. Cea mai grea misiune a avut-o insa Kristinn Sigmundsson, cel care l-a infatisat pe Osmin. Grea deoarece rolul lui Osmin i-a apartinut la "Met" lui Kurt Moll - de fapt a fost ultimul rol in care l-am ascultat pe marele bas german. Domnul Sigmundsson este un bun actor comic, dar a avut probleme cu notele joase, iar cantatul sau este cam monoton. Montarea lui John Dexter trebuie imediat inlocuita.

De remarcat in ambele opere imbunatatirea corului sub bagheta noului maestru, Donald Palumbo.

"La Clemenza di Tito" de Wolfgang Amadeus Mozart.
Dirijor: Harry Bicket.
Maestru de cor: Donald Palumbo.

Productia: Jean-Pierre Ponnelle.
Decoruri si costume: Jean-Pierre Ponnelle.
Lumini: Gil Wechsler.
Regia de scena: Laurie Feldman.

Servilia: Heidi Grant Murphy.
Vitellia: Tamar Iveri.
Sesto: Susan Graham.
Annio: Anke Vondung.
Tito: Ramón Vargas.
Publio: Oren Gradus.

Sambata, 3 mai, 2008.
Metropolitan Opera, New York.


"Rapirea din Serai" de Wolfgang Amadeus Mozart.
Dirijor: David Robertson.
Maestru de cor: Donald Palumbo.

Productia: John Dexter.
Decoruri si costume: Jocelyn Herbert.
Lumini: Gil Wechsler.
Regia de scena: Max Charruyer.

Konstanze: Diana Damrau.
Blondchen: Aleksandra Kurzak.
Belmonte: Matthew Polenzani.
Pedrillo: Steve Davislim.
Osmin: Kristinn Sigmundsson.
Pasha: Matthias von Stegmann.

Sambata, 3 mai, 2008, matineu.
Metropolitan Opera, New York.

Jonathan Sternberg dirijeaza Mozart

Curiozitatea de a cunoaste mai mult despre un muzician care, in cuvintele sale, a fost profund influentat de George Enescu, m-a determinat sa asculta una din putinele sale inregistrari disponibile astazi pe disc compact: cea a Serenadei "Posthorn" de Mozart disponibila gratie casei "Music and Arts". Inregistrarea a fost facuta in anul 1950 pentru Societatea "Haydn" fondata de muzicologul H.C. Robbins Landon. Interpretarea serenadei mozartiene nu este inca lipsita de o oarecare prospetime. Lectura domnului Sternberg este una directa si energetica in care rubato-ul, folosit adeasea de sefii de orchestra din acea epoca, lipseste cu desavarsire. Tempii sunt in general vioi dar nu exagerat de rapizi - daca e sa fiu cusurgiu, atunci poate ca al doilea menuet ar putea avea un tempo mai alert. Orchestra - nominal cea a "Operei de Stat din Viena", probabil cea de la Volksoper - poate ca nu are precizia celor de azi dar compenseaza prin sunetul vienez si prin stralucirea trompetelor si a timpanilor; pe de alta parte sunetul oboiului este acru, neplacut, dar aceasta este o problema a majoritatii inregistrarilor facute la Viena pana cam pe la mijlocul, chiar sfaristul anilor '60. Dimensiunile orchestrei sunt relativ reduse iar sunetul este mai putin greoi decat ceea ce se practica in acea epoca. Dar este o inregistrare buna per total.

Cuplajul este o alta inregistrare facuta pentru fost Societate "Haydn": concertul pentru trompeta al omonimului, solist fiind Helmut Wobisch. Domnul Wobisch a fost trompetistul Filarmonicii din Viena; tot el a sustinut partida Posthorn-ului in versiunea lui Jonathan Sternberg. In concertul de Haydn insa la pupitru se afla Anton Heiler, un eminent organist, dar care demonstreaza doar competenta ca dirijor. Desigur Jonathan Sternberg are o mana mai puternica.

Prefata din livretul acestui disc compact contine un interesant articol despre Societatea "Haydn" si despre muzicologul H.C. Robbins Landon. Acesta a infiintat societatea deoarece a observat ca, in ciuda pretuirii de care se bucura compozitorul, putine lucrari ale sale sunt executate in sala de concert (plus ça change...) si si mai putin sunt disponibile pe disc (aici intr-adevar s-a mai schimbat ceva.) De asemenea partiturile lui Haydn erau greu de gasit. Si daca domnul Robbins Landon nu a reusit sa graveze intergrala simfoniilor lui Haydn si nici sa scoata la lumina o editie intergrala a partiturilor simfoniilor, si daca atat inregistrarile cat si partiturile au fost depasite de cele mai recente, contributia sa nu poate fi neglijata. Jonathan Sternberg a fost unul dintre dirijorii care au imprimat multe simfonii, multe din ele in premiera discografica. Tot premiere discografice au fost sase Misse de Haydn, din care citez "Missa Lordului Nelson" sub bagheta lui Jonathan Sternberg solisti fiind Lisa della Casa, Elisabeth Höngen, Horst Taubman, si George London, sau opera "Orfeu si Euridice" ("L'anima del filosofo") sub bagheta lui Hans Swarowski. Iar evident ca domnul Robbins Landon nu s-a limitat la a inregistra doar Haydn - serenada "Posthorn" fiind un exemplu in acest sens. Un alt exemplu a fost opera "Don Giovanni" cu Mariano Stabile in rolul titular.

O alta arhiva fascinanta

Cea a Teatrului "La Fenice" din Venezia. Dintre artistii nostri i-am "descoperit" deocamdata pe Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, George Georgescu, dar si Angela Gheorghiu.

Riccardo Muti - noul director muzical al Orchestrei Simfonice din Chicago

Anuntul a fost primit cu o oarecare surpriza dat fiind faptul ca seful de orchestra a refuzat nu demult postul similar al Filarmonicii din New York. Puteti citi, in varianta PDF, aici anuntul oficial si aici lista concertelor pe care Muti le-a dirijat in compania Orchestrei Simfonice din Chicago (cam putine.) Parerea mea: un mariaj de convenienta, atat dirijorul cat si orchestra avand nevoie de "nume mari." Nu mi-am ascuns niciodata antipatia pentru Muti, acest lucru culminand intr-un concert in care a dirijat Filarmonica din Viena si in care a executat doar Suita a II-a din "Tricornul" lui Manuel de Falla, nu ambele suite cum a fost anuntat in program (pe de alta parte apreciez faptul ca dirijorul explora repertoriul italian mai putin cunoscut precum opere de Cherubini, Spontini, Pergolesi, sau Cimarosa.)

Puteti de asemenea citi un articol al criticului John von Rhein din ziarul Chicago Tribune.

"Ero s onoga svijeta"

Cand a fost ultima oara cand ati ascultat o opera scrisa de un compozitor croat? De fapt eu nu am ascultat decat una: "Ero s onoga svijeta" ("Ero glumetul" sau "Ero de pe lumea cealalta") scrisa de Jakov Gotovac.

Am descoperit aceasta lucrare audiind un superb disc compact intitulat "Filarmonica din Viena - In vacanta" in care celebra orchestra se afla sub bagheta lui Rudolf Kempe (inca raman uimit dupa ce am aflat ca dirijorul nu a condus niciodata Filarmonica din Viena in concert; chiar nu si-a dat nimeni seama de valoarea sa?) CD-ul combina piese de mare popularitate precum "Dansul orelor" sau Uvertura operettei "Orfeu in infern" (care nu a fost scrisa de Offenbach ci aranjata de Carl Binder utilizand teme din lucrare) cu altele mai putin cunoscute dar la fel de atractive. De exemplu intermezzo-ului din "Cavalleria Rusticana" i-a fost preferat celui din "L'amico Fritz." Una din aceste piese mai putin cunoscute este "Kolo" din "Ero s onoga svijeta".
Acest "Kolo", un dans traditional serbo-croat, este finalul operei care s-a bucurat de o asemenea popularitate (cel putin in Croatia) ca Gotovac l-a aranjat pentru orchestra - acelasi lucru l-a facut cu cantecul lui Mica/Ero care precede "Kolo-ul". Evident, versiunea orchestrala este cea care este executata de Kempe, care intr-un concert in compania Filarmonicii Regale din Londra a dirijat si cantecul despre care am vorbit. In fine, dirijorul Moshe Atzmon si orchestra "NDR Radiophilharmonie" din Hanovra au inclus cantecul si Kolo-ul intr-un disc compact care contine si alte lucrari de Jakov Gotovac, precum si "Sapte dansuri balcanice" de Marko Tajčević. Acest ultim disc compact confirma a nu stiu cata oara diferenta pe care poate sa o faca un dirijor si o orchestra cu adevarat mare: fragmentele din "Ero s onoga svijeta" par aici plictisitoare la fel ca si majoritatea celorlalte lucrari exceptand probabil "Kolo-ul Simfonic".
Destul insa cu deviatiile. Sa revin la "Ero" deoarece date biografice asupra compozitorului pot fi citite in Wikipedia, la fel ca si subiectul operei. Aceasta a fost scrisa in 1935 dar daca as fi spus ca suna ca o lucrare scrisa in 1835, nu cred ca ar surprinde pe nimeni. OK, nu 1835 dar in mod sigur 1865 hai sa zicem 1866, anul in care prima versiune a "Miresei vandute" a fost executata in prima auditie. Am ales intentionat "Mireasa vanduta" deoarece, la fel ca si "Ero s onoga svijeta", este o lucrare folclorica bogata in melodii - si ambele se termina cu o nunta. Si daca opera lui Smetana este pana la urma adevarata capodopera, cea a lui Gotovac nu este lipsita de un anumit farmec. In primul act compozitorul creaza un bun portret al fiecarui personaj, conferind acestora individualitate, dar muzica nu intotdeauna mentine interesul. Actul al II-lea este frenetic de la un cap la altul, poate un pic obositor din aceasta cauza. Actul al III-lea mi se pare cel mai reusit. Delirul nu lipseste dar acesta, din fericire, este balansat de momente lirice melodic inspirate.

"Ero s onoga svijeta" este opera nationala a Croatiei. De la premiera din 1935, lucrarea nu a lipsit din repertoriul Teatrului National din Zagreb, de cele mai multe ori ea fiind condusa chiar de compozitor. A fost montata de peste 80 de companii din tari precum Anglia, Germania, Italia, Cehoslovacia, Austria, Bulgaria, Finlandia, Rusia, etc. - de multe ori in traducere. Companii importante care au pus in scena lucrarea sunt "Teatro 'La Fenice'" din Venetia si Staatsoper Berlin - in ultimul caz marea soprana wagneriana Maria Müller intruchipand-o pe Djula. Vorbind de Germania, nu pot sa nu remarc faptul ca Wikipedia precizeaza ca libreto-ul operei ar fi inspirat de o poveste a lui Hans Sachs. Pe de alta parte livretul inregistrarii spune ca in regiunea Dalmatiei, Ero este numele dat unui strengar nazdravan care mereu face pozne (evident celor bogati!) fara a fi totusi talhar (un Pacala al Dalmatiei?)

Dar despre care inregistrare vorbesc? Cea a operei, evident. Aceasta a fost facuta in 1962 si condusa desigur de compozitor care se dovedeste un bun interpret al muzicii sale - fara insa a atinge inspiratia lui Rudolf Kempe in dansul final. Iar trebuie spus ca in ciuda efortului si a cunostintei lucrarii, orchestra Teatrului National din Zagreb este departe de a fi una de nivel mondial. Distributia este condusa de Josip Gostić, un cantaret de baza al ansamblului Operei de Stat din Viena imediat dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, colaborand intre altii cu Karl Böhm si Clemens Krauss. Dar domnul Gostić nu a neglijat nici Teatrul National din Zagreb, fiind probabil cel mai bun interpreta al rolului titular din lucrarea lui Gotovac. Inregistrarea din pacate il surprinde pe ilustrul cantaret la 62 de ani, trecut de varful carierei - o ceva mai buna, dar din nou nu ideala reprezentare a artei sale o avem intr-o inregistrare din premiera de la Festivalul de la Salzburg din 1952 a operei "Die Liebe der Danae" de Richard Strauss sub bagheta lui Clemens Krauss in care domnul Gostić interpreteaza rolul lui Midas.
O alta cantareata cunoscuta este Marianna Radev care a inregistrat Recviemul de Verdi si Stabat Mater de Rossini sub bagheta lui Ferenc Fricsay si Missa Solemnis de Beethoven sub bagheta lui Karl Böhm. In opera "Ero s onoga svijeta" doamna Radev interpreteaza rolul temperamentalei Doma. Vibrato-ul ei este cam mare dar altfel rolul i se potriveste bine. Si oricum vibrato-ul este mai bine controlat (relativ vorbind) decat cel al Brankai Oblak-Stilinović, cea care o intruchipeaza pe Djula. Nu detin nici o informatie despre aceasta artista, cum nu detin nici despre Drago Bernardić, cel care-l intruchipeaza pe Marko. In fine, Vladimir Ruždjak, interpretul rolului lui Sima a inregistrat Simfonia a VIII-a de Mahler sub bagheta lui Leonard Bernstein si a cantat aceeasi partitura sub bagheta lui Rafael Kubelik. In ciuda unor lacune mai mici sau mai mari, toti solistii canta cu o pasiune si o daruire greu de gasit in zilele noastre unde accentul se pune pe omogenitate si netezime.

Inregistrarea a fost recent reeditata pe disc compact de catre firma "Croatia Records", urmasa fostei firme "Jugoton". Singurul lucru pe care l-as reprosa este ca libretul a fost redat doar in limba croata.

"Ero s onoga svijeta" nu este probabil o capodopera dar cei care sunt interesati de opere folclorice precum "Mireasa vanduta", "Jacobinul" de Dvorak sau "Švanda dudák" de Weinberger ar putea explora o lucrare similara dar cu un accent diferit.

Lucrari romanesti in interpretarea lui Lory si Ernst Wallfisch

Ernst si Lory Wallfisch (biografia apare la mijlocul paginii de pe link) au fost intotdeauna propagatori ai muzicii romanesti, chiar daca Ernst s-a nascut la Frankfurt pe Main iar cei doi au fost fortati sa emigreze, Yehudi Menuhin ajutandu-i in acest sens. De fapt, la recentul Festival "George Enescu", violonistul Alberto Lysy si-a amintit ca a interpretat Octetul pentru coarde alaturi de Menuhin si de Ernst Wallfisch, violoncelisti fiind Gaspar Cassado si Maurice Gendron (dl. Lysy nu a mentionat si restul interpretilor.)
Un disc compact continand inregistrari de arhiva a fost recent editate de casa "ebs" si foarte bine primit de criticii din "American Record Guide" cat si "Fanfare". In "Fanfare", criticul Barry Brenesal incepe prin a regreta colapsul firmei "Electrecord" a carui catalog era plin cu lucari ale compozitorilor nostri - domnul Brenesal ii mentioneaza pe Matei Socor, Zeno Vancea, Tudor Ciortea, Ion Dumitrescu, Pascal Bentoiu, Sabin Dragoi, sau Teodor Bratu. Nici unul din acestia nu sunt prezenti pe CD-ul despre care vorbim. Sunt in schimb executate doua lucrari pentru viola si pian: Sonata de Mihail Jora inregistrata la Festivalul de la Venetia din 1957 si Piesa de concert de George Enescu gravata pentru Radio Lausanne in 1961. In aceste lucrari, domnul Brenesal remarca puritatea tonului lui Ernst Wallfisch.

Programul discului compact este completat de piese pentru pian solo: "Preludiu" de Constantin Silvestri, Sonatina pentru mana stanga de Dinu Lipatti, "Dans", "Tema si Variatiuni", si "Toccata" de Paul Constantinescu, "Colind" si "Cantec de Joc" de Nicolae Brandus, si "Balada" de Paul Negreanu (traduc numele pieselor din engleza, deci titlul original al unora ar putea sa nu fie cel original in limba romana dar nu am gasit informatii pe Internet care sa ma ajute; imi cer deci scuze pentru posibile imprecizii.) Aceastea au fost inregistrate in 2004 de Lory Wallfisch, deci calitatea sonora este net superioara. Domnul Brenesal remarca naturaletea si perspicacitatea frazarii pianistei in ciuda unor note uneori nesigure. Si incheie criticul: "[CD-ul este] recomandat atat pentru interpretare cat si continut. Hai sa avem mai mult din amandoua, si curand."

Aprecieri similare se gasesc si in "American Record Guide" unde criticul Joseph Magil remarca bunul gust al pianistei care stie sa recreeze lumea sonora a fiecarui compozitor in parte. Si, mai adauga domnul Magil, Paul Constantinescu este compozitorul sau preferat din cei prezenti pe programul discului compact.

V-am ramas dator cu titlul CD-ului. Acesta este: "Lory Wallfisch isi aminteste: O antologie de muzica romaneasca".

Evident ca nu am gasit nici o cronica in presa din tara.