Unde ai fost plecat, Leonard Slatkin?

Vorbesc aici despre acel dirijor care a transformat Orchestra Simfonica din St. Louis in una din cele mai bune ale Americii. De seful de orchestra cu un vast repertoriu si cu o infinita energie. Am crezut ca o sa-l avem pe acest sef cand a fost numit director muzical al Orchestrei Simfonice Nationale din Washington - si intr-adevar, l-am avut pentru cateva stagiuni. Incet-incet insa, lucrurile au cazut in rutina (sa fi fost oare de vina dezamagirea de a nu fi primit directoratul Filarmonicii din New York, preferat fiind Kurt Masur) si dirijorul despre care vorbeam nu si-a mai facut aparitia decat arareori.

Sau poate, spuneau unii critici si melomani, motivul dezinteresului ar putea fi faptul ca nu ar putea programa decat foarte rar muzica pe care intr-adevar si-o doreste. Mentionez aici doar una din lucrarile lui favorite: "Cantece ale inocentei si ale experientei" de William Bolcom, pe care a prezentat-o la St. Louis, Londra, si New York, a inregistrat-o si a obtinut un premiu "Grammy", dar nu a programat-o la Washington - si nu fiindca nu dorea.

In putinele ocazii in care totusi poate sa programeze o lucrare in care intr-adevar crede (din fericire acest lucru a inclus "Rapsodia a II-a de Enescu"), Leonard Slatkin pare sa-si fi regasit elanul de alta data. O astfel de ocazie fericita a fost concertul Orchestrei Simfonice Nationale din Washington in care a fost executata "Final Alice" de David del Tredici. Compusa in 1976 si inspirata din carte "Alice in tara minunilor" (o pasiune de viata a compozitorului), lucrarea a fost premiata si mai apoi inregistrata de Barbara Hendricks si de Orchestra Simfonica din Chicago sub bagheta lui Georg Solti (pe atunci nu inca "Sir".) Se pare insa ca seful de orchestra maghiar a efectuat unele taieturi in partitura deoarece programul de sala subliniaza faptul ca Leonard Slatkin dirijeaza lucrarea completa.

Partitura in sine ar putea probabil fi descrisa drept o fantezie carnavalesca, in care solista este atat soprana cat si povestitoare, vocea ei fiind nu de putine ori distorsionat amplificata, iar orchestra este contine instrumente exotice precum thereminul (parca imi imaginez o cuplare ideala: cu "Frankenstein!" de H.K. Gruber despre care am mai vorbit.) In "Final Alice" compozitorul foloseste si procedeul melodramei - asa cum Weber a facut-o in "Der Freischütz" sau Schubert in "Die Zauberharfe". Pe de alta parte, nu ar fi departe de adevar daca am numi partitura drept una "crossover" in sensul cel mai bun al cuvantului: limbajul ezita intre tonalitate si serialism, iar unele melodii ar fi la locul lor chiar pe Broadway. Din pacate amplificarea de care am vorbit face ca multe cuvinte sa fie de neinteles - si nu am dorit sa ascult cu nasul in program citind textul, as fi pierdut mai mult. Un DVD subtitrat ar fi probabil cea mai buna forma de a asculta initial "Final Alice" - odata familiarizat cu lucrarea insa, un concert ramane evident de neinlocuit.

Dar merita oare "Final Alice" sa fie ascultate de mai multe ori? Sincer sa fiu, nu stiu. Cred ca avem aici o sabie cu doua taisuri: o noua auditie ar putea relieva detalii noi sau ar putea dezumfla bomba - poate ca lucrarea este doar o gluma de mari proportii, proaspata la prima vedere, dar plictisitoare cand se repeta. Oricum, la o prima auditie, sotia mea si eu am avut reactii diametral opuse: mie mi-a placut initial, ea s-a aratat enervata.

Leonard Slatkin insa evident crede in piesa. Orchestra a fost bine pregatita, iar coordonarea cu solista Hila Plitmann - careia trebuie sa-i dam credit pentru memorizarea unei lucrari rar executate - a fost ideala. Iar dirijorul a capturat spiritul burlesc al lucrarii - aici l-am avut intr-adevar pe "vechiul Slatkin".

Dar "noul Slatkin", cel plictisit si lipsit de vaga, nu a absentat nici el, conducand in prima parte a concertului. Uvertura operei "Vecerniile siciliene" de Verdi a avut parte de o executie indisciplinata din partea orchestrei - poate ca nici nu a fost prea mult repetata. Trebuie insa sa fiu de acord cu criticii care subliniaza aportul partidei de violoncel, probabil cea mai buna sectiune a orchestrei (meritul revine aici si liderului David Hardy.) In fine, Concertul nr. 1 pentru vioara si orchestra de Paganini, lucrare care nu se mai executa la fel de des ca inainte (orchestra din Washington nu a mai programat-o din 1983), a beneficiat de aportul solistei Hilary Hahn care aproape a reusit sa ne convinga ca lucrarea ar fi ceva mai mult decat un exercitiu de virtuozitate. A fost cel mai bun concert al doamnei Hahn din cele la care am asistat, dar nu am mai ascultat-o pe viu de multi ani.

Orchestra Simfonica Nationala din Washington.
Dirijor: Leonard Slatkin.
Solisti: Hilary Hahn, vioara; Hila Plitmann, soprana.

Program:
Giuseppe Verdi: Uvertura operei "Vecerniile siciliene".
Niccolò Paganini: Concertul pentru vioara si orchestra in Re Major Nr. 1 Op. 6.
David del Tredici: "Final Alice".

Sambata, 10 mai, 2008.
Kennedy Center Concert Hall, Washington.