Reascultand...

Este clar ca gusturile in materie de interpretare, de fapt gusturile in general, se schimba odata cu trecerea timpului. Deci nu voi vorbi despre faptul ca de pilda inregistrarile lui Herbert von Karajan in general nu ma mai atrag la fel de mult cum au facut-o in urma cu zece-cincisprezece ani (pe de alta parte trebuie sa spun ca nu sunt un detractor automat al dirijorului; inca il consider un mare sef de orchestra si exista destule inregistrari, in special din concerte dar si unele din studio, care sa confirme acest lucru.)

Vreau totusi sa vorbesc despre unele inregistrari pe care ascultandu-le, sa zicem a treia sau a patra oara, le vad intr-o alta optica.

De exemplu cea a Concertului pentru pian de Busoni in celebra versiune Ogdon / Revenaugh. Am avut pentru un timp rezerve asupra dirijorului Daniell Revenaugh dar, reascultand recent interpretarea, acestea au disparut putin, desi nimeni nu o sa-l considere un mare sef de orchestra. Acompaniamentul sau este desigur eficient, dar slabiciunea acestei versiuni este orchestra, Filarmonica Regala din Londra avand un ton slab in compartimentul corzilor, iar suflatorii din lemn si cei din alama fiind nu de putine ori imprecisi. Asta intr-o lucrare in care culorile sunt esentiale. Ogdon este desigur magnific, dar cineva ne-a promis varianta Scarpini / Kubelik...

Unele rezerve am avut si asupra integralei concertelor pentru pian de Bach sub bagheta lui George Enescu, exceptand probabil discul in care apar Jean-Pierre Rampal, Gaston Crunelle, si Christian Ferras. Am dorit sa reascult aceste concerte imediat dupa inregistrarea Missei in Si Minor, inregistrare pe care o consider nu numai una din cele mai magnifice ale lui Enescu dar si una din cele mai mari facute vreodata. Si ceea ce am descoperit este, deloc surprinzator, ca frazarea dirijorului in Missa este foarte apropiata de cea in concerte. Si atunci de ce mi-a placut Missa mult mai mult? Raspunsul cred ca se afla in orchestra pe care Enescu o conduce. Lasand la o parte unele greseli tehnice, orchestra "Boyd Neel" pe care Enescu o dirijeaza in Missa are un ton mult mai cald si mai colorat decat cea a Asociatiei Concertelor de Camera din Paris care are un sunet mai sec si masiv. As putea deci doar sa-mi inchipui ce-ar fi fost daca Enescu ar fi avut la dispozitie orchestra engleza in concertele pentru pian...