Cateva ganduri despre Regietheater - si nu numai
In lumina articolului lui Heather Mac Donald, as dori sa insir cateva randuri despre acest fenomen. In mare, eu il vad ca facand parte dintr-o mai veche problema: odata scrisa, a cui apartine o opera de arta, fie ea muzicala sau teatrala: a compozitorului, scriitorului, sau a regizorului si a dirijorului?
Sa luam mai intai cazul dirijorului si a unei inrebari care se pune deseori: in ce masura trebuie seful de orchestra sa-si aduca propria sensibilitate in interpretarea unei lucrari? In cazul dirijorilor pe care ii ascult recent - Celibidache, Scherchen, Stokowski, Silvestri, Bernstein, Klemperer, etc. - raspunsul este in majoritatea cazurilor "intr-o mare masura". Acest lucru este deseori valabil chiar si pentru un maestru care pretinde ca executa o lucrare come e scritto precum Toscanini - ca sa nu mai vorbim de faptul ca seful de orchestra italian a facut o taietura importanta in Simfonia "Manfred" de Ceaikovski pentru a da un exemplu. Iar in zilele noastre chiar si unele ansambluri de muzica veche care pretind "autenticitate" in executie recurg la lucruri precum contratenori in muzica lui Bach. Dar aceste varietati in interpretare sunt tocmai cele care tin interesul in muzica si ne feresc de monotonie.
Deci daca sunt in masura sa accept o varietate de interpretari muzicale, de ce nu si in cazul regiei de opera? Raspunsul este evident: accept o varietate de interpretari dar nu si abuzuri. Articolul doamnei Mac Donald identifica in mod corect unele excese ale unor regizori precum Calixto Bieito sau Hans Neuenfels (nu am vazut nici o productie a lor pe viu dar am incercat sa vad cateva DVD-uri precum "Liliacul" si "Rapirea din Serai" a lui Neuenfels sau "Don Giovanni" in regia lui Bieito; pe nici unul n-am reusit sa le termin din cauza dezgustului.) Dar pe de alta parte slabiciunea articolului consta in generalizarea provenientei acestor tipuri de productii. Multe din spectacolele Scalei din Milano sunt traditionale asa cum se poate vedea din DVD-uri. Iar atat Opera din Viena cat si cea din Munchen au si ele in repertoriul lor productii clasice precum "Cavalerul Rozelor". Pe de alta parte montari moderne nu au lipsit de la "Met".
Cea mai notorie astfel de montare a fost "Lohengrin" in regia lui Robert Wilson. A fost si cea mai atacata, pe internet aparand lucruri eronate precum "kabuki Lohengrin". Un spectacol sublim, desigur, dar a fost Robert Wilson, nu Richard Wagner. Probabil ca reprezentatia ar fi trebuit anuntata drept "Lohengrin de Robert Wilson. Muzica: Richard Wagner". Un astfel de lucru il intalnim la balet, vorbim de "Concerto barocco" de Balanchine nu de "Concertul pentru doua viori si orchestra de Bach, coregrafia George Balanchine".
De multe ori exista montari care pacatuiesc nu atat prin ideea lor cat prin unele detalii. Am vorbit recent despre punerea in scena a operei "Orfeo ed Euridice" la Met in viziunea lui Mark Morris. Am acceptat una din ideile regizorului, aceea ca mitul lui Orfeu apartine tuturor epocilor, idee ilustrata prin faptul ca fiecare corist era un personaj istoric; iata aici lista. Dar un Amore imbracat modern dar cu aripi mi s-a parut mai putin convingator.
In plus, alte montari recicleaza clisee: in "Inelul Nibelungului", prezentarea lui Alberich drept un capitalist lacom a fost facuta ad nauseam.
Unii regizori opteaza sa reinterpreteze piesele clasice dar nu si pe cele moderne sau mai putin cunoscute. Nikolaus Lehnhoff este cunoscut pentru productii provocative precum "Lohengrin", dar intr-o opera precum "Palestrina" de Pfitzner, lucrare rar cantata in afara spatiului germanic, regizorul ne-a surprins cu o punere in scena de o eficacitate remarcabila asa cum am vazut intr-o productie a Operei "Covent Garden" din Londra in turneu la New York in 1997.
Cateva cuvinte si despre regizorii care socheaza de dragul de a soca. Ei imi reamintesc de curentul dadaist cu diferenta ca dadaistii aveau un mesaj clar: cine are nevoie de frumusete si de arta daca lumea se distruge in vazul ochilor nostri? Poate ca pana la urma chiar ca acesta este si mesajul domnilor Bieito sau Neuenfels. Dar daca dadaistii la inceput intr-adevar au socat, pana la urma curentul lor s-a autodistrus; de cate ori oare puteai sa pui mustata Monei Lisa sau sa pretinzi ca un closet este o opera de arta si sa continui sa frapezi? Iar lumea inca supravietuieste, multumesc mult. La fel cum fostii dadaisti au creat suprarealismul, la fel excesele unor regizori vor da locul unei creativitati autentice dar probabil perverse.
Sunt deci dispus sa accept unele productii moderne cu conditia ca ele sa aduca ceva intr-adevar nou si sa respecte atat creatorul cat si spectatorul. Dar inima mea ramane cu Ponnelle si cu Zeffirelli.
Sa luam mai intai cazul dirijorului si a unei inrebari care se pune deseori: in ce masura trebuie seful de orchestra sa-si aduca propria sensibilitate in interpretarea unei lucrari? In cazul dirijorilor pe care ii ascult recent - Celibidache, Scherchen, Stokowski, Silvestri, Bernstein, Klemperer, etc. - raspunsul este in majoritatea cazurilor "intr-o mare masura". Acest lucru este deseori valabil chiar si pentru un maestru care pretinde ca executa o lucrare come e scritto precum Toscanini - ca sa nu mai vorbim de faptul ca seful de orchestra italian a facut o taietura importanta in Simfonia "Manfred" de Ceaikovski pentru a da un exemplu. Iar in zilele noastre chiar si unele ansambluri de muzica veche care pretind "autenticitate" in executie recurg la lucruri precum contratenori in muzica lui Bach. Dar aceste varietati in interpretare sunt tocmai cele care tin interesul in muzica si ne feresc de monotonie.
Deci daca sunt in masura sa accept o varietate de interpretari muzicale, de ce nu si in cazul regiei de opera? Raspunsul este evident: accept o varietate de interpretari dar nu si abuzuri. Articolul doamnei Mac Donald identifica in mod corect unele excese ale unor regizori precum Calixto Bieito sau Hans Neuenfels (nu am vazut nici o productie a lor pe viu dar am incercat sa vad cateva DVD-uri precum "Liliacul" si "Rapirea din Serai" a lui Neuenfels sau "Don Giovanni" in regia lui Bieito; pe nici unul n-am reusit sa le termin din cauza dezgustului.) Dar pe de alta parte slabiciunea articolului consta in generalizarea provenientei acestor tipuri de productii. Multe din spectacolele Scalei din Milano sunt traditionale asa cum se poate vedea din DVD-uri. Iar atat Opera din Viena cat si cea din Munchen au si ele in repertoriul lor productii clasice precum "Cavalerul Rozelor". Pe de alta parte montari moderne nu au lipsit de la "Met".
Cea mai notorie astfel de montare a fost "Lohengrin" in regia lui Robert Wilson. A fost si cea mai atacata, pe internet aparand lucruri eronate precum "kabuki Lohengrin". Un spectacol sublim, desigur, dar a fost Robert Wilson, nu Richard Wagner. Probabil ca reprezentatia ar fi trebuit anuntata drept "Lohengrin de Robert Wilson. Muzica: Richard Wagner". Un astfel de lucru il intalnim la balet, vorbim de "Concerto barocco" de Balanchine nu de "Concertul pentru doua viori si orchestra de Bach, coregrafia George Balanchine".
De multe ori exista montari care pacatuiesc nu atat prin ideea lor cat prin unele detalii. Am vorbit recent despre punerea in scena a operei "Orfeo ed Euridice" la Met in viziunea lui Mark Morris. Am acceptat una din ideile regizorului, aceea ca mitul lui Orfeu apartine tuturor epocilor, idee ilustrata prin faptul ca fiecare corist era un personaj istoric; iata aici lista. Dar un Amore imbracat modern dar cu aripi mi s-a parut mai putin convingator.
In plus, alte montari recicleaza clisee: in "Inelul Nibelungului", prezentarea lui Alberich drept un capitalist lacom a fost facuta ad nauseam.
Unii regizori opteaza sa reinterpreteze piesele clasice dar nu si pe cele moderne sau mai putin cunoscute. Nikolaus Lehnhoff este cunoscut pentru productii provocative precum "Lohengrin", dar intr-o opera precum "Palestrina" de Pfitzner, lucrare rar cantata in afara spatiului germanic, regizorul ne-a surprins cu o punere in scena de o eficacitate remarcabila asa cum am vazut intr-o productie a Operei "Covent Garden" din Londra in turneu la New York in 1997.
Cateva cuvinte si despre regizorii care socheaza de dragul de a soca. Ei imi reamintesc de curentul dadaist cu diferenta ca dadaistii aveau un mesaj clar: cine are nevoie de frumusete si de arta daca lumea se distruge in vazul ochilor nostri? Poate ca pana la urma chiar ca acesta este si mesajul domnilor Bieito sau Neuenfels. Dar daca dadaistii la inceput intr-adevar au socat, pana la urma curentul lor s-a autodistrus; de cate ori oare puteai sa pui mustata Monei Lisa sau sa pretinzi ca un closet este o opera de arta si sa continui sa frapezi? Iar lumea inca supravietuieste, multumesc mult. La fel cum fostii dadaisti au creat suprarealismul, la fel excesele unor regizori vor da locul unei creativitati autentice dar probabil perverse.
Sunt deci dispus sa accept unele productii moderne cu conditia ca ele sa aduca ceva intr-adevar nou si sa respecte atat creatorul cat si spectatorul. Dar inima mea ramane cu Ponnelle si cu Zeffirelli.
Etichete: Artisti Romani, Comentarii, Diverse
publicat de George la
11:23 a.m.
<< Pagina de pornire