Wilhelm Furtwängler si muzica lui Richard Wagner

Voi continua, intermitent, sa scriu despre Wilhelm Furtwängler chiar daca nu voi aduce nimic nou cunoscatorilor artei marelui dirijor. Dar am citit foarte putine lucruri in tara despre seful de orchestra - ma gandesc aici la memoriile Cellei Delavrancea, la unele referinte facute de Victor Eskenasy in Scrisorile Sale Pentru Melomani, si cam atat. Chiar si minunatele randuri ale lui Samir Golescu au fost scrise pe Internet in limba engleza.

Asa cum se poate observa si din arhiva concertelor alcatuita de René Trémine, muzica lui Wagner a alcatuit o importanta parte a repertoriului dirijorului chiar de la inceputul carierei sale, mai precis din 1911. Debutul la Festivalul de la Bayreuth l-a facut in 1931 cu Tristan si Isolda avandu-i in distributie pe Lauritz Melchior, Nanny Larsen-Todsen, si Rudolf Bockelmann. A devenit directorul muzical al Festivalului, o inregistrare audio a unui spectacol cu "Maestri cantareti din Nürnberg" din 1943 inca pastrandu-se, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial nu a condus acolo decat de doua ori Simfonia a IX-a de Beethoven.

Dar nici spre sfarsitul vietii Furtwängler nu a abandonat creatia wagneriana. De fapt ultima sa inregistare in studiou a fost Walkiria pentru casa "EMI"; celelalte opere ale Inelului nibelungului ar fi trebuit sa urmeze dar soarta a decis altfel. Ramane totusi una din versiunile de referinta ale operei wagneriene. Daca ar trebui sa citez doar un exemplu al artei dirijorului, ar fi Preludiul Actului al II-lea. Dupa trompeta optimista, observati cum seful de orchestra reda elanul Brunhildei si cum frazeaza muzica pana la tranzitia ei in celebra tema a Cavalcadei walkiriilor! Urasc sa folosesc cuvantul "magie", dar pentru Furtwängler nu am altul. Orchestra este Filarmonica din Viena iar protagonisti sunt Martha Mödl (Brünhilde), Ferdinand Frantz (Wotan - ce pacat ca nu a fost ales Hans Hotter desi Frantz este desigur mai mult decat competent, dar nu mare), Leonie Rysanek (Sieglinde), Ludwig Suthaus (Siegmund), Gottlob Frick (Hunding) si Margarete Klose (Fricka.)
Cealalta inregistrare a unei lucrari wagneriene facute de Furtwängler (las aici la o parte preludiile si fragmentele orchestrale) este cea a operei Tristan si Isolda, tot pentru "EMI". Orchestra este Philharmonia iar interpreti sunt Ludwig Suthaus (Tristan), Kirsten Flagstad (Isolde), Josef Greindl (Regele Marke), Dietrich Fischer-Dieskau (Kurwenal), si Blanche Thebom (Brangäne.) Gravarea este considerata pe drept cuvant una din gloriile gramofonului. Cu toate acestea, eu sunt unul dintre putinii care prefera mai-sus numita inregistrare a Walkiriei celei a operei Tristan si Isolda din doua motive. Unul este orchestra. In 1952, Philharmonia continea probabile cei mai buni instrumentisti ai Angliei, dar nu avea sunetul si culorile Filarmonicii din Viena care mi se pare mult mai potrivita pentru cerintele unei partituri wagneriene in ciuda unor mici imprecizii tehnice. Un alt motiv este existenta unei transmisii radiofonice a unui spectacol a Operei din Berlin din anul 1947 in care dirijorul mi se pare si mai incisiv - din pacate insa primul act s-a pierdut.
Acestea fiind spuse, ar fi absurd sa nu recunosc meritele exceptionale ale inregistrarii din studiou. Ca de obicei cu Furtwängler, fragmentele care ma rascolesc cel mai mult nu sunt neaparat cele in care dezlantuie alamurile, dar cele lirice ca de exemplu duetul din actul al II-lea. Sau momentul bauturii magice din primul act. Si evident ca seful de orchestra stapaneste arhitectura lucrarii.

Revin la inregistrarile din spectacole sau radiofonice. Desi, asa cum am mai spus, Furtwängler nu a avut timp sa termine planificata gravare a Inelului nibelungului, doua inregistrari ale ciclului s-au pastrat insa. Primul document sonor provine din reprezentatiile din 1950 de la Teatro Alla Scala din Milano, celalalt este o inregistrare radiofonica pentru RAI in 1953. La Scala Furtwängler dispune de o orchestra mai buna (nu insa la nivelul Filarmonicii din Viena), de Kirsten Flagstad in rolul Brünhildei, si este, ca de obicei cand este prins "pe viu", mai plin de energie. Pe de alta parte calitatea documentului sonor lasa de dorit si dirijorul efectueaza unele taieturi in partitura, probabil pentru a da posibilitatea cantaretilor sa se odihneasca. Pentru RAI, dirijorul a inregistrat fiecare act intr-o zi diferita, deci cantaretii sunt mai proaspeti. Si sunetul este net mai bun desi departe de cel oferit de casa "EMI". Dar orchestra este pur si simplu oribila iar dirijorul mai putin inspirat (evident pe scala furtwängleriana) decat in spectacol.
S-au mai pastrat, de asemenea, fragmente din alte doua cicluri ale Inelului nibelungului sub bagheta lui Furtwängler. Este vorba de cele din anii 1937 si 1938 de la Opera Regala din Londra. Ele au aparut pe disc compact si il gasesc pe dirijor in forma sa cea mai magnifica. Parca tin vag minte ca as fi citit pe undeva ca aceste cicluri ar fi supravietuit complet (nu sunt sigur) dar ca s-ar gasi in colectia privata a unor melomani. Sper sa fie adevarat dar nu imi fac iluzii.