In concediu

Voi fi in concediu pentru doua saptamani timp in care nu voi actualiza acest blog. Voi reveni in tara dupa un mic sejur la Viena. Voi vedea "Freischutz" si "Contesa Mariza" la Volksoper si, posibil, Filarmonica din Viena la Musikverein in Simfonia a VIII-a de Bruckner sub bagheta lui Christian Thielemann (daca am noroc.) De asemenea sper sa merg la unele concerte si in tara. Pe curand!

Cinci versiuni ale simfoniei a V-a de Bruckner cu Filarmonica din Munchen

Plus o versiune a editiei lui Franz Schalk cu aceeasi orchestra. Schalk, ne amintim, a fost elevul lui Bruckner si a dirijat premiera lucrarii intr-o varianta masiv re-orchestrata si plina de taieturi, in special in final.

Dar de bine, de rau, versiunea lui Schalk, publicata de Doblinger, a fost cea care a ramas in repertoriu pana la aparitia editiei lui Robert Haas, chiar si catva timp dupa aceea. A fost versiunea preferata a lui Hans Knappertsbusch care a inregistrat-o in 1956 pentru casa "Decca" in compania Filarmonicii din Viena. Unii considera ca aceasta este cea mai slaba inregistrare a dirijorului. In 1959 insa "Kna" a dirijat aceeasi lucrare intr-un concert sustinut in compania Filarmonicii din Munchen. Este o interpretare net superioara celei din 1956, dirijorul manuind perfect discursul muzical si foarte rar pierzand controlul. Doua impedimente insa. Unul, executia orchestrala, in 1959 Filarmonica din Munchen nefiind o orchestra de nivel international. A doua si mai serioasa, calitatea sonora. Am cunoscut aceasta interpretare in cadrul unui set de discuri compacte editat de casa "Music and Arts", pe site-ul careia ni se spune: "cele mai bune versiuni ale dirijorului in cel mai bun sunet cu putinta". De acord, in celelalte simfonii sunetul nu este rau tinand cont de provenienta inregistrarilor, dar se intampla ca cea mai proasta calitate sa fie chiar in simfonia a V-a. Dar surpriza, peste cativa ani compania a re-editat aceasta versiune, web site-ul firmei spunand ca sunetul este imbunatatit. Nu cunosc aceasta noua editie, dar atunci cum ramane cu "cel mai bun sunet cu putinta"?


Dupa Knappertsbusch, ceilalti dirijori au optat fie pentru versiunea editata de Robert Haas, fie pentru cea a lui Leopold Nowak. In cazul Simfoniei a V-a, diferentele intre aceste doua versiuni sunt minore, ambele respectand textul original a lui Bruckner. Apropo, trebuie mentionat faptul ca Filarmonica din Munchen a fost cea care a interpretat in prima auditie versiunea originala a Simfoniei a V-a. Aceasta a avut loc in 1935, dirijor fiind directorul muzical de atunci, Siegmund von Hausegger. Acelasi dirijor si orchestra au interpretat de asemenea pentru prima oara versiunea originala a Simfoniei a IX-a de Bruckner, in 1932.

Rudolf Kempe a imbunatatit mult orchestra in timpul in care a fost director muzical. Corzile, chiar daca vor avea o stralucire mai mare sub Celibidache, demonstreza o remarcabila flexibilitate si transparenta, facand fata cu brio cereintelor dirijorului. Timpanii si suflatorii de alama, in special partida trombonilor, se pot compara favorabil cu cei din orice alta mare orchestra. Calcaiul lui Achile ramane insa compartimentul suflatorilor de lemn. In 1975, orchestra si dirijorul au imprimat o versiune pentru "BASF", interpretarea fiind disponibila acum pe disc compact gratie firmei "Scribendum". Dintre toate variantele pe care le discut, cea a lui Kempe are tempii cei mai rapizi. Dar tempoul este justificat de claritatea structurii pe care dirijorul o obtine. Paradoxal insa, desi tempo-ul mai rapid este in general asociat cu o interpretare mai dramatica, versiunea lui Kempe se poate caracteriza in primul rand prin grandoare. Dirijorul utilizeaza editia lui Nowak.

Cel care a transformat Filarmonica din Munchen intr-o orchestra cu adevarat de clasa a fost Sergiu Celibidache care a fost succesorul lui Rudolf Kempe. "Celi" este un magician, sunetele se topesc sub bagheta lui. Unii spun, probabil corect, ca Celibidache nu interpreteaza atat cat mediteaza. Dirijorul este unul dintre cei mai mari interpreti ai muzicii lui Bruckner, desi este nu rareori criticat pentru tempo-ul lent pe care-l prefera. Exista doua versiuni oficiale ale simfoniei a V-a de Bruckner in care Celibidache conduce Filarmonica din Munchen. Una din ele a aparut in urma cu cativa ani facand parte din editia casei de discuri "EMI" si contine inregistrarea din concertele din februarie 1993. Cealalta a aparut recent numai in Japonia si contine un concert sustinut in "tara soarelui rasare" in 1986; am semnalat aparitia aici. Cele doua interpretari sunt similare, dirijorul nemodificand substantial viziunea sa asupra piesei. Probabil ca ar fi de preferat versiunea din 1993 datorita sunetului mai bun si datorita unor surprinzatoare greseli in executia orchestrala din varianta din 1986. Dirijorul este mai constant in 1993, in 1986 momentele de varf fiind superioare, meditatia probabil mai profunda, dar si greselile putin mai mari, iar finalul poate mai putin lipsit de control. "Putin" este cuvantul cheie. Sunt bucuros totusi ca am cunoscut ambele variante. Celibidache utilizeaza editia lui Haas.

Gunther Wand este un alt cunoscut si mult-inregistrat brucknerian. In 1995, in ultima stagiune in care Celibidache a fost directorul muzical al Filarmonicii din Munchen, Wand a dirijat orchestra in Simfonia a V-a de Bruckner. Aceasta versiune se poate asculta gratie casei "Profil". Sa subliniem in primul rand altruismul lui Celibidache care a permis, in repetate randuri, ca alti dirijori de clasa mondiala sa conduca acest repertoriu cu care este el asociat; amintesc de asemenea ca Eugen Jochum a dirijat "orchestra lui Celi" in 1987 in simfonia a IX-a, iar Wand a fost oaspete in repetate randuri, nu de putine ori dirijand Bruckner.

Ceea ce frapeaza in primul rand este executia orchestrala. Este clar ca Filarmonica din Munchen suna mult mai bine sub directorul ei muzical decat sub orice alt dirijor. De fapt parca cu Wand am ascultat alta orchestra. Dus este acel echilibru intre compartimente pe care Celibidache l-a obtinut dupa atata munca. Dusa este claritatea textuala. Dusa este meditatia sonora, dusa este delicatetea pianissimelor. Nu, orchestra nu suna rau deloc, dar dupa ce ascultam rezultatele obtinute de Celibidache este greu sa nu fiu un pic dezamagit. Tot la fel si interpretarea lui Wand. Este o lectura fara mari surprize a unui brucknerian experimentat, care respecta litera partiturii, si din care nu lipseste dramatismul. Tempii sunt in general vioi si foarte bine judecati in contextul structurii lucrarii. Integritatea dirijorului este de admirat, dar parca as dori mai multa imaginatie. Nu cunosc celelalte versiuni ale lui Wand si, repet, nu este o interpretare rea, dar daca ai la dispozitie orchestra lui Celibidache si interpretezi Bruckner, comparatia cu dirijorul nostru este inevitabila. Wand utilizeaza editia lui Haas.

Christian Thielemann a ales Simfonia a V-a de Bruckner pentru concertul sau inaugural in functia de director muzical al Filarmonicii din Munchen. Printr-o fericita coincidenta, aceasta a fost si lucrarea pe care Sergiu Celibidache a ales-o la inaugurarea noii sali de concerte a orchestrei, Philharmonie am Gasteig. In 2004 au trecut deja 8 ani de la moartea lui Celibidache, iar succesorul acestuia, James Levine, nu dirijeaza Bruckner, acest repertoriu fiind lasat dirijorilor oaspeti ai orchestrei, intre care si Wand. Cu toate acestea, orchestra inca exceleaza in aceasta muzica. Dupa atata timp comparatiile cu felul in care Filarmonica din Munchen canta sub bagheta lui Celibidache nu-si mai au rostul desi unii comentatori au faut o paralela intre tempo-ul mai lent al fostului si actualului director muzical uitand ca tempo-ul este doar un factor in ecuatie. Cu toate acestea, versiunea tanarului dirijor nu mi-a displacut. Este un Bruckner solemn, masiv, criticii ar putea spune greoi, cu climaxuri splendide in care partida alamurilor se face remarcata. Poate ii lipseste acea caldura pe care nu numai Celibidache, dar si Jochum sau Schuricht o aduc, si poate ar fi trebuit mai mult contrast intre miscari. Thielemann utilizeaza editia lui Haas.
Deci care este concluzia? Dupa parerea mea versiunile lui Kempe si Celibidache / EMI sunt esentiale pentru brucknerieni. Fanii lui Celibidache vor dori desigur sa asculte si versiunea concertului de la Tokyo. Pentru cei care doresc o versiune a editie lui Schalk - si orice brucknerian ar trebui sa cunoasca aceasta curiozitate istorica - si sunt obisnuiti cu sunetul inregistrarilor de arhiva, versiunea lui Knappertsbusch este de preferat; sper ca intr-adevar noua editie sa aiba un sunet mai bun. Daca suntem curiosi sa ascultam Filarmonica din Munchen in sunet modern sub un alt dirijor decat Celibidache, versiunile lui Wand si Thielemann pot servi desi nici una din ele mi se pare esentiala.

La multi ani, Johann Sebastian Bach

La aniversarea a 322 de ani de la nastere.

"...atribuita lui Bach"

Daca nu ma insel, Christopher Hogwood a fost cel care a spus ca o lucrare atribuita lui Bach (sau Handel, Vivaldi, etc.) este "aproape sigur nu de Bach" (sau sau Handel, Vivaldi, etc.) Acesta este si cazul "Pasiunii dupa Luca" executata duminica de ansamblul "Washington Bach Consort" la National Presbyterian Church. Dupa cum ne informeaza programul de sala, lucrarea exista intr-un manuscris partial copiat de Johann Sebastian Bach - care a adaugat inscriptia "J.J." ("Jesu juva" sau "Isuse ajuta-ne") asa cum a facut la majoritatea lucrarilor scrise de el - cat si de fiul acestuia, Carl Philipp Emanuel. Bach-pere a dirijat lucrarea in Vinerea Mare din 1630. Manuscrisul a fost vazut de Felix Mendelssohn-Bartholdy si de Johannes Brahms care au avut dubii asupra autenticitatii. Mendelssohn chiar a afirmat: "daca lucrarea aceasta este scrisa de Bach, atunci eu ma spanzur." Printre numele vehiculate ca posibili autori ai lucrarii sunt Johann Melchior Molter, Johann Hermann Schein, sau chiar Heinrich Schutz!

Dar nu cred ca este nevoie de avizul expertilor pentru a convinge orice meloman cat de cat familiarizat cu muzica lui Bach ca Pasiunea dupa Luca nu este autentica. Lucrarea nu este lipsita de un oarecare farmec si de inocenta, dar nu are dimensiunile nici dramatismul celor doua Pasiuni autentice, dupa Ioan si Matei. Coralele domina, iar corurile "turbae" sunt lipsite de vlaga, in special in prima parte. Impresia generala este cea a unei lucrari statice, impresie accentuata de monotonia vocii tenorului Robert Petillo in rolul Evenghelistului si, intr-o mai mica masura, a bas-baritonului Christopher Nomura in rolul lui Isus. Ma intreb daca impresia mea nu ar fi fost alta daca tenorul Frederick Urrey care a cantat mult mai expresiv ariile ar fi interpretat rolul Evanghelistului. Ceilalti solisti, cu exeptia mezzo-sopranei Jennifer Hines, au fost membrii ai corului asa cum se obisnuieste de multe ori in ansamblurile de muzica veche. Au cantat fara vibrato, dar si fara ornamentari in arii.

Chiar daca are la dispozitie o orchestra de instrumente de epoca, dirijorul J. Reilly Lewis nu este, slava Domnului, adeptul stilului ultra-agresiv practicat de multe formatii din Italia sau Germania. El a incercat sa puna lucrarea in cea mai buna lumina, dar cred ca uneori un tempo un pic mai rapid ar fi fost binevenit. De asemenea, el nu este adeptul stilului minimalist: orchestra a avut 15 instrumentisti iar corul 24 de cantareti. Vorbind de orchestra si de cor, au fost ambele foarte bune, desi poate nu chiar la nivelul celor mai mari din lume. Si oricum, eu in general prefer instrumente moderne.

Inainte de executarea Pasiunii, organistul Scott Dettra a executat Preludiul in Do minor BWV 546 de Bach. Din nou s-a putut observa diferenta intre o lucrare autentica de Bach si una fals-atribuita. Iar Dettra a avut elanul si dramatismul care uneori au lipsit in executia Pasiunii.

Chiar si cu unele slabiciuni, a fost o interpretare mai mult decat onorabila a unei lucrari rar cantate. Daca Bach a gasit de cuviinta sa copieze si sa dirijeze aceasta Pasiune dupa Luca, noi de ce n-am asculta-o uneori?

Washington Bach Consort
Dirijor: J. Reilly Lewis

Solisti:
Robert Petillo, tenor - Evanghelistul.
Christopher Nomura, bas-bariton - Isus.

Rebecca Kellerman Petretta, soparana - arii.
Jennifer Hines, mezzo-soprana - arii.
Frederick Urrey, tenor - arii.
Scott Auby, bas - Pilat.

Joellen Brassfield, soprana - roluri minore.
Naomi DeVries Pomerantz, mezzo-soprana - roluri minore.
Gary Glick, tenor - roluri minore.
Gary Seighman, tenor - roluri minore.
John Wiggins, tenor - roluri minore.
Jon Bruno, bas - roluri minore.
Antony Zwerdling, bas - roluri minore.

Scott Dettra, orga, basso continuo.
Alice Robbins, violoncel, basso continuo.
Robert Nairn, contrabas, basso continuo.

Program:
Johann Sebastian Bach: Preludiul in Do minor BWV 546 pentru orga
Pasiunea dupa Luca BWV 246, compozitor anonim, atribuita lui Bach.

Duminica, 18 martie, 2007
National Presbyterian Church, Washington

Decesul lui Ernst Haefliger

Marele tenor liric elvetian nascut la Davos, a decedat de inima sambata, 17 martie. Avea 87 de ani.

Mai multe date biografice puteti citi aici. Nu am avut posibilitatea de a-l asculta pe viu, desi in ultimii ani a interpretat rolul naratorului din Gurrelieder de Schoenberg. Raman cu inregistrarile, in special cele ale muzicii lui Bach. In capat de lista este evident rolul Evanghelistului din Pasiunile dupa Matei si Ioan pe care tenorul le-a gravat nenumarate ori sub diverse baghete precum cele ale lui Karl Richter, Eugen Jochum, Günther Ramin, etc. Daca ar fi insa sa aleg o singura inregistrare, ar fi fara indoiala cea a Cantatei BWV 21, "Ich hatte viel Bekümmernis" de Bach sub bagheta lui Karl Richter. Interpretarea ariei "Bäche von gesalznen Zähren" ramane una din gloriile gramofonului.

Doua discuri compacte de semnalat

Un prim volum dintr-o noua integrala a lucrarilor pentru vioara si pian de George Enescu va aparea luna viitoare gratie casei "Haenssler". Volumul cuprinde suita "Impresii din copilarie", Sonata neterminata ("Torso") in La minor din anul 1911, si Sonata a II-a Opus 6, interpretii fiind Remus Azoitei si Eduard Stan. In mod ciudat, pe coperta albumului este scris "World premiere recording" desi toate piesele de pe acest disc compact au mai fost inregistrate. Sa speram ca vor fi noutati in volumul urmator, desi Sherban Lupu a inregistrat un disc compact cu piese necunoscute de Enescu. Si iata doua cronici in avanpremiere una din presa engleza online si alta dintr-un site german. De asemenea trebuie mentionat ca acest disc compact a aparut cel putin in parte datorita spijinului Fundatiei Familiei Ratiu.

O importanta re-editare este cea a concertelor pentru pian de Ceaikoski si Rahmaninov - la care se adauga alte piese pentru pian de Borodin, Arensky, Chopin, etc. - in interpretarea lui Aldo Ciccolini si a Orchestrei Nationale a Radiodifuziunii Franceze dirijata de Constantin Silvestri. Cu acest disc compact, majoritatea inregistrarilor lui Constantin Silvestri au fost in sfarsit editate pe CD-uri, singura exceptie care-mi vine in minte fiind cea a Concertului pentru pian de Schumann cu Moura Lympany solista (ar trebui probabil sa adaug concertul pentru pian de Paul Constantinescu cu Valentin Gheorghiu si Orchestrei Nationale a Radiodifuziunii Franceze, dar aceasta a fost o coproductie cu Electrecord.) Ma refer evident la inregistrarile facute in occident - si trebuie aici sa precizez ca unele precum Simfonia a IX-a de Dvorak sau "Simfonia fantastica" a lui Berlioz au aparut doar in Japonia. Cat despre inregistrarile facute in tara, ele zac in continuare in arhivele noastre.

Concertele sfarsitului saptamanii trecute

Unul din lucrurile care ma atrage la concertele dirijate de Osmo Vanska este faptul ca adeseori programeaza lucrari mai rar cantate ale lui Jean Sibelius. De-a lungul anilor am putut deci asculta "Bardul", "In memoriam", sau "Fiica lui Pohjola" (chiar si aceasta lucrare binecunoscuta este rar cantata.) Din fericire nici in concertul pe care l-a sustinut in compania Orchestrei Simfonice Nationale din Washington nu a facut exceptie. In acest caz raritatea s-a numit "Rakastava", o transcriptie pentru orchestra de coarde, timpani, si triunghi a unei piese scrise initial pentru cor de barbati. Chiar daca nu se numara printre capodoperele compozitorului, lucrarea este plina de delicatete si a beneiciat de o sensibila interpretare din partea orchestrei si a dirijorului.

Vanska este de asemenea cunoscut si drept un promotor al muzicii altor compozitori finlandezi. Unul dintre cei mai importanti dintre acestia este Kalevi Aho, compozitorul-rezident al Orchestrei Simfonice din Lahti, orchestra care-l are drept director muzical pe Vanska. Am ascultat deci "Dansurile simfonice: omagiu lui Uuno Klami" Lucrarea is are originea intr-un balet neterminat a lui Klami orchestrat si re-adaptat de Aho; mai multe detalii despre lucrare puteti citi aici. Aho ne tine fara respiratie pe timpul celor aproximative treizeci de minute ale lucrarii. Orchestratia este luxurianta, dominata de instrumentele de percutie, tempoul este ametitor, nici un instrument nu este lasat sa respire, gasim influente de flamenco dar si de ... "Meistersinger", climaxurie se succed cu atata repeziciune incat ma intrebam ce poate urma, pentru ca Aho sa ne surprinda cu un final lent si transparent orchestrat. Cumva necumva insa lucrarea este mai mult decat un sclipitor exercitiu orchestral, lasandu-ma epuizat emotionalmente. Pauza a fost binevenita. Si da, as asculta din nou lucrarea. Insa nu prea curand.

Dupa pauza, o capodopera adevarata: Concertul pentru vioara de Sibelius. Solist a fost Leonidas Kavakos care are un sunet cald si bogat dar a carui interpretare mi s-a parut cam detasata. Eroul a fost dirijorul. De la pianissimile de la inceputul lucrarii pana la valsul misterios din final, Vanska a demonstrat din nou ca este unul din cei mai buni interpreti ai muzicii compatriotului sau din ziua de azi. A fost printre cele mai bune concerte ale sale.

De cat de bun este Vanska in Sibelius mi-am re-amintit a doua seara cand Gunther Herbig a dirijat Orchestra Simfonica din Baltimore in Simfonia a I-a. Ca de obicei, maestrul german a preparat bine concertul iar partida de suflatori de alama a orchestrei si-a aratat din nou clasa - si, din nou trebuie sa o spun, nu o data a acoperit restul orchestrei. Dar interpretarea lui Herbig a fost doar una corecta, unde au disparut forta si intensitatea lucrarii?

Mai mult mi-a placut interpretarea Uverturii la "Nunta lui Figaro" de Mozart care a descis concertul. Din nou Herbig refuza sa-si puna o amprenta personala insa a reusit sa obtina un sunet bogat si catifelat din partida de coarde. Unii critici considera o astfel de versiune demodata dar este pe gustul meu. Solistul serii a fost canadianul James Ehnes in Concertul pentru vioara numarul 2 de Mozart. A fost o interpretare plina de prospetime si lipsita de exagerare a tanarului violonist desi uneori aveam impresia ca ar fi dorit un tempo ceva mai vioi decat cel ales de dirijor. Sunetul viorii lui Ehnes nu are stralucirea celui a lui Kavakos, dar interpretarea canadianului este mult mai vioaie.

Orchestra Simfonica Nationala din Washington
Dirijor: Osmo Vanska
Solist: Leonidas Kavakos

Program:
Jean Sibelius: Rakastava Op. 14.
Kalevi Aho: Dansurile simfonice: omagiu lui Uuno Klami
Jean Sibelius: Concertul pentru vioara si orchestra in Re minor Op. 47.

Vineri, 9 martie, 2007
Kennedy Center Concert Hall, Washington.


Orchestra Simfonica din Baltimore
Dirijor: Gunther Herbig
Solist: James Ehnes

Program:
Wolfgang Amadeus Mozart: Uvertura operei "Nunta lui Figaro" K. 492
Wolfgang Amadeus Mozart: Concertul pentru vioara si orchestra nr. 2 in Re Major K. 211
Jean Sibelius: Simfonia a I-a in Mi minor Op. 39.

Sambata, 10 martie, 2007
Joseph Meyerhoff Hall, Baltimore.

Manon la Viena in regia lui Andrei Serban

Unele fotografii din premiera operei "Manon" de Jules Massenet de la Opera din Viena pot fi vizionate in acest articol din revista Playbill Arts. Regia i-a apartinut lui Andrei Serban, interpretii rolurilor principale fiind Anna Netrebko si Roberto Alagna.

Inca un pas spre sfarsitul erei Levine la Met

La recentul anunt al stagiunii 2007-2008 a operei "Metropolitan" din New York, comentatorii au remarcat faptul ca directorul muzical James Levine nu va dirija decat patru opere: "Lucia di Lammermoor", "Macbeth", "Manon Lescaut", si "Tristan si Isolda". Inca o dovada deci asupra faptului ca "Jimmy" isi va concentra energia asupra Orchestrei Simfonice din Boston, urmand a renunta treptat la "Met".

Fotografia lui James Levine este de pe site-ul Playbill Arts.

Multi au intuit acest lucru odata cu nominalizarea lui Levine in functia de director muzical al Orchestrei din Boston. Atunci "Jimmy" si-a degradat responsabilitatile de la "Met" de la "director artistic" la "director muzical"; mentionez totusi ca Levine a continuat sa fie director artistic la "Met" chiar si in timpul in care a preluat Filarmonica din Munchen. Dar cu starea sanatatii nu chiar ideala, dirijorul fiind operat recent, Levine a dorit chiar sa faca o pauza de un an. Spre onoarea lui, nu numai ca acest lucru nu s-a intamplat, dar chiar va adauga o opera in repertoriul sau. Este vorba, surprinzator probabil, de "Lucia di Lammermoor" care pana acum a fost dirijata la "Met" de oaspeti.

Am spus in repetate randuri ca Levine este departe de a fi dirijorul meu preferat, dar ca niciodata nu i-am contestat profesionalismul. Si trebuie sa recunosc ca a avut o contributie remarcabila la "Met". Orchestra suna mai bine ca oricand si, in plus, a aduagat un numar impresionant de opere in repertoriul companiei. Aici nu ma gandesc doar la operele atonale ale lui Berg si Schoenberg, desi atat "Lulu" cat si "Moses und Aron" au avut premiera in timpul directoratului lui "Jimmy", dar si la opusuri mozartiene precum "Idomeneo" sau "La clemenza di Tito", rossiniene precum "Cenusareasa", sau raritati precum "Doktor Faust" de Busoni.

Despre artistii romani in "Fanfare" si "American Record Guide"

Discul compact "Constantin Silvestri - BBC Legends", ma refer la cel continand lucrari de Elgar, Britten, Arnold, Ceaikovski, Debussy, si Enescu, nu la cel recent aparut, continua sa starneasca interesul criticilor. In editia din lunile ianuarie-februarie a revistei "American Record Guide", criticul Lawrence Hansen considera ca interpretarea Simfoniei a I-a de Sir Edward Elgar este superba si nu neasemenatoare cu versiunea inregistrata de compozitor prin anii 1930. Pe de alta parte, in revista "Fanfare" criticul Jerry Dubins considera ca versiunea lui Silvestri nu este la nivelul celei lui Andre Previn in compania Filarmonicii Regale din Londra. De fapt Jerry Dubins recomanda CD-ul doar fanilor lui Silvestri pe cand Lawrence Hansen este de parere ca orice meloman ar trebui sa cunoasca inperpretarea simfoniei lui Elgar, a Rapsodiei lui Enescu, si a lucrarilor lui Debussy si Britten. Dar, ca sa fiu corect, Jerry Dubins spune ca interpretarile lui Silvestri "sunt pline de caldura si de generozitate. Nimic nu este mai important pentru el decat partitura si orchestra pe care le are in fata."

Ambele reviste au publicat cronici ale unui disc compact re-editat de casa Arte Nova si cuprinzand lucrari de Enescu in intepretarea lui Cristian Mandeal, Florin Diaconescu, si a Filarmonicii "George Enescu". Acest disc compact face parte din seria inregistrarilor integralei operei orchestrale enesciene de catre dirijor si orchestra si contine "Poema Romana", "Vox maris", si "Voix de la nature". Atat Carl Bauman in "American Record Guide" cat si Richard Kaplan in "Fanfare" recomanda CD-ul, chiar daca domnul Kaplan isi exprima rezervatii asupra glasului sopranei (a carui nume nu este dat pe CD) din "Vox Maris" si asupra dezacordurilor clopotelor din "Poema romana". Tot Richard Kaplan prezinta o cronica a inregistrarii premierei americane a operei "Oedipe" sub bagheta lui Ian Hobson. Criticul s-a aratat impresionat de rezultatul obtinut de o echipa avand in componenta ei multi studenti, care au facut miracole cu resurse limitate, dar ca pana la urma inregistrarea nu poate fi la nivelul celei lui Lawrence Foster care a avut la dispozitie cei mai buni cantareti.

Inca doua discuri de semnalat din "Fanfare". O antologie a orchestrei "Cleveland Chamber Symphony", un ansamblu dedicat muzicii moderne, incepe cu o lucrare "infectioasa" (evident in sensul bun) a lui Liviu Danceanu; lucrarea se numeste "Chinonic".

In fine, inregistrearea sonatelor de Lekeu si Magnard efectuate de Irina Muresanu si Dana Ciocarlie pentru casa AR RE-SE este "entuziastic recomandata" de criticul Adrian Corleonis care totusi subliniaza ca pentru el versiunea de referinta a acestor doua sonate este cea efectuata de Augustin Dumay si Jean-Philippe Collard pentru EMI. Mai multe detalii despre inregistrarea Irinei Muresanu si a Danei Ciocarlie in aceasta "Scrisoare pentru melomani".

Doua noi DVD-uri cu Sergiu Celibidache

Doua noi DVD-uri cu Sergiu Celibidache vor fi disponibile pe piata lunile viitoare. In aprilie, intr-un DVD editat de firma EuroArts vom putea viziona si asculta poemul "Till Eulenspiegel" de Richard Strauss si suita simfonica "Seherezada" de Nikolai Rimski-Koraskov, ambele in compania Orchestrei Radiodifuziunii din Stuttgart. DVD-ul va prezenta nu doar concertul, cat si unele repetitii. Nu cunosc data exacta, dar "Till Eulenspiegel" este de prin anii '60 (1965?), iar "Seherezada" de la inceputul anilor '80.

Tot in aceeasi luna, firma OpusArte va prezenta un DVD in care Celibidache interpreteaza Simfonia a IX-a de Anton Bruckner in compania orchestrei RAI Torino din 1969. Daca nu ma insel este singura data cand dirijorul nostru a condus muzica lui Bruckner in compania unei orchestre italiene. Din pacate, se pare ca repetitia nu va fi inclusa pe DVD. Pe de alta parte, dupa cum informeaza site-ul firmei, DVD-ul face parte dintr-o serie dedicata concertelor lui Celibidache care au fost inregistrate pentru televiziune.

Foto: Celibidache dirijand Simfonia a IX-a de Anton Bruckner in compania orchestrei RAI Torino. Fotografia apartine site-ului firmei Opus Arte.

Trei mari orchestre in doua zile

La putin timp dupa ce a fost numit dirijor principal al Orchestrei din Philadelphia, Charles Dutoit a condus orchestra intr-o serie de concerte cuprinzand lucrari de Sibelius, Beethoven, si Rimsky-Korsakov. Datorita problemei parcarii, desi ajunsesem in oras cu o ora inaintea inceperii concertului, am pierdut prima piesa, "Finlandia", si am intrat foarte enervat in sala. Dar toti nervii mi-au trecut odata ce pianista Martha Argerich a inceput sa cante primele note din Concertul pentru pian Nr. 2 de Beethoven. Ce mare artista! O forta a naturii intr-un corp fragil, interpretarea ei pur si simplu electrizeaza sala.

In "Seherezada", lucrare executata in partea a II-a a concertului, Dutoit a dorit sa demonstreze ca alegerea sa nu a fost neinspirata. Orchestra a sunat splendid sub bagheta sa, dirijorul obtinand un remarcabil echilibru intre compartimente. Nu, numai este orchestra lui Stokowski si Ormandy in care sunetul corzilor domina; daca as remarca un compartiment ar fi cel al suflatorilor de lemn. Pe de alta parte solo-urile concertmaestrului David Kim mi s-au parut cam palide, si nici sefa partidei de corn nu mi s-a parut la nivelul unei orchestre ca cea din Philadelphia; in tutti insa compartimentul cornistilor a fost de prima clasa. Cat despre interpretarea lui Dutoit, a fost una eleganta din care nu a lipsit energia. Din pacate aceasta energie a fost prea controlata, iar salbaticia si culorile exotice au lipsit aproape - o mai veche problema cu Dutoit.

De la Philadelphia pana la New York sunt mai putin de doua ore, suficiente ca sa ajung la timp pentru concertul sustinut la Carnegie Hall de Filarmonica din Viena sub bagheta lui Daniel Barenboim. Anul trecut orchestra mi-a produs o surpriza extrem de neplacuta: in concertul dirijat atunci de (cine altul?) Riccardo Muti, a executat, fara nici un fel de explicatii, doar Suita a II-a din "Tricornul" lui Manuel de Falla, nu ambele suite cum a fost anuntat in program. Iata ca se intampla astfel de lucruri si la case mai mari. Intrasem deci cu o anumita rezervare la concert. N-aveam de ce sa ma tem. Barenboim a sfaramat pentru a nu stiu cata oara mitul ca Filarmonica din Viena ignora dirijorul si canta asa cum ii place. Da, orchestra are sunetul ei inconfundabil, dar a sunat mult mai bine anul acesta sub Barenboim decat anul trecut sub Muti. Daca se poate reprosa ceva executiei orchestrale este faptul ca in Simfonia a VII-a de Bruckner suflatorii de alama uneori acopereau celelalte compartimente, si aceasta este vina dirijorului. Pe de alta parte, intr-o lucrare ca Simfonia a V-a de Schubert care a deschis programul, era imposibil sa nu te lasi sedus de sunetul orchestrei. Cat despre interpretarea propriu zisa a simfoniei de Bruckner, aceasta mi s-a parut superioara versiunilor dirijorului pe care le-am ascultat anterior, pe viu sa pe disc, in compania Orchestrei din Chicago sau a Filarmonicii din Berlin. Dar nu am putut sa nu observ o anumita raceala, o anumita distantare de public a dirijorului care tinea sa demonstreze ca stapanirea resurselor unei orchestre numai prezinta nici un secret pentru el. Acest narcisism a fost cel mai evident in coda lucrarii in care Barenboim a accelerat vizibil tempo-ul si a utilizat un al doilea timpanist, lucru necerut de partitura - cel putin in editia lui Robert Haas.

Intors acasa, a doua zi am asistat la concertul Orchestrei "Gewandhaus" din Leipzig sub bagheta lui Riccardo Chailly. Programul a inceput cu "Don Juan" de Richard Strauss in care au existat cateva dezincronizari intre compartimentele orchestrei si in care partida de corni a tinut-o din gafa in gafa. Chailly s-a agitat mult. Aceste erori si desincronizari au disparut insa in poemul "O viata de erou", executat in partea a II-a a concertului. Intr-adevar, partida de corni a fost superba, alamurile in general au fost puternice fara a domina, suflatorii din lemn au avut un sunet cald, iar corzile au avut acel sunet catifelat cunoscut din atatea inregistrari. Si daca o orchestra precum "Gewandhaus" este mult prea sofisticata pentru a transforma "O viata de erou" in muzica bombastica pe care criticii ei spun ca este, dirijorul Riccardo Chailly nu a reusit sa convinga ca lucrarea ar fi mai mult decat un laborious exercitiu. S-a mai executat si Concertul pentru pian numarul 1 de Franz Liszt in care solist a fost Yundi Li. Nu incape indoiala ca pianistul are o tehnica desavarsita parcurgand fara frica dificila partitura. Ascultandu-l insa la o zi dupa Martha Argerich era greu sa nu obser diferenta intre o mare artista si un tanar talentat.

Orchestra din Philadelphia
Dirijor: Charles Dutoit
Solista: Martha Argerich.

Program:
Jean Sibelius: "Finlandia", poem Op. 26
Ludwig van Beethoven: Concertul pentru pian Nr. 2 in Si-Bemol Major Op. 19
Nikolai Rimski-Korsakov: "Seherezada", Op. 35

Vineri, 2 martie, 2007, matineu
Verizon Hall, Kimmel Center, Philadelphia


Filarmonica din Viena
Dirijor: Daniel Barenboim

Program:
Franz Schubert: Simfonia a V-a in Si-Bemol Major D. 486
Anton Bruckner: Simfonia a VII-a in Mi Major

Vineri, 2 martie, 2007
Carnegie Hall, New York


Orchestra "Gewandhaus" din Leipzig
Dirijor: Riccardo Chailly
Solist: Yundi Li

Program:
Richard Strauss: "Don Juan", poem simfonic Op. 20
Franz Liszt: Concertul pentru pian Nr. 1 in Mi-Bemol Major
Richard Strauss: "O viata de erou", poem simfonic Op. 40

Sambata, 3 martie 2007
Center for the Arts, George Mason University, Fairfax.

P.S. Martha Argerich este cunoscuta pentru faptul ca anuleaza concertele in care este programata; daca nu ma insel artista are unele probleme de sanatate. Chiar saptamana aceasta a anulat concertul pe care trebuia sa-l sustina in compania Orchestrei Simfonice din Boston. Sa speram ca nu va anula concertele de la Festivalul "Enescu".

Cronici despre Angela Gheorghiu la Met

Zilele acestea Angela Gheorghiu a interpretat rolul Ameliei in opera "Simon Boccanegra" de Verdi la Opera "Metropolitan" din New York. Ea i-a avut drept parteneri pe Thomas Hampson in rolul titular, Marcello Giordani in rolul lui Gabriele Adorno, si pe Ferruccio Furlanetto in rolul lui Fiesco. Dirijor a fost Fabio Luisi.

Foto: Angela Gheorghiu in rolul Ameliei la Opera "Metropolitan" din New York. Fotografia apartine lui Marty Sohl si a Operei "Metropolitan".

Cronicile aparute in presa americana au fost in general favorabile cantaretei noastre, desi criticii nu au uitat sa precizeze ca volumul vocii ei este probabil cam mic pentru sala mare a operei "Metropolitan". Acesta a fost cazul lui Bernard Holland in New York Times care remarca rafinamentul sopranei, ca si a Verenei Dobnik de la Associated Press. Justin Davidson in New York Newsday remarca prospetimea cantaretei. Clive Barnes in New York Post este de parere ca autoritatea si expresivitatea vocala a Angelei Gheorghiu cresc in timpul derularii spectacolului. Cam acelasi lucru remarca si Jay Nordlinger in New York Sun care subliniaza ca in aria "Come in quest'ora bruna" de la inceputul operei cantareata a avut probleme dar ca a fost superba in restul spectacolului. Singurul critic care a considerat ca rolul Ameliei este nepotrivit pentru Angela Gheorghiu a fost Martin Bernheimer in Financial Times. O sa inchei insa cu cronica pozitiva a lui Robert Levine in revista online "Classics Today".

Un DVD cu "Oedipe" va rog!

Am mai scris despre necesitatea unui DVD cu opera "Oedipe". Ceea ce m-a indemnat sa revin asupra subiectului este aparitia unui DVD cu opera "Halka" de Stanislaw Moniuszko in interpretarea Operei din Wroclaw. DVD-ul a fost editat de casa poloneza Dux si este foarte bine primit in revista "Gramophone"; daca nu ma insel este "Editor's Choice".

Succesul "lesilor" demonstreaza ca nu este nevoie sa scoatem un DVD cu "Oedipe" in interpretarea unei companii din occident; versiunea lui Ion Baciu sau montarea lui Petrika Ionescu ar fi suficiente (si mai bine ar fi evident versiunea lui Constantin Silvestri daca spectacolul sau a fost filmat.)

A, da, dar Dux este o casa privata. Este meritul polonezilor ca in conditii economice nu chiar ideale au fondat case de discuri dedicate muzicii clasice.

P.S. Iata ca memoria m-a inselat. DVD-ul cu Halka nu a fost ales "Editor's Choice" in Gramophone, dar i s-a consacrat un spatiu important in prestigioasa revista.

Un Tristan la Met sub bagheta lui Ionel Perlea

"Tristan si Isolda" a fost opera cu care Ionel Perlea a debutat, pe 1 decembrie 1949, la Opera "Metropolitan" din New York. Peste 16 zile a condus un spectacol care a fost transmis la radio. Inregistrarea acestei transmisii radiofonice a fost recent editata pe discuri compacte de casa "Archipel".

Cateva cuvinte despre "Archipel". Este o casa de discuri care se specializeaza in inregistrari istorice, de multe ori "pirate". Este o firma pe care in general o evit, calitatea sonora lasand de multe ori de dorit. "Tristan-ul" lui Perlea nu reprezinta o exceptie. Sunetul este zgomotos, dur, lipsit de claritate si in general inferior altor transmisii radiofonice din perioada aceea. Din pacate este singura versiune disponibila. De foarte multe ori o versiune sonor-superioara poate modifica observatiile facute despre o inregistrare istorica.

Iata deci impresiile mele. Punctul de atractie pentru majoritatea melomanilor din intreaga lume ar fi Lauritz Melchior, fiind ultima transmisie radiofonica pe care a facut-o interpretand acest rol. Nu cred insa ca gresec cand spun ca pentru noi atractia este Perlea: vocea lui Melchior, desi inca foarte buna, nu mai are prospetimea din celebra inregistrare (din nou dintr-o transmisie radiofonica) de la Covent Garden sub bagheta lui Reiner. In plus, la Covent Garden Melchior o avea drept partenera pe Kirsten Flagstad, cei doi formand un adevarat "cuplu de aur" in partiturile wagneriene. De remarcat ca Ionel Perlea a dirijat in 1950 la opera din San Francisco o serie de reprezentatii a operei "Tristan si Isolda" in care protagonista era Flagstad, interpretul rolului titular masculin fiind Ramon Vinay. Nu cred insa ca Perlea a dirijat vreodata "cuplul de aur" Melchior / Flagstad.

Trebuie totusi mentionat faptul ca, desi Melchior este considerat, probabil pe drept cuvant, cel mai mare tenor wagnerian al secolului trecut, el nu a interpretat niciodata rolul lui Tristan fara taieturi, si cred ca acelasi lucru este valabil si in cazul rolului lui Siegfried!

Rolul Isoldei este interpretat de Helen Traubel. Ceea ce m-a impresionat mai mult este, probabil paradoxal pentru acest rol si pentru cantareata, este delicatetea interpretei, delicatete dublata insa de forta si dramatism unde este nevoie. In rolul Branganei este distribuita Blanche Thebom, cunoscuta bineinteles pentru interpretarea aceluiasi rol din celebra versiune dirijata de Wilhelm Furtwangler. Formidabilul Herbert Janssen il interpreteaza pe Kurwenal dar din pacate vocea sa a inceput sa dea semne de oboseala; s-a retras de pe scena in mai putin de doi ani. In fine, Mihaly Szekely este interpretul rolului Regelui Marke. Din cauza sunetului vocea sa pare - desigur, pe nedrept - sa fie mai dura decat il stiu din alte inregistrari.

Bun, dar Perlea? El este intotdeauna atent, intotdeauna prezent, nu pierde niciodata discursul muzical si stie sa suporte bine cantaretii. Nu este o versiune lipsita de personalitate, dar nici nu are intensitatea lui Karajan (vorbesc de versiunea din 1952 de la Festivalul de la Bayreuth, nu de inregistrarea pentru EMI cu Filarmonica din Berlin) si nici magia - nu am alt cuvant - lui Furtwangler. Remarc totusi caldura sunetului pe care Perlea il extrage din orchestra. Care orchestra nu are precizia tehnica din zilele de azi, si acest lucru se poate observa in special in compartimentul suflatorilor din lemn, dar sunetul negru, catifelat al corzilor este de negasit astazi.

Acest "Tristan" reprezinta singura inregistrare a unei opere wagneriene dirijata de un roman. Din fericire, si in ciuda sunetului, ea merita ascultata nu numai din "motive patriotice" chiar daca exista si versiuni mai bune.

Gerard Mortier - nou manager la New York City Opera

Desigur ca numirea lui Gerard Mortier in functia de director artistic si manager general reprezinta o adevarata "lovitura de gratie" pentru a doua casa de opera a New York-ului. Aflata de mult timp in umbra mult mai prestigioasei "Metropolitan Opera", "New York City Opera" a obtinut serviciile unuia dintre cei mai influenti, experimentati, si, e drept, controversati manageri. Mai mult decat atat, Mortier accepta un post mult mai putin presitigios decat cel pe care-l detine in acest moment (director al Operei din Paris) si a fost la un moment dat chiar considerat drept un posibil succesor a lui Ioan Holender la Opera din Viena - ca sa nu mai vorbesc de faptul ca a fost directorul Festivalului de la Salzburg. Vraja New York-ului este insa prea mare, dupa cum el insusi a declarat!


Toate bune pe hartie cu exceptia faptului ca Mortier favorizeaza productii moderne care socheaza de dragul de a soca, eurotrash pur. Dupa cum el insusi declara, "chiar si o veche piesa de Mozart trebuie sa ne spuna ceva despre zilele de azi". Faptul ca aceasta "veche piesa" este ascultata si inca ne emotioneaza dupa mai mult de 200 de ani nu prea conteaza. Eu nu am nimic impotriva unor productii moderne de bun gust - mi-a placut foarte mult de exemplu "Oedipe-ul" in regia lui Götz Friedrich - dar preferintele lui Mortier se indreapta spre lucruri dezgustatoare precum "Liliacul" in regia lui Hans Neuenfels; da, am vazut-o pe DVD. Apropo, Hans Neuenfels? Unde am ami auzit eu de el? A, da. La "Profetul" de la Opera din Viena si la "Idomeneo" de la Opera Germana din Berlin.

Pe de alta parte ar fi nedrept daca nu as admite ca atat la Salzburg cat si la Paris Mortier a fost cel care a promovat lucrarile lui Messiaen, Adams, Hindemith, sau Martinu. Nu stiu insa cate din aceste proiecte ar putea fi realizate la New York City Opera a carei orchestra de numai 69 de membri este cam jumatate din ceea ce cere o opera precum "Saint François d'Assise". Raman sceptic dar nu lipsit de speranta.