"Capodopere enesciene" de Pascal Bentoiu - o mica observatie

Cunoscuta carte a lui Pascal Bentoiu este desigur una din cele mai bune care s-a scris vreodata despre opera lui George Enescu. Analiza creatiei enesciene poate fi considerata aproape definitiva, si cu asta cred ca am spus tot.

Dar nu chiar tot. Fiindca as avea o rugaminte pentru Pascal Bentoiu. La editia a doua a cartii, autorul prefateaza noul capitol, cel dedicat simfoniilor a IV-a si a V-a de Enescu cu cuvintele: "nu doresc sa schimb nimic din analiza facuta in editia anterioara" (citez din memorie neavand in acest moment cartea la dispozitie, deci cuvintele domnului Bentoiu s-ar putea sa fie un pic diferite dar intelesul este acelasi.) Dar as fi vrut ca domnul Bentoiu sa schimbe un singur aspect: cel al discutiei inregistrarilor creatiei enesciene. Deoarece la data aparitiei editiei a II-a, in 1999, numarul acestor inregistrari a crescut cu mult in comparatie cu 1984, data tiparirii primei editii. Va rog maestre, scrieti o carte separata! Si includeti inregistrarile radio si din concert, chiar daca unele nu au fost publicate. Cum comparati de exemplu interpretarea Suitei a II-a de catre Antal Dorati cu versiunea lui Paul Paray cu cea a lui Constantin Silvestri sau cu cea a compozitorului?

Este adevarat ca in emisiunile facute alaturi de Alain Pâris despre care vorbeam ieri, Bentoiu atinge acest subiect - isi exprima de exemplu admiratia fata de varianta interpretativa a Simfoniei a III-a sub bagheta lui Ghenadi Rojdestvenski. Dar o analiza completa a interpretilor creatiei enesciene de la cel mai bun cunoscator al ei poate fi doar binevenita. Ce spuneti, maestre?

Alain Pâris si Pascal Bentoiu despre George Enescu

Gratie lui Benoît Duhoux, un meloman francez pasionat de Enescu, am reusit sa ascult o serie de cinci emisiuni dedicate compozitorului realizate pentru France Musique de muzicologul Alain Pâris - care, in postura de dirijor, va putea fi ascultat pe data de 13 si 14 martie la pupitrul filarmonicii bucurestene. Invitat a fost compozitorul Pascal Bentoiu. Emisiunile, din ciclul "Papier à musique", au fost difuzate intre 14-18 ianuarie 2002 cu ocazia unui ciclu "Enescu" la Musée du Louvre, dar au fost inregistrate la Bucuresti in anul 2001.

In aceste programe radiofonice, Alain Pâris si Pascal Bentoiu ne ofera un portret al vietii si al evolutiei lui Enescu, de la primele compozitii de scoala pana la ultimile opusuri. Sunt discutati factorii care au influentat creatia compozitorului, de la lautarii din Moldova pana la personalitatile din marile centre muzicale precum Viena sau Paris, este analizat stilul interpretului comparativ cu cel al altor virtuozi din acea epoca, si, in primul rand, este examinata creatia enesciana. Toate aceste lucruri sunt facute pe un ton sobru, fara exagerari, cum rar putem auzi cand se discuta despre marele muzician.

Si chiar il putem auzi pe Enescu. Nu doar interpretul, dar si vocea sa. Deoarece emisiunea foloseste fragmente din dialogurile muzicianului cu Bernard Gavoty, dialoguri care au stat la baza "Amintirilor lui George Enescu". Aceste dialoguri trebuie neaparat editate pe disc compact.

Dupa cum neaparat trebuie editata o magnifica versiune a Concertului Brandenburgic nr. 2 de Bach cu Enescu la pupitrul filarmonicii bucurestene, document care se gaseste in conditii sonore foarte bune pentru acea epoca. Din pacate, Alain Pâris si Pascal Bentoiu nu au transmis decat prima parte a lucrarii. Pe de alta parte, multe lucrari enesciene au fost din fericire redate complet in versiuni binecunoscute oricarui meloman: printre interpreti s-au numarat Constantin Silvestri, Antal Dorati, Horia Andreescu, Cristian Mandeal, Ghenadi Rojdestvenski, ca sa ma limitez doar la sefii de orchestra.

Si cine cunoaste creatia enesciana mai bine decat Pascal Bentoiu?

Au decedat Stefan Niculescu, Evelyn Rothwell Barbirolli, si Petr Eben

Lumea muzicii este din nou in doliu. Stefan Niculescu, un compozitor ale carui lucrari au fost interpretate de Peter Eötvös, Friedrich Cerha, Zoltán Peskó, Arturo Tamayo, Reinbert De Leeuw, de orchestre si ansambluri precum Klangforum Wien, Wiener Symphoniker, Ensemble InterContemporain, sau ORF-Symphonieorchester (m-am rezumat evident, poate pe nedrept, doar la muzicieni straini), care a fost numit de György Ligeti drept "unul dintre cei mai mari compozitori ai acestor timpuri", a decedat zilele acestea. O amintire personala este cand acesta a vizitat scoala mea (Scoala generala nr. 156 din Bucuresti) pentru a o examina pe profesoara de muzica, doamna Zidaru.

Nu as putea totusi sa nu mentionez deceptia enorma pe care mi-a cauzat-o compozitorul in urma cu cativa ani cand a declarat ca "Festivalul 'Enescu' este anti-romanesc" din cauza numarului mic de lucrari romanesti executate in acea editie (una din prima jumatate a decadei anilor 90.) Cum a putut un om atat de cult si rafinat sa cada prada unui sovinism ieftin? Este oare Fetivalul de la Lucerna anti-elvetian daca la o editie nu se executa lucrari de Frank Martin, Othmar Schoeck, sau Beat Furrer? Dupa cate am spus, nu sunt de acord ca "despre morti, numai de bine". Chiar si cu aceste slabiciuni, Stefan Niculescu ramane o figura importanta a muzicii romanesti.

Evelyn Rothwell a fost mai mult decat sotia lui Sir John Barbirolli - de fapt si-a luat numele sotului sau doar dupa moartea acestuia. O oboista de prima clasa, ea a participat intre altele in magnifica inregistrare a Concertelor Brandenburgice de Bach facuta de Adolf Busch. Puteti citi aici un obituariu din ziarul "Daily Telegraph."

Compozitorul ceh Petr Eben a decedat in octombrie 2007 dar vestea decesului sau nu am aflat-o decat recent. Iata doua obituarii, unul din ziarul englez "The Times" si altul din pagina Centrului Ceh de Informatie Muzicala.

Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace.

In concediu

Voi fi plecat in concediu saptamana viitoare, timp in care nu voi actualiza blogul.

"Simfonia Fantastica" sub bagheta lui Louis Fourestier

O lucrare precum "Simfonia Fantastica" a beneficiat de atat de multe versiuni interpretative incat este greu de ales "cea mai buna varianta". Si din fericire, suntem rasfatati cu o multime de inregistrari, de la cele istorice ale lui Charles Munch la cele care folosesc instrumente de epoca, ma gandesc aici la John Eliot Gardiner sau la Roger Norrington. Nu trebuie deloc neglijate nici gravarile facute de dirijorii romani precum Ionel Perlea sau Constantin Silvestri, aceasta din urma insa disponibila doar pentru o scurta bucata de vreme in Japonia - unde altundeva?

O putin cunoscuta inregistrare a "Simfoniei Fantastice" care merita ascultata este cea a lui Louis Fourestier. Am vorbit despre dirijor cand am prezentat seria "Les rarissimes" si mi-am exprimat unele rezerve asupra acelui set de doua discuri compacte. De asemenea am ramas dator cu biografia artistului. La ceea ce se poate gasi aici, precum si la jumatatea acestei pagini, voi adauga prima inregistrare a operei "Samson si Dalila" de Saint-Saens, protagonisti fiind Hélène Bouvier si José Luccioni. Compozitorii Henry Barraud, André Jolivet, si Jacques Ibert au insistat ca Fourestier sa fie cel care sa dirijeze in premiera lucrari ca "Numance" (Barraud), "Guignol et Pandore" (Jolivet) sau "Le Chevalier errant" (Ibert). Putini melomani si-l mai amintesc pe dirijor, si aceia pentru talmacirea operelor compozitorilor francezi. Repertoriul sau era insa divers si cuprindea si opere de Wagner, inregistrari cu fragmente din Lohengrin si Siegfried alaturi de Raoul Jobin (Raoul Jobin in Wagner?) inca pastrandu-se.
Revenind la interpretarea "Simfoniei Fantastice", aceasta m-a frapat prin tonul ei. Seful de orchestra iti da impresia ca lasa sa curga discursul muzical, dar in realitate il controleaza discret dar ferm. Schimbarile de tempo sunt abundante, rubato-ul generos, dar cu toate acestea Louis Fourestier evita obtinerea efectului gol. Iar dirijorul dovedeste un remarcabil simt al arhitecturii. Cand ascult de exemplu doar frgamente din inregistrare, am mereu impresia ca ceva lipseste, dar aceasta impresie dispare cand ascult o ascult integral.

Orchestra este cea a "Sutei de Solisti". "Orchestre des Cento Soli" este de fapt un ansamblu format (doar pentru inregistrari?) din instrumentisti ai celor mai bune orchestre pariziene. Ansamblul a mai colaborat, intre altii, cu Hermann Scherchen, Ataulfo Argenta, Günter Wand si Serge Baudo.

Pe acelasi CD mai gasim si "Ucenicul vrajitor" de Paul Dukas si Suita a II-a din "Daphnis et Chloé" de Ravel, ambele in interpretarea Orchestrei Operei din Paris sub bagheta lui Manuel Rosenthal. "Daphnis et Chloé" din pacate provine din inregistrarea completa facuta de dirijor. "Din pacate" deoarece orice meloman serios trebuie sa cunoasca versiunea integrala: este una din variantele interpretative esentiale ale piesei lui Ravel, la acelasi nivel cu cea a lui Pierre Monteux.

Poate ca ar fi timpul sa reascult "Les rarissimes de Louis Fourestier"...

Aniversarile Anului 2008

Victor Eskenasy a scris deja despre Centenarul Herbert von Karajan. In afara celebrului sef de orchestra, in 2008 mai sarbatorim 90 de ani de la nasterea lui Leonard Bernstein - un festival este deja planificat pentru toamna la New York, apoi majoritatea orchestrelor americane includ in programele acestei stagiuni cel putin o lucrare a compozitorului - si 80 de ani de la nasterea lui Valentin Gheorghiu. Apoi, Olivier Messiaen implineste in decembrie 100 de ani de la nastere.

De asemenea, nu trebuie uitat nici Iosif Sava de la a carui moarte prematura vor trece 10 ani in luna August. El a avut, mai mult ca oricine altcineva, o influenta decisiva in formarea gusturilor mele interpretative, care insa trabuie sa o recunosc, au evoluat totusi. Ultima oara l-am vazut la Opera din Viena, la neuitata premiera a operei "Oedipe"; chiar am schimbat unele vorbe. Pot doar sa imi imaginez un posibil blog al sau - de ce a trebuit oare sa ne paraseasca atat de devreme?

P.S. Tot Victor Eskenasy vorbeste, in ultima "Scrisoare pentru melomani", despre aniversarea celor 10 ani de la moartea lui Klaus Tennstedt.

"Restul e tacere"

Nu, nu ma refer la simpaticul film al lui Nae Caranfil, ci la puterea momentului tacerii ilustrata in acest articol preluat din Dilema Veche pe blogul lui Silviu Man.

A aplauda sau nu intre partile unui concert sau ale unei simfonii?

Eticheta stricta a unui concert este un lucru care a aparut relativ recent. Asa cum arata si acest articol din ziarul New York Times, in trecutul nu chiar indepartat publicul era mult mai putin disciplinat...

"Want List 2007"

In fiecare an revista "Fanfare" redacteaza o lista a celor mai bune aparitii discografice. Toti criticii aleg cinci inregistrari si discuta pe scurt optiunile lor. Prietenul nostru Evan Dickerson a pus in capul listei sale primul volum din integrala lucrarilor pentru pian si vioara de George Enescu in interpretarea lui Remus Azoitei si a lui Eduard Stan. El a fost in primul rand impresionat de talmacirea "Impresiilor din copilarie", considerand versiunea Azoitei / Stan drept cea mai buna pe care a ascultat-o vreodata.
Pacat ca aceasta varianta interpretativa a fost putin mediatizata in tara. Am gasit doar o cronica a lui Dan Scurtulescu pe portalul Liternet (este adevarat, nici eu nu am scris prea mult; intentionam sa o fac la aparitia celui de-al doilea volum care initial era programata pentru luna august al anului trecut dar care vad ca a fost amanata - pentru cand, oare?)

In afara acestui disc compact, doua alte inregistrari in care participa artisti romani au mai fost selectate de criticii revistei "Fanfare". Jerry Dubins a ales Recviemul de Franz Lachner in interpretarea ansamblului "Kammersolisten Augsburg" sub bagheta lui Hermann Meyer, partea altistei fiind sustinuta de Roxana Constantinescu. Christopher Williams a selectionat DVD-ul cu montarea operetei "Contele de Luxemburg" de Franz Lehar din cadrul festivalului "KlangBogen Wien" din 2005 despre care am vorbit aici, una din soliste fiind Gabriela Bone.

Artisti romani in numarul din Noiembrie / Decembrie 2007 2008 al revistei "American Record Guide" - partea a II-a

Puteti citi aici prima parte.

Ultimul set de doua discuri compacte dedicat lui Constantin Silvestri in seria "BBC Legends" este recomandat, nu fara unele rezerve, de criticul Roger Hecht. Rezervele domnului Hecht se refera asupra interpretarii Partitei lui William Walton, unde criticul este de parere ca energia sefului de orchestra este excesiva, si asupra ultimilor doua miscari din "Muzica Focurilor de Artificii" de Handel / Harty unde, opina criticul, corzile sunt greoaie si lipsite de delicatete. Pe de alta parte domnul Hecht este entuziasmat de interpretarea Simfoniei a VIII-a de Beethoven, pe care o considera ca fiind plina de viata, si de cea a celor trei schite simfonice "La Mer" de Debussy care beneficiaza de o versiune impetoasa dar lirica. In rest, criticul este in general favorabil interpretarilor Simfoniei a III-a de Rahmaninov si a poemului "Paris" de Delius, dar nu spune nici un cuvant despre "Don Juan".

Gary Bertini este un dirijor care, desi nascut in Romania (mai precis la Bricevo, astazi in Republica Moldova) este putin cunoscut in tara. A fost totusi invitat la editia din 1998 a Festivalului "George Enescu" interpretand Simfonia a IV-a de Mahler. Domnul Bertini este un specialist al muzicii lui Mahler, integrala simfoniilor pe care a inregistrat-o in compania Orchestrei Radiodifuziunii din Köln fiind pretuita de cunoscatori.Printre acestia, si criticul Gerald Fox care considera ca este "unul din marile cicluri datorita sunetului, orchestrei magnifice, interpretarii superbe, prezentarii, si pretului accesibil."

Muzicienii nu sunt singurii artisti prezentati in "American Record Guide". Lor li se adauga regizorul Andrei Serban a carui montare a operei "L'Italiana in Algeri" de Rossini a fost editata recent pe DVD gratie companiei "TDK". Este vorba de un spectacol al Operei din Paris cu Jennifer Larmore in rolul titular, Bruce Ford in cel al lui Lindoro, si Simone Alaimo in cel al lui Mustafa. Criticul Kurt Moses caracterizeaza montarea drept "L'italiana pe Broadway." Costumele sunt moderne, miscarea personajelor este frenetica, totul este explicat pana la cel mai mic detaliu. Domnul Moses crede ca punerea in scena este amuzanta dar pana la urma distrage atentia de la muzica lui Rossini. Iar criticul nu este prea entuziasmat nici in privinta interpretarii, considerand ca doamna Larmore are un registru grav problematic, fiind in general dominata de Simone Alaimo si de Bruce Ford. Ca o alternativa, domnul Moses recomanda o montare a Operei "Metropolitan" condusa de James Levine cu Marilyn Horne in rolul titular.

Artisti romani in numarul din Noiembrie / Decembrie 2007 al revistei "American Record Guide"

Am semnalat deja cronica discului compact al trombonistului Cristian Ganicenco. In acelasi numar al revistei, criticul Robert A Moore analizeaza re-editari pe discuri compacte (gratie casei Preiser records) a unor vechi inregistrari ale uitatului tenor Petre Munteanu, un colaborator apropiat al lui Herman Scherchenn si Sergiu Celibidache. Cantaretul interpreteaza lieduri de Schubert - ciclurile "Die schöne Müllerin" si "Schwanengesang" - si Schumann - "Dichterliebe", "Liederkreis", si "Myrthen"; Franz Holetschek acompaniaza. Domnul Moore apreciaza eleganta stilistica, frazarea nuantata, controlul legato-ului si, in general, tehnica artristului exceptand probabil vibrato-ul - si acela controlat. Dar isi exprima rezerve asupra interpretarii, doring ca tenorul sa ilumineze mai mult textul liedurilor. Pe de alta parte, se intreaba criticul, care ar fi fost rezultatele daca Petre Munteanu ar fi avut parte de un acompaniator mai imaginativ decat Franz Holetschek? O lucrare de Enescu, Sonata a II-a pentru violoncel si pian Op. 26 nr. 2, in interpretarea violoncelistului Parry Karp si a pianistului Howard Karp este prezentata de criticul David W Moore care din pacate face doar observatii generale asupra excelentei muzicienilor fara a da detalii asupra interpretarii. Albumul mai contine sonate pentru violoncel si pian de Rahmaninov, Magnard, John Ireland, si o transcriptie a miscarii "Andante cantabile" din Sonata pentru vioara si pian de Richard Strauss si este editat de departamentul de muzica al Universitatii din Wisconsin Madison. O alta lucrare de George Enescu, "Andante religioso pentru doua violoncele si orga", deschide recitalul sustinut de violoncelistul Alexandru Morosanu si organistul Georges Athanasiadès si aparut gratie casei elvetiene "Tudor". Orga este cea a bazilicii "Saint-Maurice d'Augane", iar celalalt violoncelist este Magdalena Morosanu. Criticul Donald Vroon foloseste spatiul dedicat cronicii sale pentru a prezenta lucrarile de pe disc (in afara compozitiei enesciene - este oare prima inregistrare? - programul propus de Alexandru Morosanu mai propune lucrari, unele dintre ele transcriptii, de Giuseppe Tartini, Johann Sebastian Bach, Louis Caix d'Hervelois, Antonio Vivaldi, Dmitri Sostakovici, Wolfgang Amadeus Mozart, si Pablo Casals.) Domnul Vroon nu vorbeste aproape deloc despre interpretare dar este impresionat de lucrarea enesciana si incheie cronica cu cuvintele: "I enjoy this."
In fine, Concertstuck-ul pentru viola si pian de Enescu, apare in programul discului compact editat de casa "Avie" a carui protagonisti sunt violistul ucrainian Maxim Rysanov si pianista Evelyn Chang. Criticul Elaine Fine considera interpretarea piesei enesciene drept "minunata".
Maine voi mai reveni cu alte cronici din "American Record Guide".

Un trombonist roman si American Record Guide

Nu cred ca sunt singurul care am ascultat un argument de genul: "daca toti instrumentistii romani care activeaza in marile orchestre din strainatate s-ar reintoarce in tara, am avea o orchestra la nivelul celor mai bune din lume". Argumentul nu m-a convins total si o sa spun de ce.

Nu cred ca exista dubii ca cel putin sectiunea corzilor ar putea rivaliza oricare alta. Intr-adevar, ca sa ma limitez doar la concertmaestri, i-am putea avea pe Lorenz Nasturica-Herschovici (Filarmonica din Munchen inca de pe vremea lui Sergiu Celibidache), pe Bogdan Zvoristeanu (Orchestre de la Suisse Romande), sau pe Liviu Prunaru (Orchestra "Concertgebouw" din Amsterdam.) Si notez ca multe orchestre au doi-trei concertmaestri, Filarmonica din Viena are chiar patru. Violoncelistii ar putea fi condusi de Valentin Hirsu, actualmente component al Filarmonicii din New York. Si asa mai departe.

Rezervele mele se refera la partida suflatorilor. Deoarece singurul suflator din lemn pe care-l stiu ca face parte dintr-o orchestra cunoscuta este clujeanul Liviu Varcol, oboistul principal al Orchestrei Radiodifuziunii din Frankfurt; daca exista si altii, va rog sa ma contactati. Evident, ar mai trebui adaugati asii care exista in tara precum Aurelian Octav Popa (apropo, cititi acest articol al clarinetistului despre Celibidache.)

Ajung deci la suflatorii de alama si la Cristian Ganicenco, trombonistul principal al Orchestrei Simfonice din Cincinnati. Din nou, este singurul roman pe care-l stiu ca detine o astfel de pozitie intr-o orchestra de clasa - si cea din Cincinnati este de prima clasa chiar daca nu are prestigiul celei din Cleveland sau Chicago. Desigur ca oportunitatile solistice sunt limitate pentru un trombonist, dar nu si inexistente. A demonstrat-o chiar domnul Ganicenco intr-un nou disc compact intitulat "Beyod Oblivion" care contine atat lucrari scrise pentru instrument ca si transcriptii. In numarul din Noiembrie / Decembrie al publicatiei "American Record Guide" criticul si profesorul Barry Kilpatrick este impresionat de virtuozitatea si sunetul puternic al trombonistului dar este de parere ca un astfel de recital ar putea pare monocromatic.
Nu am scris de mult despre artistii romani care au facut obiectul cronicilor din "American Record Guide" si "Fanfare". O voi face zilele urmatoare.

P.S. Cristian Mandeal l-a recrutat deja pe Lorenz Nasturica-Herschovici. In postura de concertmaestru-oaspete permanent (??? - dar asa apare) al Orchestrei Simfonice Euskadi.

"Ce treaba are sunetul cu muzica?"

Un articol din ziarul britanic "The Independent" trece in revista unele lucrari care au socat la data creerii lor prin originalitate si risc. Unele inca mai socheaza sau cel putin uimesc. Sublim sau ridicol? Decideti si dumneavoastra.

P.S. Citatul din titlu ii apartine lui Charles Ives.

Georges Prêtre si o curiozitate operatica

L-am urmarit cu totii, probabil, pe Georges Prêtre in Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. Dirijorul este renumit, intre altele, pentru colaborarile sale cu Maria Callas si cu Francis Poulenc, pentru directoratul muzical al Operei din Paris sau pentru ipostaza de prim dirijor al Orchestrei Simfonice din Viena. Pe mine de asemenea ma intereseaza inregistrarile sale cu raritati ale repertoriului francez precum "Le loup" (doar un fragment din pacate) de Henri Dutilleux, "Conte fantastique" dupa Edgar Allan Poe de André Caplet, sau "Dipticul mediteranean" de Vincent D'Indy, ca sa ma limitez doar la trei piese.

Hai sa schimbam un pic subiectul. Un fenomen pe care orice iubitor al muzicii l-a putut observa in ultimii ani, de multe ori cu oroare, este cel denumit "crossover". Unul din aspectele acestui fenomen consta in aparitia unor lucrari vocal-simfonice sau chiar opere scrise de muzicieni (daca ii pot numi astfel) precum Paul McCartney sau Roger Waters care au atras atentia unor interpreti precum Bryn Terfel, Kiri Te Kanawa, sau José Carreras. Doar recent, Angela Gheorghiu si Roberto Alagna au premiat "Marius et Fanny" de Vladimir Cosma, Angela chiar motivand absenta de la Festivalul "Enescu" prin necesitatea de a fi prezenta la repetitie!!!

Surprinzator, si totusi nu prea, fenomenul "crossover" nu este chiar nou. Lasand la o parte operetele tot mai mult influentate de jazz de la inceputul secolului trecut, cati dintre noi nu si-o amintesc pe Nana Mouskouri cantand Corul Sclavilor Evrei din opera Nabucco de Verdi?

Si aici ajungem la Georges Prêtre si... Gilbert Bécaud. Cantaretul francez a scris "L'Opéra d'Aran", lucrare pe care seful de orchestra a premiat-o in 1962 la "Théâtre des Champs-Élysées" din distributie facand parte subapreciata Rosanna Carteri - care poate fi ascultata intr-o magnifica talmacire a "Gloriei" de Poulenc din nou sub bagheta lui Prêtre - alaturi de Peter Gottlieb, Roger Soyer, si Henri Médus. O inregistrare a fost imediat facuta de aceeasi artisti.

Vestea proasta este ca, daca doriti sa ascultati "L'Opéra d'Aran", trebuie ori sa mergeti intr-o biblioteca, ori sa cumparati un vechi LP. Deoarece inregistrarea nu a fost re-editata pe disc compact. Eu am ales prima cale. Nu am regretat timpul pierdut, melodiile fiind totusi placute, dar nici nu am fost convins ca lucrarea ar fi pana la urma mai mult decat o curiozitate (ma gandesc doar sarcastic la cate durere de cap i-ar fi dat lui Pierre Boulez!)

Si totusi Prêtre crede in "L'Opéra d'Aran" mai mult decat mine. In 1994 a prezentat o versiune de concert la Konzerthaus in compania Orchestrei Simfonice din Viena.