Descarcati Cvartetul nr. 2 de Enescu

Interpretarea este ce a cvartetului... Enesco, desigur, iar descarcarea poate fi facuta aici. Este un site legitim, fiind recomandat de Norman Lebrecht - cititi spre finalul articolului. Dra grabiti-va, descarcarea poate fi facuta doar saptamana aceasta (as fi anuntat mai din timp dar de abia acum am aflat...)

Luandu-ne ramas bun de la cvartetul "Guarneri"

Dupa aproape 45 de ani, muzicienii Cvartetului Guarneri au decis sa se retraga. Daca memoria nu ma insala, longevitatea ansamblului i-a surprins chiar pe membrii ei care initial au crezut ca se vor reuni doar pentru sezonul festivalului de vara Marlboro Music din Vermont din 1964. Succesul acelor concerte i-a determinat pe artisti sa continue, iar componenta ansamblului nu s-a schimbat decat o singura data, in 2001, cand David Soyer a fost inlocuit de elevul sau, Peter Wiley.

Concertul sustinul pe 10 februarie la Kennedy Center a facut parte din turneul de ramas bun. S-au executat doua piese de rezistenta. Cvartetul nr 15 de Beethoven, cantat evident de membrii actuali ai ansamblului, Arnold Steinhardt, John Dalley, Michael Tree, si Peter Wiley, a deschis programul. In partea a II-a, David Soyer, acum in varsta de aproape 86 deani, s-a alaturat fostilor sai colegi in Cvintetul cu doua violoncele de Schubert.

Desigur ca muzicienii, exceptandu-l probabil pe Peter Wiley, sunt trecuti de varful carierei lor. Dar acest lucru conteaza mai putin intr-o seara ca aceasta. Am avut posibilitatea sa mai ascultam o data artisti care ne-au incantat de atatea ori, fie in concerte, fie pe disc. Le vom duce lipsa.

"Dezertorul"

Uitat in restul lumii, Pierre-Alexandre Monsigny este un nume care a ramas familiar francezilor. La Paris exista o cunoscuta Rue Monsigny; Théâtre des Bouffes Parisiens se afla pe acea strada. Si, daca nu ma insel, bustul de bronz al compozitorului se gaseste pe fatada Operei din Paris - Palais Garnier.

Muzica sa insa este uitata chiar si in tara sa natala. Singura montare relativ recenta a unei opere a compozitorului, Dezertorul, a fost facuta in 1994 de catre Théâtre Impérial de Compiègne - videoclipul de mai jos provine din acest spectacol. De asemenea unele arii din operele sale sunt inregistrate, iar un fragment din mai-sus numita lucrare a fost folosita de catre Jean Renoir in filmul La Règle du jeu. In Romania, o suita (Ciacona si Riguadon) aranjata de François-Auguste Gevaert a fost executata intr-unul din primele concerte ale Orchestrei Radio dirijata atunci de Mihail Jora - concertul a avut loc pe 29 ianuarie, 1929, din program mai facand parte Simfonia a I-a de Beethoven, Pavana pentru o infanta defuncta de Ravel, si Siciliana din Pelléas et Mélisande de Fauré; sursa: Octavian Lazar Cosma, Simfonicele Radiodifuziunii Romane, Editura Casa Radio, 1999. Peste ocean, compania Opera Lafayette condusa de Ryan Brown, companie care a inregistrat deja pentru casa Naxos raritati ale muzicii franceze precum Armide de Lully sau Oedipe à Colone de Sacchini, ne-a oferit recent prima auditie contemporana in America (prin aceasta doresc sa spun dupa mai mult de 200 de ani) a Dezertorului. Se pare ca o inregistrare pentru Naxos va urma.



Este clar deci ca, relativ vorbind, Dezertorul este cea mai cunoscuta opera a compozitorului. Printre admiratorii lucrarii il numaram si pe Hector Berlioz. Dar programul de sala spune ca probabil cea mai buna lucrare a sa ar fi Félix ou l'Enfant trouvé. Acelasi program de sala deplange insa starea neadecvata a cercetarilor muzicolgice nu doar asupra compozitorului, ci si asupra pionierilor genului numit de francezi opéra-comique. Deci, in afara articolului din Wikipedia si a celui de pe blogul Ionarts, nu am gasit aproape nimic pe Internet. Majoritatea datelor biografice din programul de sala sunt deja mentionate in Wikipedia, dar un interesant articol vorbeste despre legatura mult mai stransa din acea epoca dintre compozitor si interpret.

Subiectul operei: Alexis si Louise sunt indragostiti. Dar ducesa din satul lor doreste sale puna la incercare dragostea si sugereaza ca Louise sa pretinda ca se casatoreste cu Bertrand. Acest lucru starneste evident mania lui Alexis, un soldat in armata franceza, care, gelos si disperat, dezerteaza. Alexis este prins, trimis in temnita, si urmeaza a fi executat. Este iertat in ultima instanta de insusi Regele, care venise sa-si vizita soldatii.

Monsigny si libretistul sau, Michel-Jean Sedaine, anticipeaza deci un element care va fi utilizat de multe ori in opera din anii de la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea: cel al salvarii in ultima instanta a eroului de catre un deus ex machina. Cele mai cunoscute opere de acest tip sunt desigur Fidelio si Rapirea din serai, dar alte exemple ar mai fi Lodoïska de Cherubini si Richard Coeur-de-lion de Grétry; in acest ultim caz Sedaine a fost din nou libretist. Ca si in Fidelio sau Rapirea din serai, Monsigny si Sedaine imbina elementele comice cu cele dramatice. Dar daca opera lui Beethoven incepe pe un ton comic care treptat lasa locul dramei, in Dezertorul - ca si in Rapirea din serai - aceste doua elemente apar pe tot timpul operei, compozitorul si libretistul trecand cu usurinta de la unul la altul.

Acesta este desigur unul din meritele lucrarii. Nu cred ca mai trebuie sa spun ca Monsigny nu are, desigur, geniul lui Beethoven sau Mozart. Dar Dezertorul nu este lipsit de un simplu, chiar naiv farmec si de inventivitate melodica. Daca va plac operele lui Grétry (iar Sir Thomas Beecham era un mare admirator al acestora) puteti desigur incerca Dezertorul. Dar importanta lucrarii lui Monsigny este pana la urma mai mult muzicologica.

Oricum, Ryan Brown si Opera Lafayette au incecat sa prezinte compozitia intr-o lumina cat mai buna cu putinta. Am mai spus-o si cu alte ocazii ca nu sunt un fan al instrumentelor de epoca - totusi sala de spectacol nu este muzeu - dar executia instrumentala a fost curata iar dirijorul a condus fara exagerari. Distributia, in frunte cu William Sharp (Alexis) si Dominique Labelle (Louise), ar putea fi imbunatatita, dar a fost desigur cel putin competenta. Lucrarea a fost prezentata intr-o versiune "semi pusa in scena" cu dialogul original inlocuit de un text in limba engleza recitat de un actor; muzica a fost insa cantata in limba franceza. Aceasta maniera ar putea fi justificata in prezentarea unei opere necunoscute dar sper ca prevazuta inregistrare sa ne ofere dialogul autentic.

Inca o arhiva - si ce mina de aur!

Revista Gramophone si-a digitalizat arhiva. Ea este disponibila aici.

Da, si eu am ramas lipit de computer - si n-am citit decat o foarte mica parte.

Lipsa de dogmatism a lui Ivan Fischer

Ivan Fischer este un dirijor care colaboreaza cu o orchestra de instrumente de epoca, Orchestra of the Age of Enlightenment. Este reconfortant atunci sa constat ca pentru el alegerea instrumentelor este doar punctul de plecare, nu scopul in sine. Asa cum a spus si intr-un interviu din ziarul Daily Telegraph, "adevaratul rol al muzicii este sa ne miste, iar acest lucru se intampla numai daca toti [muzicienii] sunt implicati in mod creativ".

Iar aceasta lipsa de dogmatism s-a manifestat si intr-un mod surprinzator in recentul concert sustinut in compania Orchestrei Simfonice Nationale din Washington: asezarea muzicienilor. In prima parte, cand s-a executat Concertul pentru Orchestra de Bartok, viorile a I-a si a II-a au fost situate una langa alta, urmate de violonceli si, in dreapta maestrului, de viole. Dirijorul a argumentat ca Bartok doreste un sunet condensat al viorilor si ca nu are rost sa fie divizate in stanga si dreapta sa. Aceasta diviziune a fost insa facuta in partea a II-a a programului cand s-a executat Simfonia a VII-a de Dvorak.

Din pacate concertul a fost o mica dezamagire. In Bartok am admirat pianissimile glaciale, dar in general lectura lui Fischer a fost surprinzator de lipsita de verva, exceptand unele pasaje cum ar fi parodia dupa Vaduva Vesela ("Vom merge la Maxim.") Dvorak a fost mai animat si mai dramatic, dar dirijorul nu a reusit inca sa obtina sunetul cald pe care si l-ar fi dorit si pe care in mod sigur l-ar avea peste cativa ani. Da, orchestra este mai disciplinata cand Fischer conduce dar din pacate maestrul nu se afla decat de putine ori la pupitru in ciuda titlului sau de dirijor principal.

Inca un interviu cu Angela Gheorghiu

De data aceasta publicat in The Wall Street Journal. Acest fragment m-a facut insa sa ridic din sprancene: " cea mai cunoscuta opera romaneasca - dar nu cea mai buna (s.n.) - este Oedipe de George Enescu!" Si cantareata continua spunand ca are o slabiciune pentru opereta romaneasca. Bine Angela, cand o sa inregistrati Lasati-ma sa cant?

Mai interesant insa fragmentul in care vorbeste despre libertatea de interpretare mai mare care o au actorii in comparatie cu cantaretii. Desi trebuie totusi sa o contrazic: in ciuda faptului ca un canteret este mai constrans decat un actor, el / ea poate sa ne ofere doua si chiar mai multe interpretari total diferite.