New York Times si Sergiu Celibidache

Incepand, se poate spune, cu decada anilor 1990, Sergiu Celibidache a fost de multe ori atacat pe nedrept in paginile ziarului New York Times. Uneori, chiar si prosteste. De exemplu criticul Anthony Tommasini a spus printre altele ca dirijorul are "o technica deficitara". Iar Bernard Holland a spus ca Celibidache i-a lasat lui James Levine Filarmonica din Munchen "ruinata!" (din pacate ambele articole sunt disponibile doar abonatilor ziarului.)

Deci faptul ca intr-un recent articol in care a fost discutata o noua inregistrare a Filarmoncii din Munchen (Simfonia a I-a de Brahms si Uvertura "Egmont" de Beethoven sub bagheta lui Christian Thielemann) Celi a fost numit de catre acelasi Anthony Tommasini drept dirijor "de legenda dar inconstant" ar putea fi considerat drept o mica schimbare de optica. Cu toate astea as dori sa discut mai pe larg asupra acestui subiect.

In primul rand asupra orchestrei. Oricine a ascultat Filarmonica din Munchen de-a lungul anilor (in cazul meu, cu putine exceptii, prin intermediul inregistrarilor) isi poate da seama cat de mult a fost imbunatatita de Celibidache, chiar si in comparatie cu un ilustru predecesor precum Rudolf Kempe. De fapt am scris si despre acest lucru cand am analizat mai multe versiuni ale Simfoniei a V-a de Bruckner cu Filarmonica din Munchen.

Nici vorba deci despre "ruinarea" de care vorbste Bernard Holland. As putea admite ca in ultimii ani, sa zicem dupa 1993, datorita sanatatii precare a lui Celibidache, nivelul orchestrei ar fi scazut un pic. Dar acelasi lucru s-a intamplat si cu Filarmonica din Berlin la sfarsitul directoratului lui Karajan, cu Philharmonia din Londra in ultimii ani ai lui Klemperer, si, intr-o mai mica masura, chiar cu Orchestra din Cleveland la incheierea "erei Szell." In plus, dupa moartea lui Celibidache, Filarmonica din Munchen nu a avut un dirijor permanent timp de trei ani pana cand in 1999 James Levine a devenit nu director muzical ci dirijor principal. Sa-i mai amintesc oare domnului Holland ce efect poate avea lipsa unui dirijor permanent asupra unei orchestre? Sa luam drept exemplu stagiunea dezastruasa a Orchestrei din Philadelphia intre plecarea lui Riccardo Muti si venirea lui Wolfgang Sawallisch. In aceste conditii, Filarmonica din Munchen a facut fata mai mult decat onorabil.

Apoi, hai sa vorbim despre tehnica dirijorului. Oricine a ascultat nuantele, culorile pe care dirijorul le extrage din orchestra si-ar da seama de ridicolul afirmatiei lui Tommasini. Ar putea oricine sa obtina acea transparenta a sunetului, acea extraordinara coordinare intre compartimentele orchestrei, acea superba concentrare la orice tempo?

Cel mai necinstit articol al lui Tomassini a fost cel pe care l-a scris cu ocazia ultimului turneu american al Filarmonicii din Munchen in 2002. Incepe sa spuna ca orchestra s-a deteriorat datorita lui Celibidache si ca Levine a incercat sa o imbunatateasca. Numai ca "datorita faptului ca Levine nu a dorit niciodata sa paraseasca Opera 'Metropolitan', el nu a avut timp sa termine construirea orchestrei." Dar cel vinovat de starea orchestrei, la sase ani de la moartea sa si la trei ani de cand Jimmy a devenit dirijorul ei principal, tot Celibidache ramane, reiese din articol.

Si tot in acelasi articol Tomassini sustine ca Celi a neglijat la Munchen muzica secolului XX si cea contemporana. Din nou, fals: in concertele sale, dirijorul a interpretat lucrari de Barber, Bartok, Bialas, Debussy, Egk, Genzmer, Hamel, Hindemith, Milhaud, Orff, Pfitzner, Prokofiev, Ravel, Reger, Respighi, Roussel, Schoenber, Sostakovici, Sibelius, Stephan, Strauss, sau Stravinsky conform site-ului lui Gerhard Greiner. Este adevarat totusi, Levine a fost mai mare sustinator al muzicii contemporane.

Cu astfel de jurnalism, mai este de mirare ca ziarul isi pierde abonatii si cititorii?