David Patrick Stearns ma pune pe ganduri...

Domnul Stearns este criticul muzical al ziarului "Philadelphia Inquirer".

" [...] Apoi sunt cunoscatorii care pot intrupa cele mai rele aspecte ale experientei muzicale: se bizuie pe experienta acumulata de-a lungul anilor dar o prelucreaza prin nevoia de a stabili standarduri inflexibile. Intr-o societate care cauta certitudinea, putem intelege fluiditatea procesului artistic (ca fiecare executie are regulile ei), dar inca credem ca a canta Mahler fara partitura sau a sari peste repetitia expozitiei din partea a I-a a Simfoniei a III-a de Brahms sunt lucruri de neiertat.

De exemplu, compararea duratei mai multor veriuni poate fi revelatoare daca nu este tinuta drept lege. Cunoscatorii pot respinge cea mai buna interpretare pe care o asculta pe viu daca durata ei difera de, sa spunem, cea a clasicei inregistrari a lui Otto Klemperer. 'Iubesc' acest lucru: cand Klemperer lasa mai multe inregistrari a aceleasi piese, durata acestor versiuni difera de multe ori enorm intre ele, si probabil se datoreaza nu inspiratiei divine ci severitatii cu care boala sa mintala se manifesta in ziua aceea.

Cu ate cuvinte, ceea ce este codificat drept un standard poate fi de fapt lucrarea unui ramolit chiar daca acest ramolit este un geniu. Michael Tilson Thomas a spus odata ca o inregistrare ar trebui sa se autodistruga dupa ce a fost ascultata de patru ori pentru ca publicul sa nu se obisnuiasca cu o singura interpretare".

Puteti citi tot articolul aici.

Las la o parte lucrurile sarcastice (dar nu total lipsite de adevar) despre Otto Klemperer, unul din dirijorii mei preferati. Si trebuie precizat ca, daca este adevarat (si este adevarat) ca durata multor inregistrari ale maestrului german difera mult, se poate totusi generaliza ca tempo-ul ales de dirijor devine cu atat mai lent cu cat Klemperer imbatraneste, mai ales dupa 1950-1955. Iar "cunoscatorii" au in general in colectia lor mai multe inregsitrari ale unei piese, deci nu este nevoie ca ele sa se autodistruga asa cum spune Tilson Thomas (care continua insa sa graveze.)

Nu pot insa sa nu cuget la ceea ce vrea sa spuna David Patrick Stearns: ca uneori putem deveni prea rigizi in aprecierea unei interpretari. Si trebuie sa recunosc ca de multe ori si eu cad victima acestui lucru desi cred ca mai putin ca in trecut. Cred.

In general, cand asculta un concert, primul meu criteriu (lasand la o parte detaliile tehnice) este: a reusit artistul sa ma emotioneze? Daca da, atunci sunt satisfacut. Daca nu, atunci ma gandesc la inregistrarile mele preferate.

De exemplu, cand am vorbit despre Leonard Slatkin interpretand Rapsodia a II-a de Enescu, nu m-am gandit sa compar varianta sefului de orchestra american cu versiunea lui Silvestri sau cu cea a compozitorului. Deoarece Slatkin a prezentat o executie bine lucrata si gandita. Pe de alta parte cand am ascultat "Walkiria" sub bagheta lui Heinz Fricke, nu am putut sa evit comparatia cu versiunile clasice sub bagheta lui Furtwangler, Keilberth, Krauss, Bohm, sau Knappertsbusch - care toate difera mult intre ele, si nu numai in durata.