"Amintirile mele despre Erich Bergel"

Cartea lui Gheorghe Musat, prima a autorului si aparuta gratie editurii "Risoprint" din Cluj-Napoca, nu reprezinta si nici nu se doreste a fi o monografie dedicata sefului de orchestra. Mai degraba, ea reda o serie de amintiri personale a autorului, pentru multi ani prim-trompetist al Filarmonicii din Cluj, care a fost legat de dirijor timp de peste patru decenii.

Evident ca datele biografice nu lipsesc. Autorul sumarizeaza deci cele mai importante detalii din viata maestrului incepand cu copilaria, trecand prin studentie, prin arestul sau datorita curajului de a prezenta in biserica lucrari religioase, reaparitiei la pupitrul dirijoral, exilului si revenirii in tara. Unele aspecte sunt mai detaliat prezentate precum colaborarea cu Herbert von Karajan, travaliul la Festivalul International al Tineretului de la Bayreuth, sau revenirea in tara. Dar tonul cartii nu este unul sec - ca de obicei intr-o monografie - ci personal, intim chiar si in momentul in care detaliile biografice sunt prezentate. Este intr-adevar o carte de amintiri, multe fascinante.

O buna parte din spatiul cartii este dedicat scrisorilor, corespondentei dintre dirijor si autor. Alte scrisori provin din arhiva lui Cristian Mandeal, de la artisti precum Sabin Pautza sau Petre Sbarcea, si, una din cele mai interesante, de la Herbert von Karajan. Aceasta din urma este adresata lui Pompiliu Macovei, fost ministru al culturii, si este de o umilinta si de o diplomatie remarcabila.

Cartea de asemenea trece in revista lucrarile romanesti pe care Erich Bergel le-a dirijat in strainatate (ar fi fost totusi preferat ca autorul sa precizeze in ce momente dirijorul a condus integral Suita a I-a de Enescu si in ce concerte a dirijat doar primele doua miscari.) Si in fine, prefata inregistrarii "Artei Fugii" este redata.

Domnul Musat il prezinta pe Erich Bergel drept o persoana intransigenta, uneori chiar indaratnica si nedreapta, exigent cu toti dar in primul rand cu sine insusi. Ceea ce mi-a placut foarte mult este ca autorul incearca sa redea portretul unui om cu toate slabiciunile sale si este meritul domnului Musat ca acestea nu sunt ocolite. Seful de orchestra nu este prezentat drept un sfant (dar nici drept un monstru): el este un om generos, care intotdeauna si-a ajutat colegii si fosta orchestra, care nu de putine ori i-a judecat gresit pe colegii si prietenii sai, prieteni pe care totusi ii iubea si pe care incerca sa-i vada de fiecare data cand avea posibilitatea.

Dar daca portretul omului Erich Bergel este unul echilibrat, nu acelasi lucru se poate spune si despre cel al artistului. Deoarece in carte putem citi numai cronicile elogioase la adresa dirijorului. Acestea sunt evident necesare, nu degeaba a fost Bergel invitat sa conduca orchestre din Berlin, Chicago, Cleveland, Munchen, Londra, etc. Dar daca orice mare artist, de la Furtwangler si Toscanini la Karajan si Solti, a avut parte atat de admiratori cat si de critici, de ce sa nu completam portretul artistic al lui Bergel cu cateva cronici mai putin favorabile? Si nu ma refer la cele invidioase ale unor "colegi" gata sa-l injunghie pe la spate.

Un alt lucru pe care l-as fi dorit in special de la un muzician este mai mult detaliu asupra repetitiilor, asupra felului in care Bergel lucra cu orchestra. Ce cerea dirijorul de la instrumentisti? Si cum obtinea ceea ce cerea?

Dar nu as dori sa fiu prea negativ. Domnul Musat si-a propus in primul rand sa-l pastreze in memorie pe Erich Bergel si sa ne povesteasca unele amintiri legate de seful de orchestra. A reusit. La sfarsitul lecturii cartii cunosteam mult mai mult despre dirijor decat inainte.