Daniel Barenboim debuteaza la Met
O gluma spune ca daca Daniel Barenboim ar fi avut sase maini, ar fi cantat in acelasi timp toate partile solistice din Triplul Concert de Beethoven si ar mai si dirija pe deasupra. Ca orice gluma, aceasta contine un sambure de adevar - de fapt, cred, mai mult decat un sambure.
Nu exista nici un pic de indoiala: Daniel Barenboim este unul din cei mai mari muzicieni la ora actuala. Dar, nu de putine ori, domnul Barenboim incearca sa faca prea multe lucruri in prea putin timp. Tin minte ca in urma cu cativa ani, a prezentat trei concerte cu trei programe diferite in trei seri consecutive la Carnegie Hall, in ultima seara fiind programata o versiune de concert a operei Tristan si Isolda. Iar a doua zi a prezentat un program diferit la Washington: Simfonia a VII-a de Mahler. Si atunci nu e de mirare ca nu de putine ori concertele sale dezamagesc.
Din fericire, exista si ocazii cu care Barenboim ne aminteste de ce este atat de valoros. Iar mult asteptatul sau debut la Opera Metropolitan din New York a fost una din acele ocazii. Dirijorul a conferit orchestrei o sonoritate mai profunda in special in compartimentul corzilor. O lucrare wagneriana ofera unui dirijor tentatia de a o transforma intr-un concert pentru alamuri si percutie. Departe de Barenboim acest lucru; dimpotriva, experienta sa in fosa a facut ca sa fie foarte atent la posibilitatile vocale ale solistilor. Dar si mai mult. Nu de putine ori, cand l-am ascultat in trecut, am avut impresia ca Barenboim se serveste mai mult pe sine decat pe compozitor si ca este detasat emotionalmente de public, dorint sa ne demonstreze cat de bine cunoaste el o lucrare. Nu si de data aceasta. A fost una din putinile ocazii in care am simtit la artist bucuria de a face muzica.
Apropo, a dirijat intrega lucrare fara partitura. Si aici ar fi probabil o alta explicatie pentru reusita interpretarii: Tristan si Isolda este o lucrare prezenta in repertoriul lui Daniel Barenboim de cel putin 27 de ani - a fost lucrarea cu care a debutat la Festivalul de la Bayreuth in 1981 - iar interpretarea sa este una matura.
Dintre cantareti, cel mai bun a fost, iarasi, René Pape interpretul rolului Regelui Marke. Ca de obicei, am fost coplesit de bogatia tonului, de inteligenta frazarii, dar mai ales de felul cu care se identifica cu personajul pe care-l interpreta. Simteam durerea regelui in momentul in care descopera adevarul, dar, gratie cantaretului, aceasta durere era exprimata cu o rara demnitate. Am mai spus si cu alte ocazii ca il consider pe René Pape ca fiind cel mai mare cantaret al generatiei sale iar spectacolul la care am asistat mi-a intarit aceasta convingere. (Se pare ca totusi domnul Pape trebuie ascultat "pe viu", in studioul de inregistrari fiind mult mai putin inspirat daca ar fi sa dem crezare acestei cronici; inca nu am ascultat CD-ul despre care vorbeste dl. Levine.)
Protagonisti au fost Katarina Dalayman si Peter Seiffert. Daca nu ma insel, dl. Seiffert a fost racit; in a doua si a treia reprezentatie a fost inlocuit de Gary Lehman. Oricum, tenorul a reusit sa care onorabil dificilul rol ceea ce nu e putin. Doamna Dalayman, care in trecut a intruchipat-o pe aceeasi scena pe Brangäne, a interpretat rolul Isoldei. Din nou, ea ne-a oferit o citire corecta, a facut in mare fata cerintelor partiturii, si tonul vocii s fost in general placut. Dar soprana nu a vrut sa riste, iar timbrul ei a fost surprinzator de apropiat de cel al interpretei Brangänei, Michelle DeYoung. Gerd Grochowski, debutand si el la Met, a fost un solid Kurwenal, iar celelalte roluri au fost bine acoperite de membrii ansamblului.
A fost insa seara lui Barenboim. Dintre dirijorii activi la ora actuala, nu cred ca am ascultat un Wagner mai bun in spectacol.
Nu exista nici un pic de indoiala: Daniel Barenboim este unul din cei mai mari muzicieni la ora actuala. Dar, nu de putine ori, domnul Barenboim incearca sa faca prea multe lucruri in prea putin timp. Tin minte ca in urma cu cativa ani, a prezentat trei concerte cu trei programe diferite in trei seri consecutive la Carnegie Hall, in ultima seara fiind programata o versiune de concert a operei Tristan si Isolda. Iar a doua zi a prezentat un program diferit la Washington: Simfonia a VII-a de Mahler. Si atunci nu e de mirare ca nu de putine ori concertele sale dezamagesc.
Din fericire, exista si ocazii cu care Barenboim ne aminteste de ce este atat de valoros. Iar mult asteptatul sau debut la Opera Metropolitan din New York a fost una din acele ocazii. Dirijorul a conferit orchestrei o sonoritate mai profunda in special in compartimentul corzilor. O lucrare wagneriana ofera unui dirijor tentatia de a o transforma intr-un concert pentru alamuri si percutie. Departe de Barenboim acest lucru; dimpotriva, experienta sa in fosa a facut ca sa fie foarte atent la posibilitatile vocale ale solistilor. Dar si mai mult. Nu de putine ori, cand l-am ascultat in trecut, am avut impresia ca Barenboim se serveste mai mult pe sine decat pe compozitor si ca este detasat emotionalmente de public, dorint sa ne demonstreze cat de bine cunoaste el o lucrare. Nu si de data aceasta. A fost una din putinile ocazii in care am simtit la artist bucuria de a face muzica.
Apropo, a dirijat intrega lucrare fara partitura. Si aici ar fi probabil o alta explicatie pentru reusita interpretarii: Tristan si Isolda este o lucrare prezenta in repertoriul lui Daniel Barenboim de cel putin 27 de ani - a fost lucrarea cu care a debutat la Festivalul de la Bayreuth in 1981 - iar interpretarea sa este una matura.
Dintre cantareti, cel mai bun a fost, iarasi, René Pape interpretul rolului Regelui Marke. Ca de obicei, am fost coplesit de bogatia tonului, de inteligenta frazarii, dar mai ales de felul cu care se identifica cu personajul pe care-l interpreta. Simteam durerea regelui in momentul in care descopera adevarul, dar, gratie cantaretului, aceasta durere era exprimata cu o rara demnitate. Am mai spus si cu alte ocazii ca il consider pe René Pape ca fiind cel mai mare cantaret al generatiei sale iar spectacolul la care am asistat mi-a intarit aceasta convingere. (Se pare ca totusi domnul Pape trebuie ascultat "pe viu", in studioul de inregistrari fiind mult mai putin inspirat daca ar fi sa dem crezare acestei cronici; inca nu am ascultat CD-ul despre care vorbeste dl. Levine.)
Protagonisti au fost Katarina Dalayman si Peter Seiffert. Daca nu ma insel, dl. Seiffert a fost racit; in a doua si a treia reprezentatie a fost inlocuit de Gary Lehman. Oricum, tenorul a reusit sa care onorabil dificilul rol ceea ce nu e putin. Doamna Dalayman, care in trecut a intruchipat-o pe aceeasi scena pe Brangäne, a interpretat rolul Isoldei. Din nou, ea ne-a oferit o citire corecta, a facut in mare fata cerintelor partiturii, si tonul vocii s fost in general placut. Dar soprana nu a vrut sa riste, iar timbrul ei a fost surprinzator de apropiat de cel al interpretei Brangänei, Michelle DeYoung. Gerd Grochowski, debutand si el la Met, a fost un solid Kurwenal, iar celelalte roluri au fost bine acoperite de membrii ansamblului.
A fost insa seara lui Barenboim. Dintre dirijorii activi la ora actuala, nu cred ca am ascultat un Wagner mai bun in spectacol.
Etichete: Metropolitan Opera, opera
publicat de George la
9:11 p.m.
<< Pagina de pornire