Inceputul stagiunii in America - pe scurt

Multe concerte interesante, inceputul "erei Gilbert" la New York si a "erei Dudamel" la Los Angeles. Sa le uram succes acestor doi tineri sefi de orchestra. La Washington stagiunea a debutat cu Ivan Fischer in Beethoven (Pastorala - delicata si vioaie in primele trei miscari dar furtuna din partea a IV-a a fost dezamagitor de domoala) si Bartok (Printul cioplit din lemn.) Vesti mai proaste au fost ca Nelson Freire a anulat prezenta sa datorita gripei porcine, si ca Lorin Maazel a decis sa includa in programul concertului sustinut cu Orchestra Simfonica Nationala si o compozitie proprie. Si nu numai ca era o lucrare tezista si tampesc de simplista (omul lacom exploateaza natura; ce mai e nou?), chipurile nu numai pentru copii, dar dirijorul / compozitorul a angajat-o si pe sotia sa, actrita Dietlinde Turban-Maazel, ca povestitoare. Totusi, trebuie sa repet si sa recunosc ca orchestra suna mult mai precis sub bagheta lui Lorin Maazel.

La Met am pierdut prima noua montare, Tosca, dar am optat pentru reluarea operei Aida in montarea traditionala a Sonjei Frisell. A dirijat Daniele Gatti care a divizat publicul, fiind chiar huiduit de unii spectatori. Gatti ne-a oferit, desigur, o lectura "mai putin ortodoxa", cu fluctuatii mari ale tempo-urilor care-i puneau nu de putine ori la incercare pe cantareti. Dar cele mai reusite momente au fost cele mai delicate si intime, incepand cu primele masuri. Distributia este, cred, greu de egalat in zilele de azi. Glasul calduros al Violetei Urmana(Aida) este bine contrastat cu forta Dolorei Zajick - care, cel putin in spectacolul la care am asistat, a parut ca se incalzeste in primele doua acte dar a fost superba incepand cu actul al treilea. Nu cred ca prefer nici o alta mezzo-soprana din zilele de azi in Verdi. Surpriza s-a numit Johan Botha. Cand l-am ascultat ultima oara intr-un rol verdian, Don Carlo, am fost impresionat de timbrul sau puternic si clar dar am avut rezerve asupra interpretarii pe care o credeam lipsita de imaginatie. Imi pare bine sa constat ca de data aceasta, interpretand-ul pe Radames, a fost mai expresiv. Apoi, chiar a incercat si aproape a reusit, un pianissimo la sfarsitul ariei "Celeste Aida", asa cum este scris in partitura. Roberto Scandiuzzi a fost un impunator Ramfis cu un glas patrunzator desi uneori cam sec, Carlo Guelfi doar adecvat in rolul lui Amonasro. Doar Stefan Kocán a dezamagit in rolul regelui, timbrul sau fiind mai degraba potrivit repertoriului slav. Sa vedem cum o sa fie matineul de maine.

Pentru mine insa evenimentul inceputului de stagiune a fost prezentarea in concert a operei Fervaal de Vincent D'Indy. Despre aceasta insa cu o alta ocazie.