Enescu şi exilul

Într-un articol din "Observatorul Cultural" numit "Români şi evrei în exilul românesc" (http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=4935), Adrian Niculescu critică lipsa de angajare a exilaţilor împotriva regimului comunist. Teza este în general corectă. Din păcate articolul este presărat cu multe inexactităţi şi, hai să o spunem, cu rea-credinţă.

Nu voi lua fiecare caz în parte; au fost prea mulţi exilaţi. Mă limitez la câţiva muzicieni. De exemplu, despre Constantin Silvestri sau Ionel Perlea se spune că "au preferat călătoriile facile în România unui angajament politic de exil, care, de altfel, putea fi perfect compatibil şi paralel cu cariera lor artistică…" Silvestri însă nu a vizitat niciodata România după exilul lui din anul 1958. Înainte de a alege exilul Silvestri a dirijat de câteva ori in occident şi s-a întors în ţară, dar odată exilat, nu a mai revenit şi a murit în Anglia.

Perlea, este adevărat, s-a întors o singură dată în 1969 cu câteva luni înainte de a deceda. Dar putem oare să judecăm un om bătrân şi bolnav care a dorit să-şi revadă locurile natale încă o dată înainte de a muri? Care este opinia dumneavoastră?

Nu ţin minte nici că Radu Lupu sau Silvia Marcovici, odată exilaţi, să fi revenit în ţară înainte de 1989; poate cineva sa confirme?

(Şi între paranteze fie spus că Pablo Casals, care a cântat la Budapesta imediat dupa invazia trupelor sovietice în 1956, nu este chiar un model demn de urmat...)

Deci ajungem la Enescu. Articolul spune: "cînd a plecat, în iunie 1947, beneficia nu numai de o recunoaştere mondială, dar era şi deputat FND-Groza, în Parlamentul ales prin fraudă, din 1946". De fapt Enescu a plecat din ţară în 1946, îmbarcat împreună cu soţia sa, Prinţesa Maria Cantacuzino, pe vaporul "Ardealul" pe 6 septembrie, înaintea alegerilor frauduloase din noiembrie. Enescu a fost într-adevăr senator, dar a fost nominalizat în această funcţie de Regele Carol al II-lea pe 13 Dercembrie 1939! (informaţie din cartea lui Alain Cophignon, "George Enesco", Editura Fayard, 2006)

Articolul continuă: "O anume Constanţa Olariu, o informatoare a securităţii, nota că: '…marele muzician e boicotat de emigraţia românească'. Nici nu e de mirare, întrucît Enescu a fost primit şi păstrat şi în noua Academie RPR, de după criminala epurare din 1948, şi nici paşaportul sau 'reperist' nu era de natură să-i atragă simpatii printre adevăraţii refugiaţi politici… Se mai spune acolo că 'în rest, nu a prezentat interes pentru Securitate', ceea ce, în anii cei mai negri ai regimului, suna întristător…"

Unde să începem? În nici o biografie a lui Enescu apărută în occident, mă refer la cărţile lui Noel Malcolm sau Alain Cophignon, nu este menţionat boicotul emigraţiei. Dimpotrivă, Cophignon menţionează că Enescu primea frecvent ca oaspeţi personalitaţi ale exilului românesc precum Mircea Eliade sau Emil Cioran. De fapt Eliade chiar a scris despre aceste întâlniri cu Enescu în "Jurnal". Apoi Enescu a fost într-adevăr nominalizat ca membru al academiei RPR. Ba chiar i s-a decernat o medalie în 1947, a fost invitat la un festival în noiembrie 1951, şi, în fine, în 1953, însuşi Petru Groza i-a scris (sursa: din nou cartea lui Cophignon). A acceptat Enescu aceste decoraţii şi invitaţii? Nu, bineînţeles că nu, iar dacă reacţia lui nu a fost mai tranşantă, aceasta se datoreşte felului său diplomatic de a fi. Şi dacă "nu a prezentat interes pentru Securitate", atunci cum explicăm încercările repetate şi nereuşite ale regimului de a-l contacta?

De fapt, în acest articol, Enescu este acuzat şi pentru lucruri făcute de comunişti după moartea sa: "Unde mai pui că, la doar trei ani de la moartea sa, survenită la Paris, în mai 1955, regimul de la Bucuresti, înca puternic stalinist, organizează prima ediţie (în 1958!) a Festivalului G. Enescu… "

Apoi: " Nici măcar mult cunoscutul semnal muzical al Actualităţii Româneşti, cu rapsodia sa, ce-a supravieţuit pînă la 30 iunie 2000, în emisiunile Europei Libere, n-a fost, cum îmi plăcea mie sa cred, vreun dar de la Enescu… Spre dezamăgirea mea, de la dna Monica Lovinescu am aflat că, departe de a fi fost oferit de Enescu sau lăsat 'cu limba de moarte' postului de radio, acest semnal fusese, în mod prozaic, cumpărat pur şi simplu, ca oricare altul, plătindu-se drepturi de autor, prin grija lui Noel Bernard, în anii ’60…" Dar drepturile de autor nu aparţineau atunci lui Enescu ci a editurii "Enoch" care publicase Rapsodiile. Şi, apoi, a fost Enescu contactat vreodată în acest scop? Iar dacă semnalul a fost cumpărat în anii ’60, înseamnă că nu fusese utilizat cât timp Enescu era in viaţă.

În fine: "o altă mărturie culeasă recent de noi, de la cineva care l-a întîlnit în primii ani ’50 pe Enescu, dna Nicoletta Franck, spune că acesta ar fi intenţionat să se întoarcă în ţară, de nu l-ar fi reţinut Măruca, soţia sa…" Pura speculaţie şi lucru neconfirmat nicăieri altundeva. Deşi, aşa cum mărturisea şi el, Enescu avea un dor nebun de locurile natale.