Muzică Clasică, Etc.

Cristian Macelaru la pupitrul Orchestrei din Philadelphia

2010-11-22T22:27:00.002-05:00

Pana recent, ultimul dirijor roman care a condus celebra orchestra a fost Ion Marin, in anii '90 daca nu ma insel. Recent insa Cristian Macelaru s-a aflat la pupitrul orchestrei, este adevarat, intr-un program pentru tineret. Chiar si asa, acest lucru constituie un reper important pentru un tanar dirijor aflat la inceputul carierei.

Un alt punct de referinta in tanara sa cariera a fost prezenta sa la Festivalul de Muzica Contemporana de la Tanglewood din vara trecuta. Allan Kozinn i-a laudat prezenta in ziarul New York Times.

Pagina de Internet a dirijorului contine mai multe informatii biografice.

Enescu la Buenos Aires

2010-09-27T22:49:00.003-04:00

Am mai scris despre faptul ca dirijorul bulgar Rossen Milanov urma sa conduca la Teatro Colón din Buenos Aires Simfonia a II-a de Enescu. Nu stiam insa la vremea aceea daca era vorba de o prima auditie argentiniana. Conform ziarului Buenos Aires Herald, executia lucrarii enesciene - ca si cea a lucrarilor de Messiaen si Vladigherov din acelasi concert - reprezinta chiar o prima auditie sud-americana.

Concertul a avut loc, asa cum am anuntat, pe 16 septembrie. Am gasit doua cronici, ambele in limba spaniola: una din ziarul La Nacion si alta din jurnalul Clarin. Ambele au fost destul de rezervate asupra, este adevarat, celei mai problematice din simfoniile lui Enescu.

O mare violonista: Wanda Wilkomirska

2010-09-13T22:01:00.002-04:00

Daca ii intrebam pe cunoscatori ce versiune ale concertelor pentru vioara de Szymanowski prefera, majoritatea desigur vor raspunde: cea a violonistei poloneze Wanda Wilkomirska.

Wanda Wilkomirska este o eroina culturala a Poloniei, in ciuda - sau poate si datorita - faptului ca a parasit tara natala in 1982 odata cu instaurarea legii martiale. Va las sa cititi aici biografia oficiala, mai ales ca alte informatii nu am nici eu. Violonista ne-a vizitat cel putin odata, in 1968, interpretand alaturi de Orchestra Simfonica a Radioteleviziunii (asa cum se numea atunci) si dirijorul Iosif Conta Concertul pentru vioara nr. 1 de Szymanowski.

Artista si-a incheiat de catva timp activitatea concertistica, dedicandu-se pedagogiei. Din fericire, unele inregistrari inca se mai gasesc; cu greu, e adevarat, dar merita cautate. Violonista are un sunet masiv si nu ezita sa foloseasca vibrato-ul cand acesta este pus in slujba expresivitatii.

Mai sus amintitul concert de Szymanowski este probabil cel pe care doamna Wilkomirska l-a interpretat cel mai des pe toate meridianele lumii. Si trebuie sa fiu intru totul de acord ca versiunea, inregistrata alaturi de subapreciatul Witold Rowicki, este de departe cea mai buna pe care am ascultat-o vreodata. Nici o alta varianta interpretativa nu a reliefat mai bine culorile muzicii lui Szymanowski. Desigur ca Orchestra Nationala a Poloniei nu este chiar una de clasa mondiala, dar acesta este un detaliu pe care interpretii ne fac usor sa-l uitam.

Concertul nr. 1 de Szymanowski a fost recent re-editat de case Polskie Nagrania in cadrul unui album de doua discuri compacte dedicat artistei. De pe acelasi album, as recomanda fara ezitare si inregistrarea Concertului nr. 2 de Sostakovici, dirijor de data aceasta fiind Wojciech Michniewski. Ceea ce impresioneaza de data aceasta este intensitatea lecturii violonistei. Albumul mai contine concerte de Haciaturian, a carui muzica o detest, si Wieniawski (Concertul nr. 2), ambele dirijate de Rowicki. As fi preferat ca al doilea concert de Szymanowski sa fi fost si el inclus pe album, mai ales ca spatiu ar fi fost. Chiar si asa, recomand fara ezitare CD-urile iubitorilor muzicii lui Szymanowski, Sostakovici, sau celor care pur si simplu doresc sa asculte o violonista de mare clasa.

Constantin Silvestri: A Bournemouth Love Affair - Cronici

2010-08-25T21:34:00.005-04:00

Am aflat cu satisfactie faptul ca albumul de doua discuri compacte dedicat artei lui Constantin Silvestri si intitulat A Bournemouth Love Affair va beneficia de distributie pe piata internationala. Eu am mai vorbit aici despre acest minunat set.

Ma bucur sa vad ca intre timp au mai aparut alte cateva cronici, deocamdata doar din Anglia. Iata doua de pe portalul MusicWeb si una de pe site-ul The Classical Source.

Felicit deci inca o data pe doamna Anda Anastasescu, cea careia ii datoram aparitia albumului. Acest tip de initiativa facuta cu bani putini dar cu mult entuziasm trebuie sprijinita cu toate fortele. Nu am nici un fel de interes financiar dar este ceva in care cred din tot sufletul.

Liternet - Rapsodia Romana la New York

2010-08-04T22:59:00.002-04:00

Ultima mea cronica publicata pe portalul LiterNet discuta un concert al Filarmonicii din New York in care a fost executata Rapsodia Romana nr. 1 de George Enescu. O puteti citi aici.

Chronik der Wiener Staatsoper

2010-07-26T22:03:00.004-04:00

Ultima editie a cartii Chronik der Wiener Staatsoper a aparut recent, odata cu incheierea ultimelor reprezenatii ale erei Ioan Holender. Spre deosebire de editiile anterioare, care acopereau doar perioada incepand dupa sfarsitul celui de-al doilea si pana azi, noua editie cuprinde informatii incepand cu anul 1869, deci de la inaugurarea cladirii de pe Ring.

Cartea cuprinde informatii asupra operelor si artistilor care au evoluat de-a lungul anilor la Opera de Stat (la inceput Opera Curtii) din Viena. Un titlu mai corect ar fi fost probabil "Statistica Operei din Viena", deoarece putem afla, de exemplu, de cate ori s-a executat o lucrare sau de cate ori un artist a aparut intr-o anume opera, dar nu neaparat distributia din fiecare seara. Distributiile premierelor si a reluarilor importante din fiecare stagiune sunt insa complet prezentate.

Probabil ca o astfel de informatie ar trebui facuta disponibila pe Intenet, asa cum este cazul arhivelor de la Musikverein sau Konzerthaus. Oricum, cred ca este vorba de un volum care nu ar trebui sa lipseasca nici unui iubitor de opera.

De-am avea acum si un volum similar despre Volksoper!!! Si, de ce nu, despre Opera Romana! (sau exista deja ceva despre Opera Romana?)

BBC Proms - Arhiva

2010-07-13T22:32:00.002-04:00

Cercetare placuta: http://www.bbc.co.uk/proms/archive/.

Si ca un cadou extra, iata si o carte gratuita despre unii mari sau mai putin mari dar importanti dirijori din trecut, intre care si George Georgescu.

Bulgarii ne promoveaza (continuare)

2010-06-28T21:22:00.004-04:00

Am mai vorbit de felul in care dirijorul Rossen Milanov promoveaza muzica lui Enescu. Seful de orchestra bulgar nu se dezminte ca iubitor al creatiei Orfeului Moldav, dirijand pe 16 Septembrie la nou renovatul Teatro Colón din Buenos Aires Simfonia a II-a. Nu m-as mira daca ar fi vorba de prima auditie a lucrarii in Argentina, desi pe pagina de internet a celebrului teatru nu este specificat acest lucru. Ceea ce este sigur este ca avem de-a face cu una din cele mai importante executii a lucrarii enesciene; altele ar fi cele de la Chicago, Leipzig (Orchestra Gewandhaus) si Paris sub bagheta lui Lawrence Foster sau cea de la Viena sub bagheta lui Horia Andreescu.

Rossen Milanov este un dirijor care trebuie invitat la Bucuresti. Cel putin in cadrul stagiunii de concert daca nu la Festivalul George Enescu.

Felicitari pentru Stefan Pop si Mihaela Cesa-Goje

2010-05-12T21:46:00.002-04:00

Opera Online a anuntat deja ca Stefan Pop a castigat concursul Operalia, concurs patronat de Placido Domingo. Imi revine atunci cinstea sa anunt ca dirijoarea Mihaela Cesa-Goje a castigat o bursa de 10.000 dolari, bursa acordata de Liga Orchestrelor Americane. Meritul Mihaelei Cesa-Goje este cu atat mai mare cu cat celelalte bursiere, in special Alondra de la Parra si Mei-Ann Chen, isi desfasoara activitatea pe continentul american.

Sincere felicitari celor doi.

Celibidache inedit...

2010-04-29T19:35:00.007-04:00

...si mai putin inedit. Partea "mai putin inedita" este editarea pe disc compact a unui concert din 1990 de la Suntory Hall din Tokyo. In program: Simfonia a VIII-a de Bruckner. Am spus "mai putin inedit" deoarece concertul a fost editat pe videocaseta (mai tineti minte?) in urma cu aproximativ 15 ani. De asemenea, doua fragmente din acest concert se pot asculta pe YouTube: un fragment din partea a II-a si altul din final. Iata-le:

Din pacate CD-ul a aparut doar pe piata japoneza, fiind editat de casa Altus, care continua sa publice concertele lui Celibidache in Japonia. Am mai vorbit despre ele aici si aici.
Deci ce este inedit? Primul lucru vine tot din Japonia si este un DVD cuprinzand un documentar numit Celi si Filarmonica sa, fiind dedicat deschderii salli de concert din complexul Gasteig. Am totusi speranta ca acest DVD sa apara si pe piata internationala, fiind in limba germana. Daca nu, stim cu totii de unde sa-l cumparam.
Celalalt lucru inedit este, din fericire disponibil pe piata internationala. Este vorba de un album de trei discuri compacte dedicat muzicii lui Günter Raphael. Cariera acestuia a debutat promitator: prima sa simfonie a fost executata in prima auditie de insusi Wilhelm Furtwängler cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig. Fiind insa pe jumatate evreu, lucrarile sale au fost interzise pe durata dictaturii naziste. Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, operele sale au re-intrat in repertoriul orchestrelor germane, desi au fost uitate dupa moartea sa.

Simfonia a I-a lipseste din acest album care cuprinde patru alte simfonii (nr. 2-5) precum si o lucrare corala, Laotse-Symphonie, aceasta din urma dirijata de Michael Gielen. Celibidache dirijeaza Simfonia a IV-a, inregistrarea provenind dintr-un concert al Filarmonicii din Berlin din 1950. Simfonia a II-a este condusa de Christoph Altstaedt, Simfonia a III-a de Matthias Foremmy, iar Simfonia a V-a de Hans Schmidt-Isserstedt.

Mindru Katz - un nou disc compact

2010-04-08T22:23:00.005-04:00

In ultimii ani casa Cembal d'amour a editat o serie de discuri compacte - 8 la numar deocamdata - dedicate artei lui Mindru Katz. Ultimul CD contine lucrari de Beethoven, Enescu, Sostakovici, si Chopin. Gary Lemco a scris o cronica in revista online Audiophile Audition, cronica pe care o puteti citi aici. De notat ca lucrarile lui Beethoven, Sostakovici, si Enescu sunt re-editari.

De notat ca aceeasi lucrare de Enescu ce poate fi ascultata pe CD-ul de mai sus, Suita Op. 10, va fi interpretata de Mihaela Ursuleasa pe 2 iunie in cadrul festivalului Klangraum Waidhofen. Si daca tot am vorbit de Enescu, sa mai consemnam faptul ca Rapsodia a I-a va re-intra in repertoriul Filarmonicii din New York in cadrul unor concerte de vara sustinute la New York pe 8-10 iulie si la Bravo! Vail Valley Music Festival din Colorado pe 30 iulie. Bramwell Tovey va dirija. Ultima oara cand lucrarea enesciana a fost executata de orchestra new yorkeza a fost in 1970 cand dirijor a fost André Kostelanetz.

Mai notez decesul unor mari muzicieni precum Stefan Gheorghiu si Dan Mizrahi. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace.

Enescu - alte descarcari digitale

2010-03-25T22:17:00.003-04:00

Nu sunt amator al descarcarilor digitale, dar ele ne ofera posibilitatea de a asculta inregistrari de mult disparute de pe piata. Printre acestea se afla si unele din inregistrarile lui George Enescu. Dixtuorul pentru suflatori a fost deja editat pe disc compact, dar cele doua Rapsodii Romane, inregistrate cu Orchestra Concertelor "Colonne" nu. Le puteti descarca aici.

De notat ca pe acelasi blog veti putea curand descarca inregistrarea Simfoniei a I-a de Enescu sub bagheta lui Ghenadi Rojdestvenski. Este vorba de prima sa inregistrare, facuta in anii '60 cu o orchestra din Moscova; cred ca este vorba de Orchestra Radiodifuziunii. Va voi tine la curent de indata ce primesc mai multe detalii. De notat ca aceasta este versiunea preferata a lui Pascal Bentoiu; nu stiu insa daca recent publicata versiune a lui Constantin Silvestri l-a facut pe dl. Bentoiu sa-si schimbe opinia sau nu.

Blog re-deschis...

2010-02-24T21:10:00.003-05:00

Ati observat deci ca inchiderea blogului nu a durat mult. Din pacate actualizarea blogului va fi facuta mai rar de acum incolo. Imi pare rau, dar datorita lipsei de timp nu am o alta alternativa. Multumesc mult pentru intelegere!

Enescu - descarcari digitale gratuite

2010-02-17T21:39:00.003-05:00

De pe blogul de nepretuit al lui Benoit, puteti descarca gratuit cateva din inregistrarile facute de Enescu pentru Silvertone Records. Mai multe detalii, ca si descarcarile, le aflati aici, si cititi si comentariile in care cineva suspecteaza ca flautistul principal ar fi John Wummer, pentru multi ani flautistul principal al Filarmonicii din New York.

Iar ca bonus, iata si inca o alta inregistrare facuta de Enescu pentru Silvertone: Pavane pour une infante défunte de Ravel.

Ioan Holender canta...

2010-02-11T23:53:00.004-05:00

La balul operei vieneze din 2010. Si cand ma gandesc ca dl. Holender la un moment dat cantase alaturi de Helge Rosvaenge, si de asemenea, cu o alta ocazie, l-a avut drept corepetitor pe Carlos Kleiber... Si ca in repoertoriul sau se afla piese de Bartok si Nono...

Dar, dupa cum vedeti, toata lumea doreste sa cante pe scena Operei din Viena. Chiar si directorul...

Radu Lupu - recital la Washington

2010-02-03T21:47:00.005-05:00

Puteti citi aici nu doar doua cronici dar, mai important, si reactiile ascultatorilor.

Parerile mele pe scurt: sublim Schubert, o frumoasa descoperire in Janacek, si un Beethoven mai meditativ dar nu chiar "pasionat." Revin la Schubert: interpretarea partii a II-a din Sonata in La Major D. 959 a fost ceva de vis.

Actualizare: iata si cronica lui Allan Kozinn asupra recitalului lui Radu Lupu de la New York cu acelasi program ca si la Washington; chiar si bis-ul a fost acelasi!

S-a sfarsit un an, s-a inchis un blog

2009-12-31T13:12:00.001-05:00

In 2006, cand am scris primele randuri, am inceput primul blog in limba romana dedicat muzicii clasice. Din fericire, intre timp au aparut si altele.

In ultimile luni insa a devenit tot mai clar ca nu mai am timpul necesar sa sustin blogul asa cum as fi dorit. Din acest motiv, singurul lucru care-mi ramane de facut este sa-l inchid si sa-i las pe altii mai tineri sa continue.

A fost o experienta minunata pe care as dori sa o reiau cand si daca voi avea timpul necesar. De scris, voi mai scrie un articol din cand in cand, fie pe portalul LiterNet, fie altundeva.

Pe timpul acestor ani m-am imprietenit cu multi cititori; nu-i mentionez de teama sa nu uit pe cineva. Sugestiile muzicale ale unora mi-au deschis, nu de putine ori, noi universuri.

Multumesc deci celor care au binevoit sa se opreasca asupra acestei pagini. La revedere.

Programul Concertului de Anul Nou al Filarmonicii din Viena

2009-12-29T20:44:00.001-05:00

Georges Prêtre se afla pentru a doua oara la pupitru.

Partea a I-a:

Johann Strauss: Uvertura operetei „Liliacul“
Josef Strauss: "Frauenherz", Polka mazur op. 166
Johann Strauss: "Im Krapfenwaldl", Polka franceza op. 336
Johann Strauss: "Stürmisch in Lieb und Tanz", Polka op. 393
Johann Strauss: "Wein, Weib und Gesang", Val, op. 333
Johann Strauss: Perpetuum mobile, op. 257

Partea a II-a:

Otto Nicolai: Uvertura operei „Die lustigen Weiber von Windsor“
Johann Strauss: "Wiener Bonbons", Vals op. 307
Johann Strauss: "Champagner-Polka"" op. 211
Johann Strauss: Ein Herz, ein Sinn", Polka mazur op. 323
Johann Strauss, tatal: "Der Carneval in Paris"
Jacques Offenbach: Uvertura operei „Die Rheinnixen“
Eduard Strauss: "Quadrille Schöne Helena"
Johann Strauss: "Morgenblätter", Vals op. 279
Hans Christian Lumbye: "Champagner-Galopp."

Bisuri:

??? (primul bis, o polka rapida, este intotdeauna o surpriza)
Johann Strauss: "An der Schonen Blauen Donau", Vals op. 314
Johann Strauss, tatal: "Radetzky-Marsch" op. 228

Arhiva Orchestrei din Paris

2009-12-28T20:49:00.003-05:00

Iata cadoul meu de Craciun: o noua arhiva, cea a Orchestrei din Paris. Parca citisem pe undeva ca Mihai Brediceanu a dirijat Simfonia a III-a de Enescu cu orchestra, ba chiar alamurile s-au ridicat in picioare la un moment dat asa cum scrie in partitura, dar nimic nu e trecut aici. Oricum, artisti romani nu lipsesc.

Liternet: Romanian Musical Adventure - Constantin Silvestri

2009-12-21T21:55:00.001-05:00

Noul meu articol de pe portalul LiterNet se poate citi aici.

Remus Azoitei si Eduard Stan la Washington

2009-12-15T22:20:00.003-05:00

A fost o seara superba, intrerupta doar de de un spectator prea entuziast care, in Dansul Maghiar de Brahms oferit la bis, a inceput sa aplaude - hai sa fiu generos - ca la Marsul Radetzky. Cel mai mult a impresionat insa versiunea Sonatei a III-a de Enescu. Daca ar fi sa amintesc doar un detaliu care mi-a ramas in minte, ar fi pianissimo-ul din finalul partii a II-a, pur si simplu magic.

Sala a fost din pacate doar 40% plina.

Iata cronica aparuta din pacate doar in editia online a ziarului Washington Post.

Au decedat dirijorul Alexandru Lascae si cantareata Elisabeth Söderström

2009-11-24T17:45:00.005-05:00

Am aflat cu totul intamplator de decesul dirijorului roman stabilit in Olanda, Alexandru Lascae. Am citit un articol de pe portalul LiterNet in care Oltea Serban Parau discuta un concert sustinut in sala Concertgebouw din Amsterdam de catre Symphonieorkest Bellitoni. Dirijorul principal al acelei orchestre a fost maestrul roman, dar acesta decedase recent (actualizare 25 noiembrie: lucru care nu a fost mentionat in articol, ci pe care l-am aflat intrand pe pagina de Internet a orchestrei), deci Jurjen Hempel a condus concertul.

Alexandru Lascae a mai fost si dirijor al Filarmonicii Moldova din Iasi, care orchestra a uitat sa scrie ceva pe pagina de Internet la moartea dirijorului. Dupa cum se vede, olandezii nu au uitat. In plus, maestrul are o pagina din Wikipedia in limba olandeza, nu si in romaneste. Aceasta, cu toate ca dirijorul a facut multe pentru muzica romaneasca, inregistrand un ciclu al lucrarilor de Enescu.

Alexandur Lascae a aranjat o piesa de Ceaikovski, Souvenir d'un lieu cher Op. 42, care a fost recent inregistrat de Janine Jansen.

Elisabeth Söderström a fost una din marile cantarete suedeze, desi nu a fost chiar vedeta precum, de exemplu, Birgit Nilsson. Ea a decedat la varsta de 82 de ani. Puteti citi aici un omagiu din ziarul Daily Telegraph.

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace.

P.S. Un alt deces este cel al muzicologului Howard Chandler Robbins Landon. Puteti citi aici un articol omagial din ziarul Guardian Unlimited. Dumnezeu sa-l ierte.

Fervaal

2009-11-10T22:25:00.004-05:00

Fervaal, dupa unii capodopera lui Vincent D'Indy, apare in multe carti de specialitate drept una din cele mai importante opere franceze de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Dar, desi printre admiratorii lucrarii se numarau Paul Dukas si Claude Debussy - care o considera drept mai reusita decat Parsifal - Fervaal a disparut de pe afisele teatrelor de opera dupa 1913. Cateva executii in concert au repus temporar opera in circulatie dar lucrarea a ramas mai mult cunoscuta specialistilor decat publicului larg.

O prima intrebare: cat de bine cunostea Enescu Fervaal? Deoarece un personaj important din actului al II-lea al operei este Pastorul. Un studiu muzicologic ar fi interesant. Pana atunci notez ca Enescu a avut o singura lucrare a compozitorului francez in repertoriul sau: Sonata pentru vioara si pian Op. 59. Iar daca memoria nu ma inseala, Enescu ar fi declarat ca muzica lui D'Indy nu'l entuziasmeaza.

Revenind la opera: Fervaal nu este desigur complet necunoscuta melomanilor. Preludiul a fost inregistrat de Desiré Defauw, Charles Munch, Pierre Monteux, sau Thomas Schippers. Si daca nici o inregistrare nu a fost editata pe LP sau CD, o imprimare facuta de Radio France a circulat "pe dedesubt." Dar, asemenea multor inregistrari Radio France, taieturile - datorate desigur spatiului alocata transmisiei radiofonice - sunt numeroase. Dirijorul Pierre-Michel le Conte a fost fortat sa elimine prologul si a executat doar aproximativ 2/3 din restul operei. Dar BBC-ul a inregistrat cu putini ani in urma actul al III-lea fara taieturi, dirijor fiind Jean-Yves Ossonce iar protagonist Stuart Kale, cel care a cantat rolul lui Siegfried cu multi ani in urma la Bucuresti sub bagheta lui Iosif Conta.

Cel caruia ii datoram (probabil) prima executie in America este Leon Botstein. O personalitate cu o cultura enciclopedica, el si-a facut o specialitate din a prezenta in concert lucrari mai putin cunoscute. In ultimii ani el a condus opere de Schrecker (Die Gezeichneten), Lalo (Le Roi d'Ys), Chabrier (Le roi malgré lui), Chausson (Le Roi Arthus), Zemlinsky (Der Zwerg), sau Dame Ethel Smyth (The Wreckers.) Din pacate Oedipe nu intra in planurile sale desi a condus cu cativa ani in urma un concert dedicat creatiei lui Enescu.

Subiectul operei poate fi citit din Wikipedia, iar acest articol, aparut si in programul de sala, ofera mai multe informatii. Influenta lui Wagner este mentionata in ambele locuri. Parsifal, desigur. Dar un ascultator s-ar putea gandi la Walkiria in prolog (eroul principal, tot un tenor, fiind fugarit de dusmani), Siegfried in primul act ("Ho Fervaal!" aducandu-mi aminte de cornul lui Siegfried), sau Amurgul Zeilor in actul al II-lea (corurile amintind de scena in care Hagen isi cheama vasalii.)

Ar fi gresit insa sa consideram Fervaal ca fiind nimic mai mult decat Wagner in franceza. O alta influenta a fost cea a lui Meyerbeer, la care ar trebui adaugata cea a folclorului din zona muntilor Cévennes. Remarcabila in acest sens utilizarea cornului englez. Este un instrument pentru care D'Indy l-a criticat aspru pe Cesar Franck, deoarece acesta din urma l-a folosit in Simfonia in re minor. Dar D'Indy insusi l-a utilizat in cea mai celebra lucrare a sa, Symphonie sur un chant montagnard français (Symphonie cévenole.)

Fervaal este o opera ambitioasa care merita cunoscuta dar a carei mare debilitate este libretto-ul scris de compozitor. Din acest motiv primul act sufera cel mai mult, fiind prea lung, muzica nereusind sa pastreze mereu atentia ascultatorului. Din fericire actele al II-lea si al III-lea sunt mult mai bine proportionate si tin mereu ascultatorul in priza. In ciuda slabiciunilor, opera nu isi merita anonimatul.

De ce atunci acest anonimat? Unul din motive este desigur libretto-ul - dar aici trebuie amintit ca nu putine libretto-uri ale unor lucrari consacrate sunt si ele destul de slabe. Alt motiv ar fi nationalismul, chiar sovinismul operei. Desigur, nu mai mare decat cel din Maestri cantareti din Nürnberg, ca sa luam doar un singur exemplu, dar D'Indy nu are geniul lui Wagner. O alta cauza este reputatia compozitorului in general: numele lui Vincent D'Indy este desigur cunoscut melomanilor dar muzica sa este rar prezenta in salile de concert.

Despre orientarea politica si anti-semitismul compozitorului a scris si Leon Botstein in articolul pe care l-am semnalat deja. Nu doresc sa intru in detalii asupra acestui lucru cel putin rusinos; evident, faptul ca ascult muzica lui D'Indy nu inseamna ca sunt de acord cu politica autorului. Voi mentiona totusi faptul ca, in cadrul unei discutii dinaintea concertului, dl. Botstein a fost intrebat de ce, in ciuda anti-semitismului, D'Indy se afla in relatii bune cu evreul Paul Dukas (si, as adauga, cu Pierre Monteux, de asemenea evreu.) Raspunsul nu a fost satisfacator, dl. Botstein a vorbit un pic despre societatea franceza din acea epoca, dar nu a putut explica mai mult.

Multumim deci lui Leon Botstein pentru ca ne-a oferit posibilitatea de a asculta inca o opera uitata care merita a fi cunoscuta. Multumim de asemenea si tenorului Richard Crawley care, inlocuindu-l pe Dwayne Jones, a invatat in scurt timp un rol aproape la fel de greu ca Siegfried sau Tristan. Dintre cantareti insa cea mai buna impresie a lasat-o Deanne Meek, interpreta rolului lui Guilhen, care poseda o voce omogena si catifelata. Donnie Ray Albert l-a intruchipat pe Arfagard. Desi rolul i se potrivea registrului sau, cantaretul a refuzat sa interpreteze: lipseau nuantele, culorile, sau expresivitatea. A fost o citire corecta si cam atat. Barbara Dever a interpretat un mic dar important rol, cel al zeitei Kaito, care apare intr-unul din cele mai memorabile momente ale operei in actul al II-lea. Interpreta ideala ar trebui sa "fure scena", asa cum o face un bun Sfinx in Oedipe. Dar, din nou, Barbara Dever, desi a fost mai expresiva decat Donnie Ray Albert, nu a fost chiar la inaltime, chiar daca, fara indoiala, a cantat bine.

Fervaal de Vincent D'Indy.

Fervaal: Richard Crawley.
Arfagard: Donnie Ray Albert.
Guilhen: Deanne Meek.
Kaito: Barbara Dever.

American Symphony Orchestra.
Dirijor: Leon Botstein.

Miercuri, 14 octombrie, 2009.
Avery Fisher Hall, Lincoln Center, New York.

Inca un interviu ce trebuie citit

2009-11-06T21:36:00.002-05:00

Este vorba de cel luat de Victor Eskenasy lui Sergiu Celibidache in 1995, in sfarsit disponibil on-line.

Un interviu cu Eduard Stan

2009-11-03T17:37:00.003-05:00

Portalul german klassik.com a luat acest interviu cu ocazia turneului sustinut de violonistul Remus Azoitei si pianistul Eduard Stan. Dl. Stan discuta muzica lui George Enescu.

Michel Schwalbé la 90 de ani

2009-10-27T18:00:00.002-04:00

Veteranul violonist este mai putin conscut in Romania, dar el a fost, probabil, cel mai bun concertmaestru al Filarmonicii din Berlin din "epoca von Karajan" - si inainte de aceasta, al Orchestrei Elvetiei Romande sub bagheta lui Ernest Ansermet. A fost de asemenea, un elev al lui George Enescu.

Urandu-i traditionalul "La Multi Ani", iata-l in fragmente din Seherezada de Rimsky-Korsakov sub bagheta lui Karajan. De notat ca dirijorul nu a condus niciodata lucrarea in concert, ci doar in studioul de inregistrari.

Inceputul stagiunii in America - pe scurt

2009-10-23T21:15:00.003-04:00

Multe concerte interesante, inceputul "erei Gilbert" la New York si a "erei Dudamel" la Los Angeles. Sa le uram succes acestor doi tineri sefi de orchestra. La Washington stagiunea a debutat cu Ivan Fischer in Beethoven (Pastorala - delicata si vioaie in primele trei miscari dar furtuna din partea a IV-a a fost dezamagitor de domoala) si Bartok (Printul cioplit din lemn.) Vesti mai proaste au fost ca Nelson Freire a anulat prezenta sa datorita gripei porcine, si ca Lorin Maazel a decis sa includa in programul concertului sustinut cu Orchestra Simfonica Nationala si o compozitie proprie. Si nu numai ca era o lucrare tezista si tampesc de simplista (omul lacom exploateaza natura; ce mai e nou?), chipurile nu numai pentru copii, dar dirijorul / compozitorul a angajat-o si pe sotia sa, actrita Dietlinde Turban-Maazel, ca povestitoare. Totusi, trebuie sa repet si sa recunosc ca orchestra suna mult mai precis sub bagheta lui Lorin Maazel.

La Met am pierdut prima noua montare, Tosca, dar am optat pentru reluarea operei Aida in montarea traditionala a Sonjei Frisell. A dirijat Daniele Gatti care a divizat publicul, fiind chiar huiduit de unii spectatori. Gatti ne-a oferit, desigur, o lectura "mai putin ortodoxa", cu fluctuatii mari ale tempo-urilor care-i puneau nu de putine ori la incercare pe cantareti. Dar cele mai reusite momente au fost cele mai delicate si intime, incepand cu primele masuri. Distributia este, cred, greu de egalat in zilele de azi. Glasul calduros al Violetei Urmana(Aida) este bine contrastat cu forta Dolorei Zajick - care, cel putin in spectacolul la care am asistat, a parut ca se incalzeste in primele doua acte dar a fost superba incepand cu actul al treilea. Nu cred ca prefer nici o alta mezzo-soprana din zilele de azi in Verdi. Surpriza s-a numit Johan Botha. Cand l-am ascultat ultima oara intr-un rol verdian, Don Carlo, am fost impresionat de timbrul sau puternic si clar dar am avut rezerve asupra interpretarii pe care o credeam lipsita de imaginatie. Imi pare bine sa constat ca de data aceasta, interpretand-ul pe Radames, a fost mai expresiv. Apoi, chiar a incercat si aproape a reusit, un pianissimo la sfarsitul ariei "Celeste Aida", asa cum este scris in partitura. Roberto Scandiuzzi a fost un impunator Ramfis cu un glas patrunzator desi uneori cam sec, Carlo Guelfi doar adecvat in rolul lui Amonasro. Doar Stefan Kocán a dezamagit in rolul regelui, timbrul sau fiind mai degraba potrivit repertoriului slav. Sa vedem cum o sa fie matineul de maine.

Pentru mine insa evenimentul inceputului de stagiune a fost prezentarea in concert a operei Fervaal de Vincent D'Indy. Despre aceasta insa cu o alta ocazie.

Silvestri - Cum se poate cumpara

2009-10-21T19:41:00.003-04:00

CD-ul de care am amintit recent, Constantin Silvestri conducand muzica lui Enescu, Silvestri, Prokofiev, Mozart si Dvorak, se poate comanda de pe aceasta pagina. Nu am nici un interes financiar. Eu am comandat deja albumul si de-abia astept sa-l primesc.

Lansare de disc: Costantin Silvestri conduce Enescu, Silvestri, Mozart, Dvorak, si Prokofiev

2009-10-09T22:03:00.003-04:00

Eveniment la Institutul Cultural Roman din Londra: pe 19 octombrie va avea loc un program in memoria lui Constantin Silvestri in cadrul caruia va avea loc o lansare de disc compact. Puteti citi cateva informatii aici. Din moment ce continutul integral al albumului nu este trecut, v-il ofer eu:

George Enescu: Simfonia a I-a, Suita a I-a, Suita a II-a.
Constantin Silvestri: Trei piese pentru orchestra de coarde.
Wolfgang Amadeus Mozart: Simfonia nr. 29 si Uvertura operei Flautul fermecat.
Serghei Prokofiev: Simfonia nr. 1, "Clasica".
Antonin Dvorak: Trei dansuri slave: nr. 3-5.

Orchestra Simfonica din Bournemouth. Inregistrari din anii 1963-1967. Sursa acestor documente sonore este inregistrarile facute de Silvestri insusi deoarece in majoritatea cazurilor BBC-ul a sters benzile.

CD-ul se datoreaza Fundatiei Internationale Constantin Silvestri si in special a doamnei Anda Anastasescu, care, in aceste sens, a infiintat o noua casa de discuri: Romanian Musical Adventure. Voi reveni cu detalii pe masura ce voi afla mai multe.

Un superb disc compact: Klaus Tennstedt conduce Schubert si Bruckner in Tokyo

2009-10-05T19:35:00.004-04:00

De foarte putine ori se intampla sa ascult un concert sau o inregistrare atat de buna incat sa simt imediat nevoia sa scriu despre ace(a)sta. Este insa cazul CD-ului de fata, care mi-a fost recomandat de Doru Ionescu, si pe care l-am amintit deja cand am trecut in revista inregistrarile care mi-au atras atentia in Japonia.
Il cunosteam pe dirijor mai mult din gravarile facute in studiou, desi majoritatea cunoscatorilor imi tot spuneau ca trebuie sa-i ascult inregistrarile din concert pentru a-i aprecia cu adevarat arta. Dar nici putinile pe care le cunosteam - Uvertura Academica de Brahms cu Orchestra Simfonica din Boston sau Simfonia a VII-a de Bruckner cu Orchestra Simfonica din Chicago, ambele desigur foarte bune dar nu, cred, exceptionale - nu m-au pregatit pentru revelatia pe care am simtit-o ascultand concertul de la Tokyo din 1984 in care maestrul german conduce propria sa orchestra, Filarmonica din Londra.

Concertul a ineput cu Simfonia Neterminata de Schubert, care beneficiaza de o lectura plina de gravitate dar deloc greoaie. Dar evenimentul serii a fost desigur magnifica talmacire a Simfoniei a IV-a de Bruckner (nu ca lectura schubertiana ar fi mai putin stralucitoare.) Ceea ce impresioneaza este extraordinarul sens al arhitecturii si felul in care dirijorul stapaneste discursul muzical. Cred ca Doru a spus-o mai bine decat as putea eu sa o fac: "Exista o tensiune, o intensitate, un stil tipic german care aduce aminte de Knappertsbusch din zilele lui de gratie." Fara indoiala, una din marile versiuni ale lucrarii bruckneriene.

Si imi mai spune Doru ca Tennstedt si Celibidache au fost prieteni. De fapt, amandoi erau cunoscuti pentru meticulozitatea cu care pregatesc concertele. Un critic povestea ca i-a sugerat maestrului german o lucrare in care ar fi dorit sa-l asculte. La care Tennstedt ar fi raspuns cam astfel: "nu pot deoarece trebuie sa continui sa dirijez Mahler si Bruckner pana o sa-i inteleg."

Impresii din Japonia

2009-09-28T18:59:00.003-04:00

Ii voi dezamagi, cred, pe cei care asteptau impresii de la concertele Filarmonicii din Viena la Suntory Hall sau de la spectacolele Scalei de la Bunka Kaikan din Tokyo. Am stat mai mult la Kyoto. Dar despre impresiile muzicale, ceva mai jos.

Mai intai, cateva cuvinte despre locurile pe care le-am vizitat. Incep cu Kyoto. Orasul in sine nu este chiar frumos, exceptand desigur partea de est in care majoritatea monumentelor sunt localizate. Dar ce monumente! Am fost impresionat in special de Castelul Nijo, de templul Ginkaku-ji - de fapt nu de templul in sine, ci mai mult superba gradina - de o alta splendida gradina, cea de la Heian Jingu Shrine, sau de Kiyomizu-dera, templul cu terasa de lemn. Acestea sunt atractiile turistice pe care le-as revedea daca si cand ma voi reintoarce in vechea capitala a Japoniei. Celebrul templu Kinkaku-ji a impresionat mai mult prin faptul ca era acoperit in aur, dar altfel m-a captat mai putin. Cat despre Palatul Imperial, vizitele sunt doar ghidate iar in camere nu se poate intra. Merita vizitat doar dupa celelalte atractii. Cam acelasi lucru as putea spune despre vechea capitala, Nara.

De remarcat ca multe din monumentele de mai sus au fost reconstruite de mai multe ori de-a lungul istoriei deoarece au fost mistuite de flacari. O importanta exceptie a fost cel mai mare castel feudal, Himeji. Constructia este desigur impresionanta dar am fost dezamagit mai mult de camerele castelului, in special la o zi dupa ce am vizitat Castelul Nijo.

La Tokyo am stat putin si am cureierat "per pedes" cateva din cartierele (nu cred ca acesta este cuvantul cel mai potrivit) cele mai cunoscute: Shinjuku, Shibuya, Ginza, Asakusa. Orasul noaptea trebuie vazut pentru a fi crezut. O mare surpriza a fost sa descoper ca in Ginza, zona cu cele mai scumpe magazine, exista un restaurant romanesc. Se numeste Darie si isi serveste clientii inca din 1979. Ce rau imi pare ca nu am auzit la timp de el! Cum o alta surpriza gastronomica a fost sa descoper ca celebra cafenea Landtmann din Viena, din cate se pare cafeneaua preferata a lui Sigmund Freud, are o sucursala si la Tokyo!

Vorbind de mancare, aceasta a fost una din putinile surprize neplacute deoarece este scumpa iar portiile sunt mici. Iar cand am crezut ca am cumparat camembert de la un supermarket, branza impachetata a fost de un alt tip. Am fost de asemenea uimit sa constat ca foarte putini japonezi vorbesc engleza bine, desi la hoteluri aceasta nu este o problema. Si, apropo de hoteluri, camerele sunt cam mici.

OK, muzica acum. Orice meloman care trece prin Tokyo se va opri prin legendarele magazine de discuri - compacte si chiar LP-uri. Din lista de vreo zece, n-am apucat sa vad decat patru. Si acestea destul de in graba.

Doua magazine mi-au retinut in special atentia. Primul este Tower Records din Shibuya. Este probabil cel mai mare magazin de CD-uri din intreaga lume, iar un etaj intreg este dedicat muzicii clasice. Cand am intrat acolo pentru prima oara aproape ca mi s-a taiat respiratia. Mi-ar fi trebuit o zi intreaga pentru a vedea totul cu calm.

Deci ce am cumparat? Cu atatea CD-uri disponibile, m-am oprit doar asupra celor care au fost editate de Tower Records si disponibile doar in aceste magazine. Motivul a fost ca, desi se pot comanda CD-uri din Japonia via Internet, Tower Records nu are pagina in limba engleza iar inregistrarile nu sunt disponibile altundeva. Am optat la inceput pentru cateva CD-uri ale unui dirijor preferat in muzica franceza: Paul Paray. Am fost curios insa sa-l ascult in repertoriul austro-german: Mozart, Beethoven, Brahms, Wagner. A urmat Henryk Szeryng in lucrari de Handel si Corelli. Va mai amintiti vremurile in care marii instrumentisti interpretau lucrarile baroce? L-as adauga aici si pe oboistul Heinz Holliger intr-un program de sonate de Handel, Telemann, C.P.E. Bach, si Vivaldi. Un alt CD care mi-a starnit curiozitatea a fost cel al unei pianiste japoneze, Ami Fujiwara, interpretand lucrari de Enescu (cele doua Sonate si transcriptia Rapsodie a I-a) si Lipatti (Nocturna si Sonatina pentru mana stanga); m-a atras in special muzica lui Lipatti.

Tower records mai are un magazin, ceva mai mic, in Shinjuku. Si acesta ramane unul din cele mai mari din lume, desi are probabil o dimensiune mai redusa decat, sa zicem, Ludwig Beck din München. Melomanii spun ca uneori vad aici CD-uri pe care nu le-au gasit la sucursala din Shiubuya.

Celalalt magazin care mi-a retinut atentia a fost Disk Union din Shinjuku (magazinul mai are o sucursala, se pare mai mica, in Ochanomizu pe care din pacate nu am putut-o vizita.) Acesta este specializat in CD-uri de mana a doua si contine un mare numar de inregistrari care nu mai sunt editate. Asa am gasit cantate de Bach sub bagheta lui Hermann Scherchen (doar un singur volum, din pacate) sau Simfonia a VI-a de Bruckner cu Orchestra Simfonica din Boston sub bagheta lui William Steinberg. Din nefericire organizarea lasa mult de dorit: de la Bach se sare la Ravel, se revine la Haydn, apoi se trece la Schubert, sau ceva in genul asta. Din moment ce timpul a fost limitat, cautarea muzicii dorite este foarte stresanta. Din nou, in mod ideal, as fi avut o zi intreaga la dispozitie.

HMV ramane probabil cel mai bun magazin on-line al Japoniei (CDJapan are preturi mai reduse pentru livrare dar selectia este mult mai mica; inca nu am utilizat JpopHelp.) Dar magazinul din Shibuya, recomandat de alti melomani, a deceptionat. Se putea observa ca la un moment dat merita vizitat, dar se pare ca descarcarile digitale sunt in crestere si in Japonia. Chiar si asa am cumparat un CD recomandat de Doru Ionescu, cel al inregistrarii unui concert sustinut la Tokyo de Filarmonica din Londra dirijata de Klaus Tennstedt. Nu am avut timp sa vizitez celelalte sucursale HMV.

Dintre artistii romani cel mai cunoscut si apreciat este Sergiu Celibidache. La Disk Union, cateva rafturi complete erau dedicate dirijorului, lucru care nu era facut decat pentru putini alti artisti: Furtwängler, Toscanini, sau Klemperer. De notat insa ca numarul inregistrarilor neoficiale ale maestrului au scazut considerabil in Japonia odata cu aparitia celor oficiale; "piratii", care mai sunt, provin acum din Italia. Lola Bobescu este si ea foarte apreciata: pana si CD-urile Electrecord pot fi gasite, iar unele inregistrari au fost editate doar in Japonia. Desigur ca Radu Lupu, Clara Haskil, sau Dinu Lipatti sunt si ei renumiti. Cat despre Enescu, unele inregistrari ale sale, cele cunoscute precum Poemul de Chausson, au fost re-editate de cateva ori, in majoritatea cazurilor doar pentru piata japoneza. Dar un nou CD al casei Opus Kura este disponibil in intreaga lume.

Un lucru care m-a surprins in mod placut este lipsa cultului exagerat a unor "artisti du jour" (iubesc Japonia!) precum Gustavo Dudamel, Anna Netrebko, Cecilia Bartoli, si da, Angela Gheorghiu. Sunt insa pretuiti fie marii artisti din trecut, fie - din zilele de azi - baghetele unor veterani si experimentati maestri care nu sunt neaparat vedete (desi unii pot fi.) Din prima categorie, am notat editii dedicate lui Otto Klemperer, Carl Schuricht, Charles Munch, si evident
Furtwängler. Din a doua categorie, pe Bernard Haitink, Gary Bertini, sau Stanislaw Skrowaczewski. Ultimul dintre ei chiar a sustinut un concert in Tokyo in compania orchestrei Yomiuri Nippon (daca nu ma insel singura orchestra japoneza pe care Celibidache a condus-o) dar din nou, in zilele in care ma aflam la Kyoto. Dintre artistii japonezi este venerat dirijorul Takashi Asahina. Seiji Ozawa este evident si el cunoscut dar numarul de CD-uri pe care le-am vazut nu era prea mare.

Inca resimt oboseala calatoriei...

Oedipe la Bruxelles?

2009-09-21T19:46:00.001-04:00

Peste cativa ani, daca avem sa dam crezare acestui articol. Din moment ce La Fura dels Baus va regiza, spectacolul va fi cel putin "interesant".

Oedipe a fost, desigur, cantat in Belgia in 1956. Puteti consulta arhiva Teatrului La Monnaie pentru a afla distributia spectacolelor (usor diferita in stagiunile 1955-1956 si 1956-1957.)

Ceea ce ingrijoreaza este ca deocamdata nu am gasit nici o veste noua asupra posibilei montari de la Paris.

Si repet dorinta unui DVD cu opera.

P.S. Voi publica in zilele urmatoare impresiile din Japonia.

Liternet - Transcriptiile lui Enescu

2009-09-09T21:18:00.002-04:00

Ultimul meu articol pe care l-am publicat pe LiterNet poate fi citit aici.

Voi fi plecat in concediu timp de peste doua saptamani. Voi reveni cu impresii din Japonia. Pentru a da o idee despre viata muzicala, voi mentiona doar ca saptamana viitoare Filarmonica din Viena cu Zubin Mehta va sustine concerte la Suntory Hall iar Teatro alla Scala reprezentatii la Bunka Kaikan.

LiterNet - Orchestra Simfonica a Radiodifuziunii Bavareze

2009-08-31T20:57:00.004-04:00

Am mai scris un articol pentru portalul LiterNet, cel in care prezint Orchestra Simfonica a Radiodifuziunii Bavareze. Il puteti citi aici.

Doua lucruri de adaugat. Unul, sa ma laud un pic (sic!) Am citit in presa din tara ca Ioan Holender a declarat ca se bucura de prezenta la festival a Orchestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam si a Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Bavareze, adica cele doua orchestre pentru care, in mod independent, am scris avancronici.

Celalat lucru este o stire mai grava pe care am descoperit-o la putin timp dupa publicarea articolului. Conform ziarului Die Welt, subventia orchestrei va fi redusa. Acelasi lucru se va intampla pentru cor si pentru cealalta orchestra sponsorizata de Bayerischer Rundfunk, este vorba de Orchestra Radiodifuziunii din München. Sunt sigur insa ca totul o sa se termine cu bine.

A decedat Hildegard Behrens

2009-08-25T23:08:00.004-04:00

Una din cele mai importante soprane wagneriene din epoca post-Birgit Nilsson, Hildegard Behrens ne-a parasit. Avea 72 de ani. Chiar daca nu avea forta cantaretei suedeze, Behrens a putut sa care cu succes roluri precum Brunhilde sau Isolde, ceea ce nu este putin. Aceste roluri si-au lasat din pacate amprenta asupra vocii, care s-a deteriorat destul de rapid. Cantareata a fost de asemenea o mare interpreta a muzicii lui Richard Strauss. Intr-adevar, inregistrarea operei Salomeea facuta de Herbert von Karajan, in care Behrens interpreteaza rolul titular, este probabil cea mai buna versiune moderna.

Cititi acest omagiu din ziarul britanic Telegraph.

Fragmentul de mai jos este din Amurgul Zeilor de Wagner dintr-un spectacol de le Opera Metropolitan din New York. La pupitru se afla James Levine.

LiterNet - Orchestra Concertgebouw

2009-08-16T20:57:00.002-04:00

Articolul pe care l-am scris pentru portalul LiterNet despre Orchestra Regala Concertgebouw din Amsterdam poate fi citit aici.

Oedipe - Charles Bruck / Xavier Depraz pe LiterNet

2009-08-03T21:31:00.003-04:00

Am modificat un mai vechi articol, am mai facut unele adaugiri, si in forma noua a fost recent publicat pe LiterNet. Il puteti citi aici.

Christian Thielemann va parasi Filarmonica din München in 2011

2009-07-30T20:32:00.002-04:00

Vesti ingrijoratoare de la München: Christian Thielemann nu si-a reinnoit contractul cu orchestra care pentru mine ramane cea a lui Celibidache - desi, sincer vorbind, influenta lui Celibidache s-a pierdut in mare parte. Chiar si asa, orchestra ramane una din cele care pastreaza o cultura sonora proprie, iar Thielemann este unul din putinii dirijori din ziua de azi care stiu sa mentina aceasta cultura sonora. Aceasta in ciuda faptului ca repertoriul sau este limitat; in plus nu toate ideile sale interpretative ma entuziasmeaza. Dar asa cum spunea un jurnalist, München-ul s-a automutilat.

Mai multe detalii puteti afla de la Jens F. Laurson aici si aici (de notat o eroare: in loc de "dirijor" este scris "compozitor".)

Volver - Gardel / W.M. Klepper

2009-07-26T21:50:00.002-04:00

Singurul lucru pe care l-am gasit pe YouTube, daca nu compus, cel putin aranjat de Walter Mihai Klepper este acest tango de Gardel. Interpretarea apartine cvintetului "Fandango", inregistrarea fiind facuta in St. Nikolai am Klosterstern, Hamburg pe 29 iunie, 2008.

Erata

2009-07-21T20:53:00.014-04:00

Am incheiat un articol pe care l-am scris in mai 2007 pe portalul LiterNet cu urmatoarele cuvinte: "nu este admisibil să-i cer unui englez, mare fan Silvestri, Concertul pentru pian de Paul Constantinescu (solist Valentin Gheorghiu) sau Patru dansuri româneşti de Walter Mihai Klepper!" Pe acest blog am mai vorbit despre lucrare. Autorul acesteia este insa Leon Klepper (fara legatura de rudenie), iar titlul corect este Patru dansuri simfonice (de notat: eroarea a fost corectata si in articolul original.)

Urmeaza detaliile. Cu mai multi ani in urma, colectionarul mentionat mai sus mi-a vorbit despre existenta acestei inregistrari efectuate de Constantin Silvestri la Moscova in anii '50. Este un document sonor foarte rar: din moment ce atat compozitorul cat si dirijorul au parasit Romania, LP-ul nu a fost re-editat. Gravarea a fost mentionata si in monografia lui John Gritten, Constantin Silvestri, A Musician Before His Time: Conductor, Composer, Pianist, aparuta la Londra (Warwick Editions) in 1998; iata pagina 271 a cartii:

Un lucru important de notat. Una din sursele lui John Gritten este discografia alcatuita in 1963 de compozitorul si criticul Malcolm Rayment cu ajutorul lui Silvestri insusi.

Deci doua surse diferite mentioneaza "Patru dansuri româneşti de Walter Mihai Klepper." Sfarsitul istoriei? Nu. De fapt, doar inceputul ei.

In septembrie anul trecut am primit un e-mail de la domnul Ralf Klepper, violonist in Orchestra Radiodifuziunii din München si fiul compozitorului Walter Mihai Klepper. Mi-a spus ca nu a gasit nimic despre lucrare in insemnarile tatalui sau, recent decedat, si ca e greu de crezut ca tatal sau ar fi autorul deoarece acesta a studiat pana in 1958 terminand conservatorul cu prima simfonie. Tot in 1958 Constantin Silvestri a parasit definitiv Romania. Dl. Ralf Klepper a sugerat, corect cum am constatat pana la urma, drept posibil autor pe compozitorul Leon Klepper. Raspunsul meu a fost ca, desi numele lui Leon Klepper imi trecuse prin minte, doua surse diferite il dau drept autor pe Walter Mihai Klepper. Dar din moment ce exista destule semne de intrebare, am inceput sa investighez mai mult.

Deoarece nu am gasit nimic pe Internet, iar nici Biblioteca Congresului, nici cea de la New York nu detin inregistrarea, am intrebat mai multi melomani (si chiar muzicieni) intre care si Victor Eskenasy. Acesta mi-a spus ca pe 15 august 1953 Silvestri a dirijat Patru jocuri simfonice de Leon Klepper, sursa fiind cartea Universul muzicii romanesti de Octavian Lazar Cosma (p. 270.) Intre timp am mai cautat in catalogul digital WorldCat, unde am aflat de existenta partiturii - sub titlul de Patru dansuri simfonice - si de o inregistrare dintr-un concert sustinut de New England Conservatory of Music Orchestra. Discul lui Constantin Silvestri nu este insa mentionat nici pe acest portal, si nici nu l-am localizat in nici o biblioteca.

Devenise totusi clar ca piesa apartine lui Leon Klepper. Doream doar sa vad o scanare a LP-ului. Din moment ce colectionarul britanic lucreaza in Arabia Saudita, el nu a putut sa-l scaneze decat recent. Iata-l.
Dupa cum se poate vedea, numele compozitorului este intr-adevar Leon Klepper. Ramane intrebarea: de ce doua surse diferite l-au dat pe Walter Mihai Klepper drept autor? Colectionarul britanic mi-a spus ca nu isi mai aminteste dar ca sursa sa a fost, posibil, tot monografia lui John Gritten. Parca totusi imi amintesc ca el sa-mi fi spus despre existenta inregistrarii inainte de aparitia cartii.

Imi cer deci scuze domnului Ralf Klepper si ii multumesc si lui, si d-lui Victor Eskenasy pentru ajutorul dat in stabilirea autorului corect al lucrarii.

Arhiva de la Musikverein

2009-07-14T20:32:00.002-04:00

In sfarsit! O puteti accesa aici. Deocamdata arhiva se opreste in 1965 dar este actualizata treptat; un meloman mi-a spus ca anul trecut se oprea in 1971.

Mai semnalez un blog care detine programele concertelor unor mari orchestre precum Filarmonica din Viena, Filarmonica din New York, Orchestra Simfonica din Londra, Orchestra Hallé din Manchester, etc.

Valentin Hirsu se pensioneaza

2009-07-06T21:38:00.003-04:00

Vorbind de Filarmonica din New York, voi mentiona ca singurul instrumentist roman al orchestrei, violoncelistul Valentin Hirsu se va pensiona la sfarsitul acestei stagiuni (estivale?)

Semnul de intrebare apare deoarece stagiunea propriu zisa s-a incheiat, cea estivala a inceput, iar dl. Hirsu inca apare pe lista muzicienilor. Anuntul retragerii a fost facut in cadrul unui concert la mijlocul lunii iunie.

Ceea ce este cert este ca Lorin Maazel si-a luat ramas bun de la orchestra a carui director muzical fost in ultimii sapte ani, si a facut-o in stil mare cu Simfonia a VIII-a de Mahler. A fost o seara memorabila.

In prima parte credeam ca voi asculta un concert tipic-Maazel: orchestra superba din punct de vedere tehnic, totul perfect pus la punct, dar o interpretare emotional detasata si lipsita de pasiune. Da, alamurile au acoperit nu de putine ori restul orchestrei, dar intr-o lucrare ca Simfonia celor o mie de executanti, nu are rost sa ne plangem. Si chiar daca au fost mult mai putin de o mie de muzicieni, efectul celor aproximativ 370 de instrumentisti, coristi si solisti a ramas totusi impresionant.

Surpriza a sosit in partea a II-a, unde sunetul orchestrei, a viorilor in special, a devenit neasteptat de cald si de delicat. Desigur, nu locuiesc in New York si nu stiu cum suna Filarmonica seara dupa seara. Compar insa cu cele cateva concerte pe care le-am ascultat de-a lungul anilor, dar si cu cele ale lui Maazel la pupitrul altor orchestre, si cu inregistrari. Iar dirijorul a fost mult mai comunicativ, pastrand acea atentie la detaliu pentru care este celebru. Desigur, gestul teatral cu care a semnalat intrarea alamurilor din balcoane la sfarsitul lucrarii poate fi trecut cu vederea intr-o seara omagiala. Dintre solisti i-am remarcat in special pe Christine Brewer si pe Anthony Dean Griffey, dar toti, exceptand probabil Wolfgang Schöne - care ar trebui probabil sa se gandeasca la retragere - au fost buni. Preparerea corurilor a fost facuta, superb ca de obicei, de Joseph Flummerfelt. In total, unul din cele mai bune concerte ale lui Maazel din cele pe care le-am ascultat.

Filarmonica din New York.
Dirijor: Lorin Maazel.
Pregatirea corurilor: Joseph Flummerfelt.

Solisti:
Christine Brewer, Nancy Gustafson, Jeanine De Bique, soprane.
Mary Phillips, Nancy Maultsby, mezzo-soprane.
Anthony Dean Griffey, tenor.
Wolfgang Schöne, Jason Grant, basi.

New York Choral Artists; director muzical: Joseph Flummerfelt.
The Dessoff Symphonic Choir; director muzical: James Bagwell.
Brooklyn Youth Chorus; director muzical: Dianne Berkun.

Program:
Gustav Mahler: Simfonia nr. 8 in Mi Bemol Major.

Vineri, 26 iunie, 2009.
Avery Fisher Hall, Lincoln Center, New York.

Muzica lui Dimitrie Cantemir

2009-06-28T20:34:00.002-04:00

Cum suna oare? Recent criticul Philip Kennicott a asistat la un concert dedicat muzicii domnitorului Moldovei. Impresiile le puteti citi aici.

Daca doriti sa explorati muzica lui Dimitrie Cantemir, cateva din compozitiile sale sunt disponibile pe disc compact.

Arhivele Filarmonicii din New York - pe Internet

2009-06-25T23:55:00.000-04:00

O saptamana bogata in arhive continua cu cea a unei alte mari orchestre: Filarmonica din New York. Ea poate fi accesata aici. De notat: George Enescu apare drept Georges Enesco si George Georgescu drept Georges Georgesco.

Arhiva Filarmonicii din Berlin - in sfarsit pe Internet!

2009-06-18T20:37:00.004-04:00

Vorbind de arhive, am descoperit astazi ca cea a Filarmonicii din Berlin este in sfarsit disponibila pe Internet; poate fi accesata aici. Motorul de cautare lasa multe de dorit; o cautare pentru Enescu ne da doar concertele din ultimii ani. Mai bine sa "rasfoiti" fiecare stagiune in parte. Se pare insa ca turneele sau concertele din cadrul Festivalului de la Salzburg nu sunt disponibile in aceasta arhiva. Va las sa va petreceti multe zile; deocamdata dintre artistii romani i-am gasit pe Erich Bergel, Sergiu Celibidache, George Georgescu, Radu Lupu, Ion Marin, sau Constantin Silvestri.

Si inca o alta arhiva

2009-06-16T20:38:00.003-04:00

Cea a celebrului cor Wiener Singverein. Nu am fost niciodata un admirator al coralei, dar este o institutie importanta in viata muzicala a Vienei. Si cum nici arhiva salii Musikverein, nici cea a Filarmonicii din Viena nu sunt disponibile, cea a corului ne ofera cel putin o mica privire.

Dintre dirijorii romani i-am remarcat pe Christian Badea, Erich Bergel, si George Georgescu. Dar sa nu uitam ca multi compozitori au condus corala, intre care si Johannes Brahms.

Cateva cronici de concert

2009-06-08T21:56:00.004-04:00

Gratie blogului OperaOnline, am aflat despre interviul cu soprana Nelly Miricioiu din revista Musical Criticism. Nu-mi ramane atunci decat sa semnalez cronica concertului, aparuta in aceeasi revista.

Marius Constant a fost cunoscut in special pentru tema din serialul Twilight Zone. Colaborator al lui Peter Brook sau Roland Petit, el a inregistrat la inceputul anilor '70 un LP pentru casa Erato cu muzica a unor compozitori romani precum Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Tiberiu Olah, Costin Miereanu, sau Mihai Mitrea-Celarianu. O lucrare a sa a fost recent executata la New York, iar criticul Anthony Tommasini a fost de fata.

La Stockholm, Christian Badea a dirijat Dama de pica. Göran Forsling a scris aceste randuri.

In fine, iata o cronica a unui concert sustinut de orchestra Hallé din Manchester sub bagheta lui Cristian Mandeal.

Curand, voi semnala cateva cronici de CD-uri.

Au decedat dirijorul si violonistul Mendi Rodan si compozitorul Nicholas Maw

2009-06-01T20:50:00.004-04:00

Am aflat de decesul lui Mendi Rodan citind aceasta Scrisoare pentru melomani. Il cunosc mai mult in ipostaza de violonist iar drept omagiu, voi asculta Octetul de Enescu sub bagheta lui Constantin Silvestri in care mai evolueaza si colegii sai din fostul Cvartet al Tineretului, Lucien Savin, Wilhelm Georg Berger si Alfons Capitanovici. Reamintesc ca recent am ascultat pe unul din elevii sai, Ilan Volkov, dirijand Peter Grimes la Opera din Washington. De asemenea mai puteti citi aceste doua articole din ziarul Jerusalem Post, cel la aniversarea a 80 de ani si deja mentionat in Scrisoare, si celalalt omagial la moartea artistului.

Compozitorul Nicholas Maw este cunoscut in special datorita operei sale Sophie's Choice si a unei gigantice lucrari orchestrale, Odiseea. Un omagiu este adus in ziarul Daily Telegraph.

Sa le fie tarana usoara.

Rapsodia a II-a la Philadelphia

2009-05-26T23:34:00.001-04:00

Orchestra din Philadelphia nu a mai executat Rapsodia a II-a de Enescu din 1989. Atunci a condus James DePriest. Reluarea se datorează dirijorului asociat, Rossen Milanov. Maestrul bulgar programează frecvent cele doua Rapsodii în concertele sale şi, evident, iubeşte muzica lui Enescu. Poate ca o iubeşte chiar prea mult. Altfel nu mi-aş explica tempo-ul lent ales cel putin în prima parte a lucării. Din fericire, lucrează cu un minunat ansamblu a cărui resurse ştie să le valorifice. Sunetul corzilor, care în trecut - dar mai rar din păcate astăzi - identifica Orchestra din Philadelphia, a fost mai bogat decât cel cerut de dirijorul principal, Charles Dutoit. În secţiunea de mijloc, dialogul dintre flaut şi oboi (Richard Woodhams, superb) l-a făcut pe criticul David Patrick Stearns să se gândească la lucrările de maturitate ale lui Enescu. Pe de altă parte, în coda, aş fi dorit o frazare mai bine ritmată a violei soliste.

Rossen Milanov nu este un maestru spectaculos. Gestica nu sare în ochi. Mai puţin preocupat de precizia tehnică, şeful de orchestră preferă să ghideze un întreg pasaj doar cu mâna stângă. Respinge efectul gol, prezenţa sa fiind mereu simtiţă, deşi uneori discret. Alege tempi moderaţi, poate chiar lenţi, fără să poată întotdeauna să susţină tensiunea necesară. Acest lucru l-am observat în cele doua poeme de Dvořák, Porumbelul din păduri şi Vârtelniţa de aur, ambele executate pentru prima oară de celebra orchestră.

În fine, noul şef al partidei de viole, Choong-Jin Chang, a interpretat Concertul de Béla Bártok. Ramas necompletat la moartea compozitorului, lucrarea a fost terminată de elevul Tibor Serly. Violistul coreean este un virtuoz, însă limbajul muzicii compozitorului maghiar îi este străin. Remarcabilă totuşi atenţia la detaliu din acompaniamentul lui Rossen Milanov.

Andrei Şerban regizează Turandot la Washington

2009-05-24T22:53:00.002-04:00

Când aţi fost ultima oară la operă pentru punerea în scenă? Mărturisesc că Puccini nu este compozitorul preferat, gusturile mele îndreptându-se către repertoriul german. Nu puteam însă să ratez unul din cele mai apreciate spectacole regizate de Andrei Şerban.

Premiera montării operei Turandot a avut loc în iulie 1984 la Los Angeles, într-un turneu al Operei Regale din Londra cu ocazia Jocurilor Olimpice. Distribuţia a fost următoarea: Turandot - Gwyneth Jones. Calaf – Placido Domingo. Liù – Yoko Watanabe. Timur – Robert Lloyd. Dirijor - Colin Davis, pe atunci nu încă Sir. Capitala Angliei a trebuit să aştepte până in Septembrie pentru a viziona spectacolul, dar acesta a fost cel mai reluat din istoria modernă a Operei Regale. Şi a fost preluat de multe companii, printre care Opera din Washington. În majoritatea cazurilor, reluările au fost încredinţate altor regizori, în special lui Jeremy Sutcliffe. Andrei Şerban a dorit totuşi să pună în scenă reprezentaţia din capitala americană.

Marele merit al acestei montări este că reuşeşte să surprindă complexitatea şi chiar umanitatea personajelor ce se află în spatele spectacolului grandios conceput de Puccini. Cruzimea şi răceala Prinţesei Turandot ascund o vulnerabilitate în fata dragostei, poate în faţa schimbării în general. Calaf este un tânăr nesăbuit pentru care alţii plătesc preţul aventurii sale. Regizorul nu îl cruţă nici pe el, nici pe spectatori în finalul operei când sărbătorirea iubirii este întreruptă de cadavrul sclavei Liù. Celor doi egoişti, Calaf si Turandot, nu li se cuvine un happy-ending.

Liù stârneşte cea ma mare simpatie datorită şubrezimii şi altruismului, chiar dacă este probabil personajul cel mai unidimensional. Este prima care îşi exprimă în mod deschis sentimentele. În scena ghicitorii, când tensiunea devine insuportabilă, simte nevoia să-şi exteriorizeze dragostea pentru Prinţ. Puritatea sclavei este scoasă în evidenţă în mod simbolic: într-o lume unde toţi au ceva de ascuns, ea este singura care nu poartă nici o mască. Iar când Liù se sinucide, până şi Prinţesa este zguduită, deşi a fost cea care provocat moartea.

De fapt moartea este eroul nevăzut. Cei trei miniştri, Ping, Pang, şi Pong, dansează cu cranii la începutul actului al II-lea. O metaforă desigur pentru “jocul” Prinţesei. A cărei victime sunt ilustrate prin imensele capete decapitate din decorul primelor două acte.

Nu trebuie să se înţeleagă că punerea în scenă a neglijat elementele spectaculoase. Într-un articol apărut în revista Operei din Washington Andrei Şerban a declarat că după părerea sa “succesul montării se datorează unui ‘banchet vizual’ care îmbină elemente din istoria Chinei, a teatrului Kabuki, sau a commediei dell’arte…” Lucrul cel mai uluitor este că spiritul operei lui Puccini este respectat.

Păcat că regizorul nu a avut parte de actori buni printre cantăreţi. Din punct de vedere vocal cea mai bună impresie a lăsat-o Sabina Cvilak, care a întruchipat-o pe Liù. În rolul titular Maria Guleghina a făcut faţă cerinţelor partiturii dar vocea impresionează mai mult prin forţă şi volum decât frumuseţe. Dario Volonté ar putea fi un bun Calaf într-un teatru cu dimensiuni mai reduse. Tonul este musculos şi deloc neplăcut, deşi lipsit de varietate coloristică. În ciuda interpretării în general palide, tenorul argentinian a strălucit în piesa de greutate, celebra arie Nessun Dorma. Din acest motiv dezamăgirea a fost şi mai mare. La pupitru, Keri-Lynn Wilson nu a reuşit să patrundă în esenţa muzicii lui Puccini. De notat: doamna Wilson este soţia lui Peter Gelb, directorul general al Operei Metropolitan. O veţi putea urmări la toamnă cu ocazia Festivalului George Enescu.

Turandot de Giacomo Puccini

Dirijor: Keri-Lynn Wilson
Maestru de cor: Steven Gathman
Regia: Andrei Şerban
Decoruri şi costume: Sally Jacobs
Lumini: F. Mitchell Dana
Coregrafia: Kate Flatt

Prinţesa Turandot: Maria Guleghina
Calaf: Darío Volonté
Liù: Sabina Cvilak
Timur: Morris Robinson
Ping: Nathan Herfindahl
Pang: Norman Shankle
Pong: Yingxi Zhang
Împăratul Altoum: Robert Baker

Corul şi orchestra Operei din Washington.
Marţi, 19 mai, 2009. Kennedy Center Opera House, Washington.

Antonin Dvořák, un musicien par-delà les frontières

2009-05-10T21:35:00.005-04:00

Am mai spus si cu alte ocazii ca Alain Chotil-Fani (Alain CF) este unul din cei care, prin intermediul Internetului, promoveaza muzica romaneasca. Dar Alain mai are inca o pasiune: muzica ceha, in special cea a lui Dvořák. Rezultatul este o carte scrisa impreuna cu Eric Baude, publicata in 2007, si numita Antonin Dvořák, un musicien par-delà les frontières.
Aceasta carte contine trei sectiuni. Prima, singura la care a contribuit si Eric Baude, este o monografie a compozitorului. Datorita spatiului limitat, nu avem de-a face probabil cu cea mai detaliata evocare a vietii lui Dvořák, dar momentele importante sunt deisgur prezentate. In mod inspirat, autorii pun accentul pe creatia compozitorului, reducand la minimul necesar informatiile despre viata personala. O alta fericita alegere este scurta trecere in istorie a muzicii cehe de la inceputurile sale pana la vremea lui Dvořák. In acest fel cititorul isi formeaza o idee despre ambianta in care a crescut muzicianul. Un important spatiu este dedicat operelor; acestea, exceptand Rusalka, constituie o latura mai putin cunoscuta a muzicii lui Dvořák. Tot in detaliu este descrisa admiratia pe care o avea Brahms fata de colegul sau ceh, admiratie care isi avea totusi limitele ei: lucrarile nationaliste precum Sfanta Ludmila erau o importanta exceptie. O alta analiza este cea tipurilor de dansuri populare folosite in Dansurile Slave. Profesorul nu este nici el uitat, fiind trecuti in revista cativa din cei mai importanti elevi: Josef Suk, Oskar Nedbal, Vítězslav Novák, si chiar Rudolf Friml. De asemenea calatoriile in tari precum Anglia, Rusia, si evident America sunt si ele redate.

In Partea a II-a Alain se intreaba de ce, spre deosebire de Anglia, America, si Austria, Franta a fost mai putin receptiva la opera compozitorului ceh. Autorul incepe prin a prezenta interpretii muzicii lui Dvořák din tara lui Berlioz. Iar aceasta prezentare cuprinde atat concerte din saloanele nobilimii - iar aici de notat ca provincia l-a imbratisat uneori mai usor pe compozitor decat Parisul - cat si cele ale celor mai importante orchestre si solisti. Intalnim nume precum Paul Taffanel, Charles Lamoureux, Hans Richter, Raoul Pugno, Eugène Ysaÿe, Pablo de Sarasate, si multi altii. Fiind vorba, asa cum se vede, de artisti care au evoluat in Franta si nu exclusiv de cei francezi, Alain nu avea cum sa-l uite pe Enescu.

Urmatoarele sectiuni vorbesc efectiv de receptia muzicii lui Dvořák in Franta, despre felul in care opera sa nu a fost inteleasa, si chiar de unele controverse. Una din acestea este altercatia dintre Pablo Casals si Gabriel Pierné asupra concertului pentru violoncel de Dvořák si a muzicii lui Brahms, si acesta putin inteles in capitala hexagonului.

Partea a III-a reproduce in intregime catalogul lui Jarmil Burghauser, probabil cel mai complet al operei lui Dvořák. Lucrarile sunt prezentate atat in ordinea in care au fost scrise, cat si grupate pe generic: opere, vocal-simfonice, pentru orchestra, muzica de camera, etc. In fine, mai mentionez faptul ca prefata a fost scrisa de ambasadorul Republicii Cehe la Paris, dl. Pavel Fischer.

Cartea lui Alain Chotil-Fani si Eric Baude se adreseaza in special melomanilor, desi unele informatii, indeosebi dar nu exclusiv din Partea a II-a, ar putea fi utile si specialistilor. Lucrarea contine destule lucruri inedite atat pentru admiratorii compozitorului cat si pentru cei interesati in viata muzicala a Frantei la inceputul secolului trecut.

Met Player - gratis pentru sfarsitul de saptamana

2009-05-02T00:58:00.004-04:00

Pentru cei care nu cunosc, Met Player este "canalul de Internet" (n-am gasit alta rima, ha, ha, ha!) al Operei Metropolitan in care celebra companie ofera contra cost un numar de inregistrari ale transmisiilor audio sau video. Aceste inregistrari provin din intreaga arhiva si includ un numar de documente sonore istorice (Otello din 1940 de exemplu cu Giovanni Martinelli, Elisabeth Rethberg si Lawrence Tibbett; dirijor este Ettore Panizza) ca si cele mai recente productii cum ar fi La Rondine cu Angela Gheorghiu.

In acest sfarsit de saptamana Met Player este gratis. Auditie placuta!

Ilan Volkov, Iancu Dumitrescu, si Peter Grimes

2009-04-26T18:52:00.004-04:00

In urma cu cativa ani, tanarul dirijor israelian Ilan Volkov (care a studiat cu Mendi Rodan) a programat in cadrul unui concert sustinut la Londra in compania orchestrei London Sinfonietta, o lucrare de Iancu Dumitrescu. A fost vorba de fapt de o prima auditie: Au delà de Movemur (II).

Dupa un spectacol al Operei din Washington in care dl. Volkov a condus Peter Grimes de Benjamin Britten (pe 1 aprilie!), l-am intrebat pe dirijor ce l-a determinat sa programeze piesa lui Iancu Dumitrescu si cum a descoperit muzica acestuia. Mi-a raspuns ca, datorita interesului pentru creatia contemporana, a ascultat mai multe piese din creatia compozitorului prin intermediul discului compact; m-a lasat sa inteleg, fara a-mi spune direct, ca le-a obtinut chiar de la autor. Fiind impresionat, si observand ca London Sinfonietta, o orchestra specializata in lucrari contemporane, nu a programat niciodata vreo lucrare a compozitorului roman, dl. Volkov a decis sa includa Au delà de Movemur (II) in programul concertului de pe 13 aprilie, 2005. In aceeasi seara s-au mai executat pagini din creatia lui Luke Stoneham: Hip to Easter Island, Stefano Gervasoni: Antiterra, si Helmut Lachenmann: Mouvement ( – vor der Erstarrung) si ‘…zwei Gefühle …’, Musik mit Leonardo. A fost primul concert sustinut de dirijor in compania orchestrei londoneze.

As fi dorit sa stau mai mult de vorba cu dirijorul, sa discut despre muzica, dar acesta era obosit si, in plus, coada in culise era deloc neglijabila. Am tinut insa sa povestesc acest lucru deoarece ilustreaza o modalitate de promovare a muzicii romanesti prin intermediul dicurilor compacte. Iar Iancu Dumitrescu si-a editat singur lucrarile pe CD inainte ca acest lucru sa fie la moda. Asa cum se stie, astazi marile orchestre, inclusiv Filarmonica din Viena si Concertgebouworkest, si chiar unii solisti editeaza singuri discuri compacte. Iar efortul lui Iancu Dumitrescu a dat roade.

Cat despre Peter Grimes, a fost unul din cele mai remarcabile spectacole ale Operei din Washington. Gratie lui Ilan Volkov, executia orchestrala a fost mai disciplinata ca de obicei. In Christopher Ventris avem un bun interpret al rolului titular, tenorul reusind sa creeze un personaj complex si uman in ciuda tendintelor violente. Patricia Racette a fost si ea o artista plina de sensibilitate in rolul lui Ellen Orford, dar din pacate in vocea ei s-a putut observa un usor vibrato, lucru pe care nu l-am constatat in trecut. Sa speram ca e doar ceva temporar. Protagonistii au fost bine sprijiniti de restul distributiei in frunte cu Alan Held in rolul Capitanului Balstrode. Dar eroul serii a fost probabil regizorul Paul Curran care a reusit sa surprinda acea senzatie de claustrofobie din satul pescaresc al protagonistului si sa observe relatiile umane.

Peter Grimes nu este o opera pe care o ascult acasa pe disc compact, dar pe care oricand as vedea-o "pe viu". O montare si interpretare reusita imi taie mereu respiratia la sfarsitul spectacolului. Asa a fost cel al Operei din Washington.

Cateva cuvinte si despre Rusalka cu Renée Fleming la Met pe 9 aprilie. Soprana a fost recent criticata, nu pe nedrept as spune, pentru interpretari pline de manierisme. Nu, din fericire, si in rolul titular din opera lui Dvorak. Din partenerii ei i-am remarcat in primul rand pe debutantul Aleksandrs Antonenko in rolul Printului si pe Christine Goerke, interpreta Printesei Straine. Nu chiar la acelasi nivel Kristinn Sigmundsson (Spiritul Apelor) si, surprinzator probabil, Stephanie Blythe, in rolul vrajitoarei Ježibaba. Nu cantatul in sine a dezamagit in cazul doamnei Blythe, de fapt chiar asta a fost problema. Tonul a fost prea frumos pentru o vrajitoare, as fi dorit un sunet mai profund si o mica doza de asprime. A mai dezamagit si dirijorul Jiri Belohlávek de la care asteptam mai mult decat competenta.

Aafje Heynis - o cantareata uitata

2009-04-15T21:02:00.008-04:00

Am re-ascultat ieri un mai vechi disc compact din colectie. Este intitulat Le Cinque Composizioni Sulla Passione de Vivaldi, interpreti fiind I Solisti di Milano sub bagheta lui Angelo Ephrikian si altista Aafje Heynis. Fara a neglija contributia dirijorului, am fost imediat coplesit de expresivitatea cantaretei si de timbrul vocii sale. O altista adevarata, vocea artistei olandeze are un ton bogat si rotunjit, iar vibrato-ul este mult mai controlat, intr-adevar mai redus, decat cel al altor mezzo-soprane sau altiste care abordau repertoriul baroc in anii '50-'60, ma gandesc aici la Marga Höffgen sau Hertha Töpper. De fapt, regret ca Marga Höfffgen a fost aleasa pentru inregistrarea Patimilor dupa Matei facuta de Eugen Jochum la Amsterdam, in detrimentul Aafjei Heynis.

Deoarece in muzica lui Vivaldi, mai precis in Stabat Mater, am simtit ca Aafje Heynis nu doar ne povesteste durerea Maicii Domnului, ci chiar o traieste ea insasi. Nu este vorba de o lectura profesionista dar rece, ci de adevarata pietate. De acea am simtit nevoia sa scriu despre o inregistrare veche si greu disponibila; de fapt casa care a editat discul compact, firma italiana Rivo Alto, nu mai exista.

Iar Aafje Heynis este aproape uitata, exceptand desigur in tara ei natala. Un posibil motiv ar fi acela ca artista a abordat in special repertoriul vocal-simfonic in detrimentul operei. Cea mai cunoscuta inregistrare este probabil cea a Simfoniei a II-a de Mahler sub bagheta lui Bernard Haitink; soprana solista este Elly Ameling. Ar mai fi de semnalat Rapsodia pentru alto, cor si orchestra de Brahms dirijata de Eduard van Beinum, si lucrari de Handel si Bach; in Cantata BWV 170 dirijor este Szymon Goldberg.
O mare artista care merita a fi re-descoperita.

O carte importanta poate fi rasfoita, fie si cu mari limitatii, pe Internet

2009-04-12T20:01:00.007-04:00

Este vorba de The Philharmonic Symphony Society Of New York - Its First Hundred Years de John Erskine, carte care contine lista concertelor Filarmonicii din New York incepand cu sezonul 1917-1918 si terminand cu 1941-1942.

Inainte insa de a ne entuziasma, trebuie precizate unele lucruri. Dupa cum se poate deduce, ceea ce numim astazi "The New York Philharmonic" a fost formata din unirea (in 1928) a doua orchestre: "Philharmonic Society" si "New York Symphony Society", denumirea oficiala fiind "The Philharmonic Symphony Society Of New York". Aceasta denumire se pastreaza pana azi, dar este mai mult folosita in latura administrativa a institutiei. Pentru marea majoritate a melomanilor, orchestra ramane "The New York Philharmonic".

Iar in istoria orchestrei, a mai avut loc o alta uniune: in 1921 cand "Philharmonic Society" a absorbit "National Symphony Orchestra" (nici o legatura cu orchestra de astazi din Washington care a fost fondata in 1931.) Acea "National Symphony Orchestra" din New York a fost fondata in 1919 de Edgar Varèse sub denumirea de "New Symphony Orchestra", dar directoratul muzical pe vremea unirii cu "Philharmonic Society" a fost asigurat de nimeni altul decat Willem Mengelberg.

Deci o lista completa ar trebui sa contina nu doar concertele Filarmonicii, ci si cele sustinute de "New York Symphony Society" si de "New Symphony Orchestra", dar cartea lui Erskine ne ofera doar lista celor date de "Philharmonic Society" si, evident dupa unire, de "The Philharmonic Symphony Society Of New York". Si din pacate nu toate concertele sunt trecute. De exemplu ultima aparitie a lui George Enescu la pupitrul orchestrei, cea de pa 5 mai, 1939, cu ocazia Expozitiei Universale, nu este mentionata. (Unele monografii vorbesc de asa-numitul "concert de despartire" sutinut in 1950, concert dirijat de Ionel Perlea, in care Enescu si Yehudi Menuhin au interpretat "Dublul" de Bach. Dar orchestra in acea ocazie nu era Filarmonica din New York, desi nu este exclus ca unii membri ai Filarmonicii sa fi luat parte la concert. Nu cunosc exact ce orchestra a participat atunci. O alta ipoteza care a fost data in unele monografii este cea a Orchestrei Operei Metropolitan. Dar concertul nu apare in arhiva teatrului new-yorkez. Cred atunci ca ar fi vorba de o orchestra de "liber-profesionisti" - cunoaste cineva un termen mai bun? Faptul ca am citit in unele locuri "Symphony Orchestra of Seventy" imi intareste aceasta ipoteza.)

Vorbind despre artistii romani, in afara lui George Enescu (Enesco in carte), il intalnim doar pe George Georgescu (numit aici Georges Georgesco.) Altfel, dintre marii dirijori ii avem pe Mengelberg, Toscanini, sau Barbirolli ca directori, pe Furtwängler, Reiner, Beecham, Walter, Stokowski, Krauss, Klemperer, Erich Kleiber, sau Stravinsky ca sefi-invitati. Un concert care sare in ochi este cel din 21 decembrie, 1926, cand George Georgescu si Willem Mengelberg impart prezenta pe podium; John McCormack a fost solist.

Iata cum se citesc concertele - este nevoie de o mica explicatie. Sa luam de exemplu stagiunea 1936-1937, prima in care a dirijat Enescu. Observati lista dirijorilor John Barbirolli si Artur Rodzinski la care li se adauga Carlos Chavez, George Enescu, si Igor Stravinsky ca invitati. Dupa primul concert, cel de pe 5-6 noiembrie, apar initialele dirijorului: JB, adica John Barbirolli (pe atunci nu inca Sir.) Apoi initialele sefului de orchestra nu mai apar pana la concertele de pe 28 si 29 ianuarie, dirijate de George Enescu. Din moment ce initialele nu au fost schimbate, atunci toate concertele intre 6 noiembrie si 28 ianuarie au fost dirijate de Barbirolli. Urmatoarea schimbare apare pe 11-12 februarie cand la pupitru se afla Carlos Chavez. Deci intre 28 ianuarie si 11 februarie a dirijat Enescu. Si asa mai departe.

Numele solistilor nu este abreviat. Alte prescurtari ar fi cele gen "MOH", care indica locul de desfasurare al concertului, in acest caz "Metropolitan Opera House" (vechiul "Met", desigur.) Daca astfel de initiale nu apar la inceputul concertului, atunci acesta a avut loc la Carnegie Hall. De remarcat ca George Enescu a fost singurul dirijor-invitat in stagiunile 1937-1938 si 1938-1939. El a fost invitat si in stagiunea 1939-1940 dar s-a imbolnavit de pneumonie iar concertele pe care trebuia sa le sustina au fost impartite intre Igor Stravinsky si John Barbirolli, cu program schimbat, desigur. Iar apoi cel de-al doilea razboi mondial i-a stricat o cariera americana aflata atunci la apogeu.

In afara listei concertelor, cartea lui Erskine nu prezinta nici un alt interes. Vorbesc in titlu de limitatii. Da, doar un numar restrans de pagini pot fi citite on-line, deci sugerez sa faceti o cautare pentru artistul preferat sau sa mergeti direct la lista concertelor. Numarul paginilor care pot fi "rasfoite" este suficient pentru artistii romani sau pentru majoritatea dirijorilor oaspeti, daca nu pentru directorii muzicali precum Toscanini.

Lectura poate fi facuta aici.

Pentru cei ce doresc o istorie detaliata a Filarmonicii din New York, pot recomanda cartea lui Howard Shanet, Philharmonic: A History Of New York's Orchestra, publicata in 1975. Dl. Shanet chiar corecteaza unele erori aparute in cartea d-lui Erskine. Din pacate, autorul vorbeste doar foarte putin despre "New York Symphony Society", dar contine lista concertelor incepand cu stagiunea 1942-1943 si terminand cu 1970-1971 (la o prima si rapida rasfoire nu am dat de numele nici unui artist roman care sa fi aparut cu orchestra in acea perioada!!! Trebuie insa mentionat numele lui George Banat, membru al partidei de vioara 1.) Lista concertelor Filarmonicii intre anii 1842 (anul incare a fost fondata) si 1917 poate fi gasita in doua alte carti: The Philharmonic Society Of New York: ‘A Memorial’ de Henry Edward Krehbiel (1842-1892) si The Philharmonic Society Of New York and its 75th Anniversary; A Retrospect de James Gibbons Huneker (1892-1917.) Nici una dintre aceste carti nu se poate citi on-line, dar vechi copii ale lucrarii lui Shanet se mai pot gasi inca pe Internet. Sper ca totusi Filarmonica din New York sa-si digitalizeze arhiva si sa o faca disponibila pe pagina ei de Internet. Pana atunci, gratie lui John Erskine, nu mai este nevoie sa afisez lista concertelor artistilor romani.

Alte anunturi ale noului sezon

2009-04-04T20:48:00.005-04:00

Daca majoritatea orchestrelor, companiilor de opera, sau salilor de concerte din America au anuntat de cateva saptamani stagiunea 2009-2010, cele din Europa de-abia acum incep sa o faca. Probabil cel mai important anunt al ultimilor zile este cel al stagiunii Operei din Viena, ultima din directoratul lui Ioan Holender. Significant mi se pare faptul ca se va incheia cu aceeasi opera cu care si-a inceput mandatul (de fapt Eberhard Waechter era director, Holender fiind atunci secretar general si preluand conducerea "Casei de pe Ring" numai dupa moartea baritonului): Parsifal. In 1991 la pupitru se afla Horst Stein, rolul titula era interpretat de Placido Domingo, Kundry era intruchipata de Waltraud Meier, iar Klingsor de regretatul Monte Pederson. In 2010 Franz Welser-Möst va dirija, Waltraud Meier va reveni in acelasi rol, eroul va fi interpretat de Stephen Gould, Amfortas de Thomas Hampson, si Gurnemanz de marele Matti Salminen. In acest mod un capitol se va inchide, altul se va deschide, iar continuitatea va fi asigurata de Franz Welser-Möst care va deveni directorul muzical al Operei din Viena succedandui-se lui Seiji Ozawa.

Detaliile noului sezon pot fi citite aici. Daca doriti sa va luati ramas bun de la Ioan Holender, o puteti face la matineul din 20 iunie. Exista insa zvonuri ca Holender ar fi considerat pentru directoratul Festivalului de la Salzburg - pentru mine insa raman doar zvonuri! Si nu pierdeti acest interviu!

Cele doua mari sali de concerte din Viena, Musikverein si Konzerthaus si-au anuntat si ele noua stagiune, la fel ca si Filarmonica din Munchen. Detalii pe respectivele pagini de Internet.

Si un P.S. la mesajul meu anterior despre anuntul Operei din Paris. Nicolas Joel a s-a prezentat drept succesorul ilustrilor sai predecesori Hugues Gall, Rolf Liebermann, si in special Jacques Rouché. Oedipe a vazut lumina zilei pe timpul directoratului lui Rouché.

Nicolas Joel anunta stagiunea 2009-2010 a Operei din Paris

2009-03-28T13:59:00.005-04:00

Este stiut ca Nicolas Joel va prelua directoratul Operei din Paris incepand cu stagiunea 2009-2010. Zilele trecute, el a anuntat noul sezon. Acesta se deschide cu o surpriza: Mireille de Charles Gounod, opera mea preferata din cele ale compozitorului. Detaliile pot fi citite aici.

Absenta operei Oedipe nu surprinde deoarece aceasta era planificata pentru stagiunile urmatoare. Sper insa ca lucrarea enesciana sa nu cada prada crizei economice - dar sa nu uitam ca premiera operei Oedipe a avut loc in 1936 cand efectele marii depresiuni inca se faceau simtite.

Iar un lucru incurajator este prezenta multor lucrari scrise in secolul XX in programul stagiunii. Desigur, nici una din ele nu este o raritate precum capodopera enesciana. Pe de alta parte, nici una nu a figurat in programul ultimilor stagiuni ale Teatrului Capitoliului din Toulouse a carui director este, pana la incheierea stagiunii in curs, Nicolas Joel.

Daca nu putea fi vorba de o reluare a stagiunilor toulousiene - chiar si lucrari prezentate in ultimile stagiuni la Toulouse precum Aurul Rinului, Walkiria, sau Andrea Chénier apar in montari noi la Paris, si se pare ca si pentru Oedipe este planificata o noua punere in scena - totusi Nicolas Joel a apelat la artisti cu care a colaborat des in decursul carierei sale. Amitesc doar dirijorii: de la veteranii Michel Plasson si Pinchas Steinberg la tinerii Emmanuelle Haïm si Philippe Jordan. Mai subliniez revenirea in repertoriul Operei din Paris a creatiei lui Rameau, absenta pe timpul actualului directorat a lui Gérard Mortier.

Cea mai buna veste este insa insanatosirea lui Nicolas Joel care, reamintesc, a suferit in vara trecuta un atac cerebral.

Zubin Mehta si Filarmonica din Viena la Carnegie Hall

2009-03-21T02:09:00.005-04:00

Zubin Mehta este un dirijor care frustreaza. Rar un concert de-al sau satisface complet. Si aceast lucru se intampla chiar si cand are la indemana o orchestra cu care si-a stabilit de mult un raport solid, asa cum este cazul cu Filarmonica din Viena. Iar acest raport era vizibil pentru toti cei care erau prezenti in sala de concert.

Nu mai trebuie sa vorbesc despre traditia sonora a orchestrei, dar trebuie sa precizez ca peste tot unde a fost director muzical, de la Los Angeles la Tel Aviv Zubin Mehta a incercat sa modeleze sunetul orchestrelor a carui director muzical a fost dupa cel al Filarmonicii vieneze (a reusit mai putin la New York, e drept.) Deci dirijorul cunoaste, probabil mai bine decat oricine altcineva in ziua de azi, aceasta cultura sonora. Tutti-urile orchestrale au fost mereu stralucitoare si niciodata vulgare. In nu putine instante, dl. Mehta stia cum sa coloreze un pasaj in pianissimo folosind discret timbrul cornilor si al oboilor. In acele momente ascultatorul s-ar fi putut fi crede in paradis. Din pacate ele erau dublate de altele in care balanta orchestrala era deformata, ca de exemplu in mijlocul unei fraze cand trompetele si timpanii acopereau totul. Acest lucru se datoreaza desigur dirijorului.

Din cele doua concerte la care am asistat (din patru sustinute), cea mai buna interpretare a fost cea a poemului O viata de erou de Richard Strauss. Eroul lui Zubin Mehta nu este cel mai zbuciumat, probabil, dirijorul multumindu-se ca de obicei sa conduca fara efecte si sa reliefeze mai mult orchestra decat sa intre in miezul muzicii lui Strauss - care, cel putin in tinerete, nu a fost cel mai "profund" compozitor. Aici executia a fost ireprosabila de la un capat la altul, orchestra fiind adevaratul erou. In deschiderea concertului, am ascultat o superba versiune a uverturii operei Nunta lui Figaro de Mozart, lucrare pe care orchestra o poate canta probabil cu ochii inchisi (si nu de putine ori suna astfel.) Dar interpretarea Simfoniei nr. 104 de Haydn a fost surprinzator de greoaie si de lipsita de umor.

Celalalt concert s-a deschis cu Serenada Italiana a lui Hugo Wolf, in care au evoluat doar un numar redus de instrumentisti. Au urmat cateva raritati: patru lieduri de Joseph Marx, compozitor austriac contemporan lui Richard Strauss. Solista a fost soprana Angela Maria Blasi, care a inregistrat deja un disc compact dedicat autorului. Cu riscul de a ma repeta, as putea spune din nou ca muzica nu este "profunda", dar este imediat accesibila, fiind scrisa intr-un stil post-romantic dar tonal, asemenea altor compozitori austrieci care nu au mers pe calea lui Schoenberg ca Zemlinsky sau Schmidt de pilda. Desi Filarmonica din Viena executa destul de rar lucrari de Marx, muzica i se potriveste ca o manusa deoarece reliefeaza sunetul luxuriant al corzilor. Corzi care uneori au acoperit-o pe altfel foarte buna cantareata.

Deceptia cea mare a fost interpretarea Marii Simfonii in Do major de Schubert. In special in aceasta lucrare au avut loc deformarile sonore de care vorbeam mai sus. Interpretarea propriu zisa a fost si ea un amalgam. Cu trei zile inaintea concertului de la New York, Mehta si Filarmonica vieneza au cantat lucrarea lui Schubert si la Philadelphia. Atat criticul ziarului local (David Patrick Stearns; cititi cronica sa aici) cat si unii melomani pe Internet au spus ca primele trei parti au lasat mult de dorit dar ca finalul a fost intr-adevar de exceptie. La New York singura miscare care a dezamagit a fost cea a doua care nu avea nici un pic de pulsatie. In celelalte miscari au alternat momentele sublime cu cele greoaie; cu alte cuvinte, a fost o oglinda a executiei orchestrale.

La bis s-a cantat Strauss si Hellmesberger.

Ca o curiozitate, este cunoscut faptul ca Arnold Rosé, nascut la Iasi, a fost pentru multi ani concertmaestrul orchestrei. Insa daca ar fi sa dam crezare acestei pagini de Internet, mama unui alt celebru lider a fost romanca. Este vorba despre Gerhart Hetzel, cel care efectiv a preluat stacheta de la Willi Boskovsky in anii '70. Chiar daca in mod oficial Boskovsky nu a parasit postul decat in 1979, a fost Gerhart Hetzel cel care a purtat greul in acei ani, dupa cum se poate vedea in majoritatea inregistrarilor video ale orchestrei. Varsta si starea sanatatii lui Boskovsky au facut ca acesta sa se dedice atunci mai mult dirijatului.

Filarmonica din Viena.
Dirijor: Zubin Mehta.

Vineri, 28 februarie, 2009.

Hugo Wolf: Serenada Italiana.
Joseph Marx: Patru lieduri: Hat Dich die Liebe berührt, Selige Nacht, Zigeuner, si Barcarole.
Franz Schubert: "Marea" Simfonie nr. 9 in Do Major D944.

Bis:
Johann Strauss Jr.: Tritsch-Tratsch, Polka Op. 214.
Johann Strauss Jr.: Unter Donner und Blitz, Polka Op. 324.

Duminica, 1 martie, 2009

Wolfgang Amadeus Mozart: Uvertura operei Nunta lui Figaro KV 492.
Franz Joseph Haydn: Simfonia nr 104 in Re Major, Cimpoiul.
Richard Georg Strauss: O viata de erou, poem simfonic Op. 40. Solo vioara: Rainer Küchl.

Bis:
Joseph"Pepi" Hellmesberger: Leichtfüssig, galop.
Eduard Strauss: Bahn frei, Polka Op. 45.

Carnegie Hall, New York.

Inca un interviu despre Oedipe la Toulouse

2009-03-12T21:43:00.004-04:00

Am revenit asupra spectacolului cu Oedipe de la Toulouse deoarece am descoperit acest interviu cu dirijorul Pinchas Steinberg facut de Jean-Charles Hoffelé. Las la o parte unele lucruri precum "Oedipe dans l'histoire de l'Opéra français" - si aici, in apararea lui Jean-Charles Hoffelé trebuie sa spun ca acesta a facut unele lucruri pentru muzica romaneasca publicand pe cand era proprietarul acum disparutei case de discuri Dante / Lys inregistrari, cateva de multa vreme greu de gasit, ale unor compozitori si artisti romani precum George Enescu, Dinu Lipatti, Stan Golestan, Sergiu Celibidache, Constantin Stroescu, Valentin Gheorghiu, si George Georgescu (in acest ultim caz Simfoniile de Beethoven cu 10 ani inaintea Electrecordului, plus altele de la Praga si Moscova.)

Iata ce am retinut. In primul rand, o surpriza: Pinchas Steinberg este fiul marelui William Steinberg, lucru pe care nici alti buni cunoscatori melomani nu-l stiau. Este meritul sefului de orchestra israelian ca a reusit sa-si cladeasca o cariera daca nu stelara, desigur mai mult decat respectabila, si sa iasa din conul de umbra al tatalui sau. Fara indoiala ca Pinchas Steinberg ne-a oferit una din cele mai bune versiuni ale capodoperei enesciene din ultimii ani.

Mult mai interesanta insa a fost reactia muzicienilor. Pinchas Steinberg vorbeste despre felul in care acestia au ezitat la inceput, ca sa fie insa treptat coplesiti de forta lucrarii: "cette musique est une drogue." Am spus "mult mai interesanta" deoarece aceeasi reactie au avut-o in urma cu mai bine de 50 de ani si colegii lor din Orchestre Radio-Symphonique (azi numita Orchestre Philharmonique de Radio France) cand Charles Bruck prepara o versiune concertanta. Dl. Bruck vorbea de o revolta a instrumentistilor dupa primele masuri, la care a spus: "domnilor, [Oedipe] este o capodopera. Este printre cele mai importante 4-5 opere ale secolului XX." Muzicienii au avut incredere in dirijor, stiind ca acesta foloseste destul de rar cuvantul "capodopera." Mai este nevoie sa continui?

Iata o alta cronica de la montarea de la Toulouse: cea aparuta in revista Opera News. Voi adauga si o cronica de la montarea de la Viena aparuta in aceeasi publicatie (care apartine Operei Metropolitan.) Dar voi incheia cu un video de la spectacolul de la Bielefeld pe care l-am semnalat acum cativa ani, si care a fost putin mediatizat.

Prezente romanesti

2009-03-06T11:45:00.003-05:00

O lucrare de Stefan Niculescu a fost recent prezentata intr-un concert la Opera din Paris - Bastille. Este vorba de Invocatio, interpreti fiind ansamblul vocal Les jeunes solistes condus de Rachid Safir.

O pianista care a inceput sa se remarce este Catalina Butcaru. Mai multe cronici ale ultimului CD al artistei, CD inregistrat la Wigmore Hall din Londra, pot fi citite pe pagina ei de internet (care trebuie urgent refacuta), iar alta a aparut in American Record Guide. Criticul Alan Becker a apreciat interpretarea Sonatei Op. 1 de Alban Berg spunand ca "nu crede ca va asculta lucrarea cantata mai bine" si a avut cuvinte de lauda si asupra lucrarii lui Schumann, Humoreske Op. 20, dar s-a exprimat rezerve asupra suitei Miroirs de Ravel, domnul Becker dorind o mai buna reliefare a culorilor.

Violonistul Robert Davidovici este directorul Societatii de muzica de camera din Forth Worth. In mod ciudat insa, numele sau nu apare pagina de Internet a societatii. Intr-un recital recent alaturi de pianistul Alessio Bax, dl Davidovici a interpretat Sonata a III-a "in caracter popular romanesc" de Enescu. Cronica aparuta in ziarul Star-Telegram poate fi citita aici.

Doua recente Scrisori pentru melomani ne prezinta unele aparitii discografice: lucrari de Goerge Enescu in interpretarea lui Sherban Lupu, Csaba Erdelyi, Mirel Iancovici, si Samir Golescu este primul CD semnalat de Victor Eskenasy. Celalalt CD este o antologie dedicata violonistei Silvia Marcovici.

Voi semnala si cateva cronici de la concertele sustinute de Radu Lupu la Toronto, Ottawa, si New York.

Dar voi incheia cu acest video al ansabmlului englez Plush interpretand un fragment din Octetul de George Enescu. Concertmaestrul ansamblului este Remus Azoitei, iar unul din membrii sai este Adrian Brendel. Pentru cei interesati sa descarce inregistrarea completa a octetului, o pot face aici. Evan Dickerson mi-a semnalat aceasta pagina; nici el, nici eu nu suntem asociati cu ansamblul britanic si nu avem nici un interes financiar.

Descarcati Cvartetul nr. 2 de Enescu

2009-02-26T23:05:00.002-05:00

Interpretarea este ce a cvartetului... Enesco, desigur, iar descarcarea poate fi facuta aici. Este un site legitim, fiind recomandat de Norman Lebrecht - cititi spre finalul articolului. Dra grabiti-va, descarcarea poate fi facuta doar saptamana aceasta (as fi anuntat mai din timp dar de abia acum am aflat...)

Luandu-ne ramas bun de la cvartetul "Guarneri"

2009-02-22T20:41:00.002-05:00

Dupa aproape 45 de ani, muzicienii Cvartetului Guarneri au decis sa se retraga. Daca memoria nu ma insala, longevitatea ansamblului i-a surprins chiar pe membrii ei care initial au crezut ca se vor reuni doar pentru sezonul festivalului de vara Marlboro Music din Vermont din 1964. Succesul acelor concerte i-a determinat pe artisti sa continue, iar componenta ansamblului nu s-a schimbat decat o singura data, in 2001, cand David Soyer a fost inlocuit de elevul sau, Peter Wiley.

Concertul sustinul pe 10 februarie la Kennedy Center a facut parte din turneul de ramas bun. S-au executat doua piese de rezistenta. Cvartetul nr 15 de Beethoven, cantat evident de membrii actuali ai ansamblului, Arnold Steinhardt, John Dalley, Michael Tree, si Peter Wiley, a deschis programul. In partea a II-a, David Soyer, acum in varsta de aproape 86 deani, s-a alaturat fostilor sai colegi in Cvintetul cu doua violoncele de Schubert.

Desigur ca muzicienii, exceptandu-l probabil pe Peter Wiley, sunt trecuti de varful carierei lor. Dar acest lucru conteaza mai putin intr-o seara ca aceasta. Am avut posibilitatea sa mai ascultam o data artisti care ne-au incantat de atatea ori, fie in concerte, fie pe disc. Le vom duce lipsa.

"Dezertorul"

2009-02-16T21:29:00.004-05:00

Uitat in restul lumii, Pierre-Alexandre Monsigny este un nume care a ramas familiar francezilor. La Paris exista o cunoscuta Rue Monsigny; Théâtre des Bouffes Parisiens se afla pe acea strada. Si, daca nu ma insel, bustul de bronz al compozitorului se gaseste pe fatada Operei din Paris - Palais Garnier.

Muzica sa insa este uitata chiar si in tara sa natala. Singura montare relativ recenta a unei opere a compozitorului, Dezertorul, a fost facuta in 1994 de catre Théâtre Impérial de Compiègne - videoclipul de mai jos provine din acest spectacol. De asemenea unele arii din operele sale sunt inregistrate, iar un fragment din mai-sus numita lucrare a fost folosita de catre Jean Renoir in filmul La Règle du jeu. In Romania, o suita (Ciacona si Riguadon) aranjata de François-Auguste Gevaert a fost executata intr-unul din primele concerte ale Orchestrei Radio dirijata atunci de Mihail Jora - concertul a avut loc pe 29 ianuarie, 1929, din program mai facand parte Simfonia a I-a de Beethoven, Pavana pentru o infanta defuncta de Ravel, si Siciliana din Pelléas et Mélisande de Fauré; sursa: Octavian Lazar Cosma, Simfonicele Radiodifuziunii Romane, Editura Casa Radio, 1999. Peste ocean, compania Opera Lafayette condusa de Ryan Brown, companie care a inregistrat deja pentru casa Naxos raritati ale muzicii franceze precum Armide de Lully sau Oedipe à Colone de Sacchini, ne-a oferit recent prima auditie contemporana in America (prin aceasta doresc sa spun dupa mai mult de 200 de ani) a Dezertorului. Se pare ca o inregistrare pentru Naxos va urma.

Este clar deci ca, relativ vorbind, Dezertorul este cea mai cunoscuta opera a compozitorului. Printre admiratorii lucrarii il numaram si pe Hector Berlioz. Dar programul de sala spune ca probabil cea mai buna lucrare a sa ar fi Félix ou l'Enfant trouvé. Acelasi program de sala deplange insa starea neadecvata a cercetarilor muzicolgice nu doar asupra compozitorului, ci si asupra pionierilor genului numit de francezi opéra-comique. Deci, in afara articolului din Wikipedia si a celui de pe blogul Ionarts, nu am gasit aproape nimic pe Internet. Majoritatea datelor biografice din programul de sala sunt deja mentionate in Wikipedia, dar un interesant articol vorbeste despre legatura mult mai stransa din acea epoca dintre compozitor si interpret.

Subiectul operei: Alexis si Louise sunt indragostiti. Dar ducesa din satul lor doreste sale puna la incercare dragostea si sugereaza ca Louise sa pretinda ca se casatoreste cu Bertrand. Acest lucru starneste evident mania lui Alexis, un soldat in armata franceza, care, gelos si disperat, dezerteaza. Alexis este prins, trimis in temnita, si urmeaza a fi executat. Este iertat in ultima instanta de insusi Regele, care venise sa-si vizita soldatii.

Monsigny si libretistul sau, Michel-Jean Sedaine, anticipeaza deci un element care va fi utilizat de multe ori in opera din anii de la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea: cel al salvarii in ultima instanta a eroului de catre un deus ex machina. Cele mai cunoscute opere de acest tip sunt desigur Fidelio si Rapirea din serai, dar alte exemple ar mai fi Lodoïska de Cherubini si Richard Coeur-de-lion de Grétry; in acest ultim caz Sedaine a fost din nou libretist. Ca si in Fidelio sau Rapirea din serai, Monsigny si Sedaine imbina elementele comice cu cele dramatice. Dar daca opera lui Beethoven incepe pe un ton comic care treptat lasa locul dramei, in Dezertorul - ca si in Rapirea din serai - aceste doua elemente apar pe tot timpul operei, compozitorul si libretistul trecand cu usurinta de la unul la altul.

Acesta este desigur unul din meritele lucrarii. Nu cred ca mai trebuie sa spun ca Monsigny nu are, desigur, geniul lui Beethoven sau Mozart. Dar Dezertorul nu este lipsit de un simplu, chiar naiv farmec si de inventivitate melodica. Daca va plac operele lui Grétry (iar Sir Thomas Beecham era un mare admirator al acestora) puteti desigur incerca Dezertorul. Dar importanta lucrarii lui Monsigny este pana la urma mai mult muzicologica.

Oricum, Ryan Brown si Opera Lafayette au incecat sa prezinte compozitia intr-o lumina cat mai buna cu putinta. Am mai spus-o si cu alte ocazii ca nu sunt un fan al instrumentelor de epoca - totusi sala de spectacol nu este muzeu - dar executia instrumentala a fost curata iar dirijorul a condus fara exagerari. Distributia, in frunte cu William Sharp (Alexis) si Dominique Labelle (Louise), ar putea fi imbunatatita, dar a fost desigur cel putin competenta. Lucrarea a fost prezentata intr-o versiune "semi pusa in scena" cu dialogul original inlocuit de un text in limba engleza recitat de un actor; muzica a fost insa cantata in limba franceza. Aceasta maniera ar putea fi justificata in prezentarea unei opere necunoscute dar sper ca prevazuta inregistrare sa ne ofere dialogul autentic.

Inca o arhiva - si ce mina de aur!

2009-02-12T22:14:00.002-05:00

Revista Gramophone si-a digitalizat arhiva. Ea este disponibila aici.

Da, si eu am ramas lipit de computer - si n-am citit decat o foarte mica parte.

Lipsa de dogmatism a lui Ivan Fischer

2009-02-09T22:04:00.005-05:00

Ivan Fischer este un dirijor care colaboreaza cu o orchestra de instrumente de epoca, Orchestra of the Age of Enlightenment. Este reconfortant atunci sa constat ca pentru el alegerea instrumentelor este doar punctul de plecare, nu scopul in sine. Asa cum a spus si intr-un interviu din ziarul Daily Telegraph, "adevaratul rol al muzicii este sa ne miste, iar acest lucru se intampla numai daca toti [muzicienii] sunt implicati in mod creativ".

Iar aceasta lipsa de dogmatism s-a manifestat si intr-un mod surprinzator in recentul concert sustinut in compania Orchestrei Simfonice Nationale din Washington: asezarea muzicienilor. In prima parte, cand s-a executat Concertul pentru Orchestra de Bartok, viorile a I-a si a II-a au fost situate una langa alta, urmate de violonceli si, in dreapta maestrului, de viole. Dirijorul a argumentat ca Bartok doreste un sunet condensat al viorilor si ca nu are rost sa fie divizate in stanga si dreapta sa. Aceasta diviziune a fost insa facuta in partea a II-a a programului cand s-a executat Simfonia a VII-a de Dvorak.

Din pacate concertul a fost o mica dezamagire. In Bartok am admirat pianissimile glaciale, dar in general lectura lui Fischer a fost surprinzator de lipsita de verva, exceptand unele pasaje cum ar fi parodia dupa Vaduva Vesela ("Vom merge la Maxim.") Dvorak a fost mai animat si mai dramatic, dar dirijorul nu a reusit inca sa obtina sunetul cald pe care si l-ar fi dorit si pe care in mod sigur l-ar avea peste cativa ani. Da, orchestra este mai disciplinata cand Fischer conduce dar din pacate maestrul nu se afla decat de putine ori la pupitru in ciuda titlului sau de dirijor principal.

Inca un interviu cu Angela Gheorghiu

2009-02-04T22:19:00.005-05:00

De data aceasta publicat in The Wall Street Journal. Acest fragment m-a facut insa sa ridic din sprancene: " cea mai cunoscuta opera romaneasca - dar nu cea mai buna (s.n.) - este Oedipe de George Enescu!" Si cantareata continua spunand ca are o slabiciune pentru opereta romaneasca. Bine Angela, cand o sa inregistrati Lasati-ma sa cant?

Mai interesant insa fragmentul in care vorbeste despre libertatea de interpretare mai mare care o au actorii in comparatie cu cantaretii. Desi trebuie totusi sa o contrazic: in ciuda faptului ca un canteret este mai constrans decat un actor, el / ea poate sa ne ofere doua si chiar mai multe interpretari total diferite.

Daca doriti sa intrati in culise la "Met"...

2009-01-30T21:07:00.003-05:00

A trecut din pacate vremea in care orice meloman putea sa intre fara nici un fel de probleme in culisele Operei Metropolitan. Intr-adevar, pe Internet existra zvonuri ca recent insasi Lauren Bacall a fost oprita de un paznic ignorant (apropo, parintii actritei sunt evrei romani.)

Dar asta nu inseamna ca nu puteti intra in culise pentru a-i saluta pe artistii preferati. Iata ce trebuie facut. Inainte de inceperea spectacolului, trimite-ti o nota artistei / artistului spunand ca doriti sa o / il cunoasteti dupa ce se termina opera si deci rugati-o / rugati-l sa va adauge numele pe lista de la intrarea in culise. Majoritatea cantartilor o sa fie de acord deoarece stiu ca succesul
lor depinde in primul rand de public. Dar atentie, nu cereti prea multor cantareti la un singur spectacol. Paznicii de la intrarea in culise o sa va intrebe pe ce artist(a) doriti sa il vedeti iar numele dumneavoastra trebuie sa apara pe lista artistei / artistului. In acest sens am avut bafta ultima oara: Angela Gheorghiu si Roberto Alagna sunt casatoriti iar Marius Brenciu este roman dar tot am invatat o lectie...

La Opera din Washington inca se mai poate intra in culise, iar la cea din Viena tin minte ca artistii erau asteptati la iesirea lor. La Carnegie Hall din nou trebuie sa inscriem numele pe liste dar la Avery Fisher Hall, sediul Filarmonicii din New York, data trecuta am putut intra fara probleme.

Citite pe Internet

2009-01-26T22:12:00.005-05:00

Ultima Scrisoare pentru melomani in care Victor Eskenasy ne prezinta unele CD-uri continand inregistrari de la primul Festival George Enescu.

Un nou blog, Quartier des Archives, dedicat inregistrarilor istorice datorat lui Benoit D., care este mare admirator al lui Charles Munch, dar si un excelent cunoscator al lui George Enescu in toate ipostazele sale.

Dirijorul Pinchas Steiberg vorbeste despre Oedipe.

Si stiu ca va place Rapsodia Romana in interpretarea lui Sergiu Celibidache. Iata un alt video in care dirijorul apare si ca balerin, iar rezultatele sunt la fel de superbe ca in lucrarea lui Enescu. De data aceasta orchestra este cea Nationala a Danemarcei iar concertul a avut loc in 1971. Lucrarea: Bolero-ul lui Ravel.

Partea a I-a:

Partea a II-a:

Angela Gheorghiu, Roberto Alagna, si Marius Brenciu in "La Rondine" la Met

2009-01-20T17:41:00.004-05:00

Intentia mea era sa scriu o cronica detaliata asupra acestei productii. Dar din moment ce fragmente din transmisia spectacolului la care am asistat sunt disponibile pe YouTube, voi face doar un mic rezumat.

Pe scurt, La Rondine nu a mai fost prezentata la Met din 21 martie 1936 cand la la pupitru se afla Ettore (Hector) Panizza iar rolul principal, cel la Magdei, era interpretat de Lucrezia Bori, care avea sa se retraga peste doar doua saptamani. Iar revenirea in repertoriu se datoreaza desigur Angelei Gheorghiu si lui Roberto Alagna.

Pe 10 ianuarie, acestea au fost impresiile mele din sala: am fost anuntati ca Angela Gheorghiu (Magda) a contractat o raceala, deci unele note in registrul grav au fost opace si primele pagini ale partiturii au fost prudent abordate. In rest, Angelissima - si ce mult ii place sa fie in centrul atentiei - dar si noua sa o vedem, nu doar sa o ascultam. Roberto Alagna (Ruggero): un excelent partener in voce buna, un rol care i se potriveste. Marius Brenciu (Prunier): superb debut. Ton clar, penetrant, intonatia precisa, bun actor. Lisette Oropessa (Lisette): inca o subreta de calitate. Samuel Ramey (Rambaldo): trecut de varful carierei. Marco Armiliato (dirijor): de rutina, in plus acoperea uneori cantaretii.

De remarcat de asemenea ca Nicolas Joel, care trebuia sa regizeze, continua procesul de recuperare dupa accidentul cerebral suferit in vara si nu a putut face deplasarea la New York. Regizor a fost deci Stephen Barlow.

Dar mai bine sa va las pe dumneavoastra sa va formati parerile. Incepem cu Chi il bel sogno di Doretta:

Ore dolci e divine:

O scena din primul act:

Finalul primului act:

Bevo al tuo fresco sorriso din actul al II-lea:

Scena finala a operei:

Un interviu cu protagonistii:

Si in fine, asa canta Angela Chi il bel sogno di Doretta pe vremea cand inca se numea Burlacu:

Oedipe la Toulouse - ultimile impresii

2009-01-14T20:42:00.007-05:00

15.01.2009: O mica actualizare: afisul spectacolului (acelasi ca si coperta programului de sala) care putea fi vazut in tot orasul.

Am avut ocazia sa ascult inregistrarea spectacolului Teatrului Capitoliului din Toulouse. Evident, nimic nu se poate compara cu experienta reprezentatiei in direct. Dar o inregistrare poate fi ascultata de mai multe ori iar de fiecare data noi aspecte ale interpretarii sunt descoperite.

Sa fac o mica paranteza. Unul din spectacolele de la care mi-au ramas dintre cele mai frumoase amintiri este premiera de la Opera din Viena a capodoperei enesciene. Au existat desigur factori "extra-muzicali" pentru acest lucru. In primul rand splendoarea cladirii, in special a scarii principale: am ramas pur si simplu in extaz cand vazut-o prima oara. Apoi bucuria de a asculta in sfarsit Oedipe montat de o companie de talie mondiala. Ascultand insa inregistrarea, disponibila gratie casei Naxos, am putut observa "la rece" unele detalii care mi-au scapat. Dar mi-am dat de asemenea seama de cat de diferit este sunetul captat de microfon fata de cel pe care mi-l amintesc din sala. Un singur exemplu: tonul corzilor m-il amintesc drept mult mai bogat "pe viu." N-avea atunci dreptate Sergiu Celibidache cand respingea inregistrarile?

Sa revenim insa la transmisia de la Toulouse. Nu este vorba de spectacolul la care am asistat: acesta a avut loc pe 12 octombrie iar France Musique a transmis o inregistrare care combina reprezentatiile de pe 17 si 19 octombrie (initial a fost anuntata inregistrarea premierei de pe 10 octombrie.) Deci au existat unele diferente, dar viziunea artistica a fost desigur aceeasi.

Pe scurt, impresiile generale pozitive raman neschimbate. As dori sa vorbesc in primul rand despre unii cantareti despre care nu am scris in cronica precedenta. In primul rand Jérôme Varnier, interpretul rolului paznicului. Timbrul sau mi-a amintit de cantareti francofoni din trecutul apropiat precum Jules Bastin sau Robert Massard. Sa vedem cum evolueaza cariera, un artist de urmarit si de ascultat intr-un rol de amploare. Mi-a mai placut vocea frumoasa a mezzo-sopranei Sylvie Brunet, cea care a intruchipat-o pe Iocasta. As fi dorit desigur ca artista sa fie mai implicata in rol, sa accentueze durerea reginei, cea care de fapt descopera prima adevarul. Din nou insa, o artista pe care as asculta-o intr-un rol principal, de exemplu Padmâvatî din opera lui Albert Roussel, rol pe care doamna Brunet l-a interpretat recent sub bagheta lui Lawrence Foster.

O inregistrare scoate insa la iveala si unele greseli de executie, firesti cand se abordeaza o partitura atat de dificila. Nu voi insista asupra lor, majoritatea au fost minuscule. Dar am observat ca la un moment dat basul Enzo Capuano, interpretul rolului Marelui Preot, "triseaza" cand ii intreaba pe Laios si pe Iocasta cum doresc sa se numeasca fiul nou nascut. Remarcati in special ultimile cuvinte: "de quel nom voulez-vous qu'il se nomme?". Nu tin minte acest lucru in spectacolul la care am asistat.

Si ajungem la Franck Ferrari, interpretul rolului titular. Am observat aici un mic vibrato in vocea sa; deocamdata nu este puternic dar exista riscul sa creasca. Deci cantaretul o sa fie probabil foarte atent la felul in care abordeaza nu doar rolul lui Oedipe, dar si celelalte din repertoriul sau, pentru a-si asigura longevitatea vocala. Interpretativ, el ne-a prezentat un Oedipe cu fata mai umana. Daca un Xavier Depraz si, poate intr-o mai mica masura, Monte Pederson ne redau un rege care, si suferind, si cu ochii scosi isi pastreaza acea aura... regala, Franck Ferrari este mai apropiat muritorilor de rand. Ascultati de exemplu bocetul: "Voyez, Thébains, voyez! / Ce sont mes yeux qui coulent sur mes joues!", unde baritonul ne transmite durerea lui Oedipe. Aceasta interpretare intareste insa conceptiei regizorilor: reamintesc, costumele erau uniforme iar in primul act tronul lui Laios si al Iocastei era situat in mijlocul supusilor.

Inchei cu doua intrebari generale despre opera. Una: atitudinea lui Tiresias. Daca profetul vede intr-adevar viitorul, atunci, in actul al III-lea ar fi stiut nu doar ca Oedipe va descoperi singur adevarul si isi va scoate ochii, ci si faptul ca in viitor va fi iertat de zei. Si atunci cum sa explicam atitudinea sa neinduplecata? N-ar fi rau sa citesc din nou textul original al lui Sofocle...

A doua intrebare. Regizorul premierei mondiale din 1936 de la Paris a fost Pierre Chéreau. Este oare inrudit cu Patrice Chéreau?

P.S. Erata. In prima mea cronica despre spectacolul de la Toulouse am spus ca Franck Ferrari m-a convins in special in primele doua acte. Acest lucru este incorect deoarece personajul lui Oedipe nu apare deloc in primul act. Imi cer scuze pentru eroare.

Aniversarile anului 2009

2009-01-05T22:14:00.003-05:00

200 de ani de la moartea lui Franz Joseph Haydn, 250 de ani de la cea a lui George Frideric Handel, si 200 de ani de la nasterea lui Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy.

Asa cum aminteste domnul Curtis Croulet, un critic cinic din revista Stereo Review dedica o rubrica pentru ceea ce numea el "Fenomenul Happy Death Day." Dumneavoastra ce parere aveti?

P.S. Inca o aniversare, 50 de ani de la moartea lui Bohuslav Martinů. Sper ca anul acesta sa pot sa ascult in sfarsit operele sale ca de exemplu Julietta.

Programul Concertului de Anul Nou al Filarmonicii din Viena

2008-12-31T22:41:00.005-05:00

Daniel Barenboim se afla de data aceasta la pupitru.

Partea a I-a:
Johann Strauss: Uvertura operetei Eine Nacht in Venedig (varianta de la Berlin)
Johann Strauss: Märchen aus dem Orient, Vals, op. 444
Johann Strauss: Annen-Polka, op. 117
Johann Strauss: Schnellpost-Polka op.159
Johann Strauss: Rosen aus dem Süden, Vals, op. 388
Johann Strauss: Freikugeln, Polka op. 326

Partea a II-a:
Johann Strauss: Uvertura operetei Der Zigeunerbaron
Johann Strauss: Mars din opereta Der Zigeunerbaron
Johann Strauss: Schatz-Walzer, op. 418
Josef Hellmesberger: Valse espagnole
Johann Strauss, tatal: Zampa-Galopp
Johann Strauss: Alexandrinen-Polka, op. 198
Johann Strauss: Unter Donner und Blitz, Polka op. 324
Josef Strauss: Sphärenklänge, Vals, op. 235
Johann Strauss: Éljen a Magyár! Polka op. 332
Joseph Haydn: Simfonia nr 45 in Fa diez minor, Abschiedssymphonie, partea a IV-a

Bisuri:
??? (primul bis, o polka rapida, este intotdeauna o surpriza)
Johann Strauss: An der Schonen Blauen Donau, Vals op. 314
Johann Strauss, tatal: Radetzky-Marsch op. 228

Informatia provine de pe pagina de Internet a orchestrei.

Va las insa sa incepeti noul an in compania Angelei Gheorghiu care, impreuna cu Marius Brenciu, au intrat in istoria Operei Metropolitan: au participat pentru prima oara la o noua montare cu gala in noaptea de Revelion: opera La Rondine de Puccini (o noua montare in noaptea de Revelion nu a mai avut loc din 1906: opera Faust de Gounod, dar fara gala.) Eu totusi propun altceva...

P.S. Filarmonica din Viena a anuntat ca in 2010 Concertul de Anul Nou va fi dirijat din nou de Georges Prêtre.

Remus Azoitei, Eduard Stan - Integrala Enescu, volumul al II-lea

2008-12-28T19:17:00.004-05:00

Am semnalat deja aparitia volumului al II-lea din Integrala lucrarilor pentru vioara si pian de George Enescu in interpretarea lui Remus Azoitei si a lui Eduard Stan. Acest nou volum contine o capodopera, Sonata a III-a "in caracter popular romanesc", un opus de tinerete, Sonata a I-a Op. 2, si cateva miniaturi: Ballada, Impromptu concertant, Andante malinconico, Tarantelle, si Hora Unirei, ultimile doua inregistrate in premiera. Este meritul interpretilor ca trateaza cu aceeasi seriozitate toate lucrarile fie ca a vorba de cele mari precum Sonata a III-a, fie ca avem de-a face cu piese minore precum Hora Unirei. Dar chiar si aceste miniaturi ne dau posibilitatea sa intregim portretul lui Enescu.

Interpretarea artistilor se remarca prin atentie la detaliu si precizie tehnica dublata de spontaneitate. Superb.

Despre primul volum a scris pe portalul LiterNet regretatul Dan Scurtulescu; cronica sa poate fi citita aici. Tot ce potsa spun este ca volumul al II-lea este la fel de bun ca si primul - cu precizarea insa ca de data aceasta Remus Azoitei foloseste un Stradivarius fabricat in 1699 si numit The Kustendyke, si acesta aflat in colectia Academiei Regale de Muzica din Londra.

As mai dori sa semnalez ca dirijorul Lawrence Foster continua sa inregistreze operele lui Enescu. Cel mai recent CD va apare in ianuarie si va contine Octetul pentru coarde orchestra fiind cea a Filarmonicii din Monte Carlo. Dupa cum se stie, Enescu a autorizat executia lucrarii de catre o sectiune intreaga a corzilor cu conditia ca in unele pasaje sa fie executate doar de solisti; daca nu ma insel Enescu insusi a condus o astfel de versiune la Londra in compania Orchestrei Boyd Neel sau la San Francisco in compania Orchestrei Simfonice din localitate. Lawrence Foster se pare ca face chiar acest lucru, solistii sai fiind violonistii David Lefèvre, Marius Mocanu, Irina Simon-Renes, si Peter Szüts, violistii François Mereaux si Cyrille Mercier si violoncelistii Stanimir Todorov si Thierry Amadi. Pe acelasi CD violonistul Valery Sokolov si pianista Svetlana Kosenko interpreteaza Sonata a III-a "in caracter popular romanesc."
In fine, Cristian Mandeal va incepe si el noul an cu Enescu. Pe 4 si pe 5 ianuarie, la Perth si respectiv Glasgow, el va conduce Orchestra Nationala de Tineret a Scotiei intr-un program deschis cu Rapsodia Romana nr. 1 si care mai cuprinde Simfonia a V-a de Prokofiev si Concertul pentru pian de Poulenc solist fiind Ian Fountain.

Eugen Suchoň si Leroy Anderson la 100 de ani

2008-12-24T21:31:00.007-05:00

Anul acesta am aniversat 100 de ani de la nasterea a doi mari compozitori: Olivier Messiaen si Elliott Carter, ultimul inca in viata si activ. Doua alte figuri importante de asemenea isi sarbatoresc centenarul nasterii: Eugen Suchoň si Leroy Anderson. Primul a fost uitat exceptand desigur Slovacia natala. Unul din putinile articole care au aparut totusi in afara granitelor tarii, este intitulat "Destinul tarilor mici" si compara soarta lui Suchoň cu cea a lui Enescu sau Szymanowski - desi acestia sunt totusi cantati mai mult decat compozitorul slovac.

Aceasta pagina de internet contine mai multe informatii despre viata si opera lui Eugen Suchoň.

Leroy Anderson nu a fost chiar uitat si de fapt Leonard Slatkin a inregistrat pentru casa Naxos o serie de CD-uri dedicate compozitorului. El a studiat si cu George Enescu, iar daca numele sau nu spune probabil prea multe unui meloman in afara tarilor anglo-saxone, cu toti desigur cunoastem melodii precum Sleigh Ride.

Si daca tot am vorbit de aniversari, sa nu uitam 50 de ani de la moartea lui Ralph Vaughan Williams.

Urez tuturor cititorilor blogului Craciun Fericit!

Enescu inedit

2008-12-21T22:37:00.003-05:00

Un meloman, domnul Victor Iacob, mi-a semnalat aceasta pagina de Internet cu inregistrari inedite ale marilor violonisti. De notat doua documente sonore care nu apar in nici o monografie a lui George Enescu si despre a caror existenta nu aveam cunostinta: cele ale "Dublului" concert de Bach. De fapt intreaga pagina contine si alte comori de o aceeasi valoare.

Vorbind de Enescu inedit, nu pierdeti aceasta Scrisoare pentru melomani in care Victor Eskenasy ne prezinta cateva inregistrari descoperite la Universitatea din Illinois de catre Samir Golescu.

Pe de alta parte, as mai dori sa semnalez doua concerte ale orchestrelor celor mai importante conservatoare din New York in a caror program a fost executata muzica lui Enescu. Pe 31 octombrie la Manhattan School of Music dirijorul Kenneth Kiesler a condus Preludiul la Unison din Suita a I-a Op. 9. Iar pe 12 noiembrie la Carnegie Hall maestrul James DePriest a dirijat Juilliard Orchestra intr-un concert deschis de Rapsodia a II-a.

Un fragment (?!) din cealalta Rapsodie va fi executat in concertul de pe 31 decembrie al sustinut de membri ai Orchestrei Simfonice Nationale din Washington sub bagheta lui Murry Sidlin.

Daca executau intergral Rapsodia a I-a m-as fi dus...

Un CD de Craciun - Witold Lutosławski

2008-12-18T21:13:00.000-05:00

Witold Lutosławski este cunoscut drept creatorul unui limbaj modern propriu bazat pe sistemul dodecafonic si pe elemente ale muzicii aleatorii. Am fost atunci surprins sa descoper printre lucrarile sale un titlu precum Douazeci de colinde poloneze. Este vorba de fapt de un simplu aranjament pentru cor, soprana solista, si orchestra (initial doar pian), aranjament facut cu discretie si cu bun gust.

Lucrarea a fost gravata pentru casa Naxos de catre soprana Olga Pasichnyk, Corul Radiodifuziunii din Cracovia, si Orchestra Nationala a Radiodifuziunii Poloneze sub bagheta lui Antoni Wit. Meritul principal al inregistrarii a fost posibilitatea de a descoperi un aspect mai putin cunoscut al creatiei compozitorului. Pentru ca trebuie sa admit ca aceste colinde poloneze, desi deloc lipsite de farmec, nu m-au emotionat la fel de mult ca pastoralele cehe de Craciun.
De fapt celelalte piese de pe acelasi CD mi-au lasat o mai puternica impresie. Lacrimosa, o lucrare din tinerete, mai precis din 1937, scrisa in acelasi limbaj tonal ca si colindele, beneficiaza de aportul unei mari cantarete, mezzo-soprana Jadwiga Rappé; sa fie acesta motivul pentru care mi-a placut mai mult? In fine, in Cinci cantece pentru voce feminina si 30 de instrumente soliste compozitorul incepe deja sa-si dezvolte limbajul propriu; piesele dateaza din 1957 si sunt dealtfel mai concise. Din nou interpreta este Olga Pasichnyk, o cantareata desigur buna dar nu mare ca Jadwiga Rappé.

Un interviu cu Angela Gheorghiu...

2008-12-16T23:25:00.000-05:00

...publicat in revista Opera News poate fi citit aici. De remarcat paragraful in care vorbeste despre unii regizori.

Un disc compact dedicat lui Roman Vlad

2008-12-14T19:12:00.001-05:00

Majoritatea melomanilor au auzit desigur de Roman Vlad. Foarte putini i-au ascultat probabil muzica exceptand posibil cea de film. Un nou disc compact editat de casa Music and Arts ne da posibilitatea de a rectifica acest lucru. CD-ul contine trei lucrari pentru pian: Studii dodecafonice, Variazioni intorno all'ultima mazurka di Chopin, Variatiunile "Sognando il Sogno", si una corala: Le ciel est vide. Interepreti sunt pianistul Carlo Grante si Corul si Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma sub bagheta regretatului Giuseppe Sinopoli. Cei doi artisti sunt cunoscuti pentru promovarea muzicii compozitorului; de fapt domnul Grante a inregistrat anterior o alta lucrare de Roman Vlad, Opus Triplex.

Singura alta lucrare de Roman Vlad care stiu sa fi fost editata pe disc compact este Divertimento pentru 11 instrumente interpreti fiind Orchestra de camera din Roma sub bagheta lui Carlo Maria Giulini. Este vorba de fapt de un set de doua discuri compacte continand primele inregistrari pentru casa Cetra ale sefului de orchestra italian, alaturi de cele ale lui Dimitri Mitropoulos. O cronica a lui David C F Wright de pe portalul MusicWeb poate fi citita aici.

Ce-ar fi acum un CD dedicat lucrarilor lui Marcel Mihalovici interpretate de Hans Rosbaud? - da, exista mai multe inregistrari in arhivele Südwestrundfunk.

De la Iancu Dumitrescu si Ana Maria Avram

2008-12-10T21:06:00.002-05:00

Am primit acest anunt de la Iancu Dumitrescu si Ana Maria Avram:

Daniel Barenboim debuteaza la Met

2008-12-09T21:11:00.001-05:00

O gluma spune ca daca Daniel Barenboim ar fi avut sase maini, ar fi cantat in acelasi timp toate partile solistice din Triplul Concert de Beethoven si ar mai si dirija pe deasupra. Ca orice gluma, aceasta contine un sambure de adevar - de fapt, cred, mai mult decat un sambure.

Nu exista nici un pic de indoiala: Daniel Barenboim este unul din cei mai mari muzicieni la ora actuala. Dar, nu de putine ori, domnul Barenboim incearca sa faca prea multe lucruri in prea putin timp. Tin minte ca in urma cu cativa ani, a prezentat trei concerte cu trei programe diferite in trei seri consecutive la Carnegie Hall, in ultima seara fiind programata o versiune de concert a operei Tristan si Isolda. Iar a doua zi a prezentat un program diferit la Washington: Simfonia a VII-a de Mahler. Si atunci nu e de mirare ca nu de putine ori concertele sale dezamagesc.

Din fericire, exista si ocazii cu care Barenboim ne aminteste de ce este atat de valoros. Iar mult asteptatul sau debut la Opera Metropolitan din New York a fost una din acele ocazii. Dirijorul a conferit orchestrei o sonoritate mai profunda in special in compartimentul corzilor. O lucrare wagneriana ofera unui dirijor tentatia de a o transforma intr-un concert pentru alamuri si percutie. Departe de Barenboim acest lucru; dimpotriva, experienta sa in fosa a facut ca sa fie foarte atent la posibilitatile vocale ale solistilor. Dar si mai mult. Nu de putine ori, cand l-am ascultat in trecut, am avut impresia ca Barenboim se serveste mai mult pe sine decat pe compozitor si ca este detasat emotionalmente de public, dorint sa ne demonstreze cat de bine cunoaste el o lucrare. Nu si de data aceasta. A fost una din putinile ocazii in care am simtit la artist bucuria de a face muzica.

Apropo, a dirijat intrega lucrare fara partitura. Si aici ar fi probabil o alta explicatie pentru reusita interpretarii: Tristan si Isolda este o lucrare prezenta in repertoriul lui Daniel Barenboim de cel putin 27 de ani - a fost lucrarea cu care a debutat la Festivalul de la Bayreuth in 1981 - iar interpretarea sa este una matura.

Dintre cantareti, cel mai bun a fost, iarasi, René Pape interpretul rolului Regelui Marke. Ca de obicei, am fost coplesit de bogatia tonului, de inteligenta frazarii, dar mai ales de felul cu care se identifica cu personajul pe care-l interpreta. Simteam durerea regelui in momentul in care descopera adevarul, dar, gratie cantaretului, aceasta durere era exprimata cu o rara demnitate. Am mai spus si cu alte ocazii ca il consider pe René Pape ca fiind cel mai mare cantaret al generatiei sale iar spectacolul la care am asistat mi-a intarit aceasta convingere. (Se pare ca totusi domnul Pape trebuie ascultat "pe viu", in studioul de inregistrari fiind mult mai putin inspirat daca ar fi sa dem crezare acestei cronici; inca nu am ascultat CD-ul despre care vorbeste dl. Levine.)

Protagonisti au fost Katarina Dalayman si Peter Seiffert. Daca nu ma insel, dl. Seiffert a fost racit; in a doua si a treia reprezentatie a fost inlocuit de Gary Lehman. Oricum, tenorul a reusit sa care onorabil dificilul rol ceea ce nu e putin. Doamna Dalayman, care in trecut a intruchipat-o pe aceeasi scena pe Brangäne, a interpretat rolul Isoldei. Din nou, ea ne-a oferit o citire corecta, a facut in mare fata cerintelor partiturii, si tonul vocii s fost in general placut. Dar soprana nu a vrut sa riste, iar timbrul ei a fost surprinzator de apropiat de cel al interpretei Brangänei, Michelle DeYoung. Gerd Grochowski, debutand si el la Met, a fost un solid Kurwenal, iar celelalte roluri au fost bine acoperite de membrii ansamblului.

A fost insa seara lui Barenboim. Dintre dirijorii activi la ora actuala, nu cred ca am ascultat un Wagner mai bun in spectacol.

Au decedat dirijorii Jean Fournet, Richard Hickox, Uwe Gronostay, si Nicola Rescigno si cantaretii Christel Goltz si Goran Simić

2008-12-05T21:05:00.001-05:00

Lumea muzicii este din nou indoliata. Dirijorul Nicola Rescigno a decedat in luna august dar nu am aflat decat recent despre moartea sa. El a intemeiat companii de opera in Dallas si Chicago si a colaborat mult cu Maria Callas. O inregistrare a unui spectacol cu L'Elisir D'Amore de la Opera Metropolitan avandu-l drept protagonisti pe Luciano Pavarotti si pe Judith Blegen a aparut recent si poate fi considerat un superb omagiu. Alte omagiu au aparut in ziarele The Dallas Morning News, New York Times, si Washington Post.

Jean Fournet a fost un dirijor francez care si-a desfasurat o mare parte a carierei in afara granitelor Hexagonului, in special in Olanda. Dirijorul a colaborat cu George Enescu si Yehudi Menuhin in Concertul pentru doua viori si orchestra de Bach si a pastrat cel putin Rapsodia a I-a in repertoriul sau permanent. Un omagiu poate fi citit in cotidianul Le Monde.

Richard Hickox a fost unul din cei mai distinsi interpreti al repertoriul englez - inca imi amintesc un foarte bun Billy Budd de la Opera din Washington - dar repertoriul sau a fost divers, cuprinzand lucrari ale compozitorilor din toate epocile. Omagii i-au fost aduse in presa anglo-saxona; va propun aceste articole din ziarele Guardian Unlimited si Daily Telegraph.

Uwe Gronostay a fost un dirijor cunoscut in special ca fiind directorul RIAS-Kammerchor in perioada 1972-1986. El a mai condus si Philharmonischer Chor Berlin si Nederlands Kamerkoor in Amsterdam.

Christel Goltz (numele sau l-am mai vazut scris si Christl Goltz) a fost una din cele mai mari interprete a rolului Salomeei din opera lui Richard Strauss. Compozitorul insusi admira talmacirea cantaretei. Ea a gravat acest rol cu mai multe ocazii, cea mai celebra inregistrare fiind desigur cea condusa de Clemens Krauss. Dar vocea artistei este mai bine prezervata intr-o inregistrare condusa de Joseph Keilberth, desi in general varianta lui Krauss este superioara. Un omagiu poate fi citit din nou in ziarul Daily Telegraph.

Goran Simić a fost un membru al ansamblului Operei din Viena incepand cu 1984. A colaborat cu Claudio Abbado, Michael Gielen, si, la Salzburg, cu Herbert von Karajan. La premiera operei Oedipe din 1997, el l-a intruchipat pe Marele Preot.

Au mai decedat de asemenea si Joern Utzon, arhitectul Operei din Sydney, Giulio Bertola, pentru multi ani maestru de cor la Teatro Alla Scala, si clarinetistul Mitchell Lurie.

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!

Jonathan Sternberg si George Enescu

2008-12-02T22:03:00.000-05:00

Cu cateva saptamani in urma am avut privilegiul sa fiu oaspete in casa dirijorului Jonathan Sternberg. Am discutat despre cariera sa, despre artistii de care a fost influentat, despre altii pe care-i pretuia, si evident, despre George Enescu. Dirijorul mi-a spus ca a invatat trei lucruri de la Enescu, dar ca isi aminteste doar de doua (are totusi 90 de ani!) Unul: ca muzicienii unei orchestre sunt si ei oameni, asa ca trebuie tratati ca oameni - asta in epoca marilor dictatori. Apoi, cand pe o partitura scrie "pe cat se poate de repede", inseamna chiar asta: cat se poate, dar nu mai repede decat atat - altfel articulatia sufera, si nu numai articulatia.

Un alt muzician roman cu care domnul Sternberg a colaborat a fost uitatul tenor Petre Munteanu.

Franz Schmidt - Simfonia a IV-a, etc.

2008-11-27T13:51:00.001-05:00

Dirijorul Yakov Kreizberg ne-a oferit o rara ocazie de a asculta aceasta lucrare in concertul Orchestrei Simfonice Nationale din Washington. Compozitorul este cunoscut si respectat in Austria dar, exceptand un grup de entuziasti melomani, putin apreciat in restul lumii.

Exista desigur mai multe motive. Daca ar fi sa dam crezare unui articol din New York Times, compozitorul i-ar fi spus pe atunci tanarului Herbert von Karajan ca n-ar avea nici un viitor, iar orgoliosul dirijor nu l-a iertat, neincluzand nici o lucrare a lui Schmidt in programul concertelor sale (HvK a inregistrat totusi Intermezzo-ul din opera Notre Dame.) Acelasi articol mentioneaza simpatiile naziste ale compozitorului. Dar, tragedia soartei, prima sotie a compozitorului, bolnava mintal, a fost asasinata de nazisti in epurarile din anul 1942, la trei ani dupa moartea lui Schmidt. Iar, conform Wikipedia, compozitorul nu i-a simpatizat pe nazisti dar era naiv politic.

Franz Schmidt a fost insa una din cele mai importante personalitati ale vietii muzicale austriece din prima jumatate a secolului XX. Violoncelist in orchestra Operei si a Filarmonicii din Viena, el nu a fost insa niciodata sef de partida. Acest lucru nu l-a oprit insa pe Gustav Mahler sa-i ceara sa cante solo-urile din partituri pe timpul directoratului sau, fapt ce a dus la multe conflicte intre Mahler si concertmaestrul Arnold Rosé, care era si cumnatul lui Mahler! Rosé il prefera pe Friedrich Buxbaum, care nu numai ca era sef de partida in orchestra Operei si in Filarmonica, dar era si violoncelistul cvartetului Rosé! Aceste incidente nu l-au impiedicat insa pe Franz Schmidt sa se alature membrilor cvartetului Rosé in lucrari precum Noaptea transfigurata a lui Schoenberg - a fost vorba de prima auditie a lucrarii!

Si daca limbajul compozitorului Franz Schmidt este departe de cel al lui Arnold Schoenberg (post-"Noaptea transfigurata"), interpretul Franz Schmidt a fost intotdeauna interesat de lucrarile colegului sau. Iar cand un spectator a marturisit ca nu intelege muzica lui Schoenberg, Franz Schmidt i-a raspuns cu o surprinzatoare candoare: "sincer sa fiu, nici eu nu o inteleg dar autorul Noptii transfigurate si a oratoriului Gurrelieder, stie el ce face!"

Dar cum este atunci limbajul lui Franz Schmidt? Este post-romantic, influentat putin de Mahler, de Bruckner, Richard Strauss, Reger, si de tanarul Schoenberg, nascut in acelasi an. Cele mai cunoscute lucrari ale sale sunt Simfoniile nr. 2 si 4 si oratoriul Das Buch mit Sieben Siegeln. Ar mai fi de adaugat lucrari camerale, unele scrise doar pentru pian la mana stanga si dedicate lui Paul Wittgenstein; tot lui Paul Wittgenstein Franz Schmidt i-a dedicat un concert pentru pian.

Probabil ca Simfonia a II-a este o lucrare mai accesibila. Dar Simfonia a IV-a este desigur capodopera in acest gen. Lucrarea a fost asemuita de catre criticul Michael Steinberg cu Concertul pentru vioara de Alban Berg sau cu Simfonia Asrael de Josef Suk prin faptul ca ar reprezenta un recviem fara cuvinte; de fapt chiar compozitorul a numit-o "un recviem pentru fiica mea". Desi in patru miscari, simfonia este executata fara intrerupere. Caracterul tragic al lucrarii ar putea duce cu gandul la Mahler, dar muzica lui Schmidt ete mult mai interiorizata, nu frapeaza imediat ascultatorul asa cum o face Mahler in lucrari precum Simfonia a VI-a. Simfonia lui Schmidt incepe si se termina in acelasi fel, cu solo-ul trompetei, iar tema instrumentului este transformata, transfigurata daca doriti, pe parcursul intregii lucrari.

Decat sa comentez interpretarea meritorie a lui Yakov Kreizberg, cred ca ar fi mai util sa trec in revista inregistrarile mele preferate, nu doar a Simfoniei a IV-a, ci si a altor lucrari ale compozitorului. Din nou subliniez: inregistrari preferate, si nu, nu am ascultat toate versiunile disponibile.

Voi incepe deci cum Simfonia a IV-a. Interpretarea preferata este cea a Filarmonicii din Viena sub bagheta lui Zubin Mehta. Dar atrag atentia si asupra unei inregistrari facuta de dirijorul Martin Sieghart la pupitrul Orchestrei Bruckner din Linz, versiune mult apreciata de cunoscatori. Cat despre Simfonia a II-a, lecturile lui Dimitri Mitropoulos si Erich Leinsdorf, ambii la pupitrul Filarmonicii din Viena sunt cele mai bune. Mitropoulos este mai intens dar Leinsdorf dispune de sunet mai bun.

Tot Dimitri Mitropoulos ne ofera varianta de referinta a oratoriului Das Buch mit Sieben Siegeln. Dirijorul de asemenea beneficiaza de aportul unui solist care a participat la prima auditie a lucrarii: Anton Dermota. De notat insa ca tenorul a interpretat importantul rol al Evanghelistului sub bagheta lui Mitropoulos dar la premiera a fost doar simplu solist.

Voi incheia cu unele lucrari mai accesibile precum delicioasele Variatiuni pe tema unui cantec al husarilor. Versiunea preferata provine dintr-un concert al Filarmonicii din Viena dirijata de Hans Knappertsbusch. Indisciplina proverbiala a dirijorului este dublata de o energie debordanta. Cat despre deja-amintitul Intermezzo din opera Notre Dame, Rudolf Kempe, din nou la pupitrul Filarmonicii din Viena, este neintrecut.

De notat ca am utilizat doua surse importante pentru informatiile referitoare la Franz Schmidt: programul de sala al concertului dirijat de Yakov Kreizberg (Peter Laki este autorul) si cel al unui concert al Orchestrei Simfonice din San Francisco (Michael Steinberg este autor.)

Gustavo Dudamel dirijeaza Filarmonica din Israel

2008-11-24T22:49:00.001-05:00

Mi-am imaginat multe lucruri despre un concert al lui Gustavo Dudamel bazandu-ma pe ultimea cronicilor pe care le-am citit. Nu insa si "discret" - cuvant diplomatic pentru "plicticos". Poate ca totusi "plicticos" este un cuvant prea puternic, dar versiunea Simfoniei a IV-a "Italiana" de Mendelssohn nu a avut nimic din energia si vitalitatea descrisa de majoritatea criticilor. Prima miscare este totusi Allegro vivace, nu Allegro moderato. Iar finalul este marcat Presto. Dar chiar si la tempi un pic mai lenti un bun dirijor este in stare, printr-o frazare inteligenta, sa sustina un anumit dinamism. Dudamel (inca) nu o (poate) face. In plus, se pare ca timpul alocat repetitiei a fost limitat, altfel nu-mi explic greselile de executie, mult mai numeroase decat in partea a II-a a concertului.

Dar in afara acestei executii orchestrale superioare, lectura Simfoniei a IV-a de Brahms a dezamagit si ea. Mi-e totusi greu sa spun exact ce a lipsit fiindca nu a fost o versiune rea, poate lipsa unei personalitati puternice; citirea lucrarii avea un aer generic, fara mari lacune, dar nu s-a deosebit cu nimic fata de alte versiuni profesioniste. Aceasta in special in prima si ultima miscare, ciacona finala fiind lipsita de claritate. Partea a II-a insa a avut un aer meditativ iar scherzo-ul a fost viguros.

L-am gasit pe dirijorul pe care-l asteptam in prima lucrare oferita la bis, Intermezzo din opera Manon Lescaut de Puccini. Aici intr-adevar Dudamel a lasat discretia la o parte si ne-a oferit cinci minute pline de intensitate. Evident, Puccini i se potriveste. De remarcat superbele solo-uri ale concertmaestrului (Lazar Shuster?) si ale violoncelului (Michael Haran sau Marcel Bergman?) Cealalt bis a fost primul dans maghiar al lui Brahms.

Chiar daca am fost mai putin entuziasmat asupra acestui concert, nu incape totusi indoiala ca Gustavo Dudamel este un dirijor talentat. Lui ii place sa conduca o orchestra; ba chiar mai mult, gestica sa tinde sa reliefeze cele mai mici detalii iar muzicienii il urmaresc cu atentie. Si de multe ori conduce discursul muzical pe cai neasteptate. Acest lucru confera lecturilor sale o doza de spontaneitate. Dar daca interpretarile sale in repertoriul austro-german nu sunt inca inchegate, sa nu uitam ca dirijorul are doar 27 de ani si deci tot timpul sa creasca. Problema este ca incearca sa faca prea multe lucruri deodata. Recent si-a reinnoit contractul cu Orchestra Simfonica din Göteborg pana in anul 2012, anul urmator va prelua Filarmonica din Los Angeles, si ramane la sefia Orchestrei Simfonice Simon Bolivar. La aceasta se adauga aparitiile sale in calitate de sef invitat al multor orchestre, cu unele, Filarmonica din Israel in acest caz, efectuand turnee. Sa speram ca nu o sa oboseasca prematur.

Cateva cuvinte si despre Filarmonica din Israel, in care evalueaza cel putin trei romani: violonistii Rodica Iosub si Robert Mozes si violoncelistul Yoram Alperin (de asemenea, si dirijorul oaspete principal, Yoel Levi, este nascut in Romania.) Chiar daca majoritatea muzicienilor provin din fosta Uniune Sovietica, sunetul orchestrei are totusi mai mult din rafinamentul unui ansamblu din Europa Centrala. Corzile sunt catifelate, iar sefii de partida sunt adevarati maestri. Pe de alta parte, orchestra nu este totusi foarte disciplinata iar acest lucru se datoreaza in primul rand directorului muzical Zubin Mehta. Dar rafinamentul orchestrei in mare parte tot lui Mehta se datoreaza asa ca...

Filarmonica din Israel.
Dirijor: Gustavo Dudamel.

Program:
Felix Mendelssohn Bartholdy: Simfonia nr. 4 in La Major Op. 90 "Italiana".
Johannes Brahms: Simfonia nr. 4 in Mi minor Op. 98.

Bisuri:
Giacomo Puccini: Intermezzo din opera Manon Lescaut.
Johannes Brahms: Dans maghiar in Sol minor WoO 1.

Marti, 18 noiembrie, 2008.
Kennedy Center Concert Hall, Washington.

Renée Fleming in Lucrezia Borgia

2008-11-20T18:37:00.000-05:00

Lucrezia Borgia este rolul pentru care Renée Fleming a fost huiduita la Teatro Alla Scala. Se pare totusi ca istoria este mai lunga decat se povesteste. In acea seara dirijorul Gianluigi Gelmetti a lesinat, spectacolul fiind intrerupt pentru 30 de minute. Confuzia generala ce a rezultat a produs nemultumiri in randul publicului italian. Dar nu incape indoiala ca am avut totusi de-a face cu un episod neplacut din cariera celebrei cantarete.

Iar soprana a vrut sa demonstreze ca reactia publicului milanez a fost nedreapta. De aceea a reluat rolul la Opera din Washington. Daca versiunea de la Milano a fost apropiata de nivelul celei de la Washington, atunci trebuie sa ii dau dreptate cantaretei.

De ar fi sa traducem "bel canto" cuvant cu cuvant, atunci Renée Fleming ar fi probabil cea mai mare interpreta a acestui gen. Cantareata dispune de o voce de o rara frumuseste, sunete ametitoare curgand mereu din graiul sau. Si aceste sunete erau produse si cand soprana canta in pianissimo, nu doar forte. Iar tehnica este desigur desavrasita - legato-urile in special.

Totusi, in ciuda acelor sunete miraculoase, tonul vocii nu mi se pare ideal pentru bel canto. In plus exista desigur o nepotrivire de caracter intre Renée Fleming si personajul interpretat. Nu cred ca surprinde pe nimeni daca spun ca cele mai reusite momente au fost cele in care Lucrezia Borgia il regaseste pe Gennaro, fiul pe care nu l-a vazut de la nastere. Dar scena finala, cea in care Lucrezia anunta ca vinul oaspetilor este otravit, a fost mai putin convingatoare. Apoi, ca si cu alte ocazii, cantareata pare prea calculata - unii spuneau chiar rece dar cred ca mai degraba "calculata" ar fi cuvantul potrivit - nedorind sa riste prea mult. Deci in ansamblu nu un succes total dar departe de esec.

Cel care a oferit o veritabila lectie de stil a fost Ruggero Raimondi in rolul Ducelui Alfonso. Basul italian canta de peste 40 de ani si acest lucru se cunoaste prin faptul ca vocea sa a devenit ragusita. Ceea ce ne oferea insa poate ca nu era "bel" dar in mod sigur era "canto". Si nu doar fiindca este italian: la fel a fost si interpretul rolului lui Gennaro, tenorul Vittorio Grigolo. Dar desi timbrul vocii sale este placut, domnul Grigolo nu poate sa "cante" decat in trei feluri: forte, fortissimo, si fortississimo. Regretul este cu atat mai mare cu cat initial Giuseppe Filianoti a fost anuntat pentru rolul lui Gennaro. In fine, Kate Aldrich l-a interpretat pe Maffio Orsini. Cantatul in sine a fost foarte bun dar lipsit de individualitate. A dirijat Placido Domingo fiindca Opera din Washington este compania sa.

John Pascoe in general ne-a oferit o montare traditionala nelipsita insa de cateva clisee utilizate de regizor in majoritatea spectacolelor sale pe care le-am vizionat: homoerotism - intre Gennaro si Maffio Orsini - si cantaret fara camasa - aici interpretul lui Gennaro, Vittorio Grigolo.

Oricum, am asistat la un Renée Fleming show iar soprana nu a deceptionat. A fost, daca ar fi sa dam crezare criticului Tim Smith din ziarul Baltimore Sun, una din ultimile ocazii cu care cantareata a abordat repertoriul bel canto-ului. Dar planurile pentru viitor includ roluri precum Elsa in Lohengrin! Daca nu ma insel, singurul rol wagnerian pe care doamna Fleming l-a abordat deja este cel al Evei din Maestri Cantareti din Nürnberg, deci perspectiva unui Lohengrin este binevenita.

Cat despre Lucrezia Borgia, pot sa recomand inregistrarea superb condusa de Ionel Perlea cu Montserrat Caballé in rolul titular. Dar eroul acestei versiuni discografice este Alfredo Kraus, cel care-l intruchipeaza pe Gennaro.

Cateva cuvinte si despre spectacolul cu Carmen tot de la Opera din Washington. Protagonista a fost Denyce Graves aflata in evident declin vocal. Doamne, ce meserie este cea de cantaret! Daca datorita unor circumstante nefericite sau accidente iti pierzi vocea, cariera s-a terminat. Cea mai buna impresie ne-au lasat-o Sabina Cvilak, interpreta Micaëlei, si Alexander Vinogradov, cel care l-a intruchipat pe Escamillo, desi baritonul rus convingea mai mult drept cantaret decat actor. La pupitru l-am asteptat pe veteranul Julius Rudel dar cel care a condus a fost Steven Gathman care este si dirijorul corului.

Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti.

Dirijor: Plácido Domingo.
Regia: John Pascoe.
Decoruri si costume: John Pascoe.
Lumini: Jeff Bruckerhoff.
Coregrafia: Vladimir Angelov.

Lucrezia Borgia: Renée Fleming.
Gennaro: Vittorio Grigolo.
Ducele Alfonso: Ruggero Raimondi.
Maffio Orsini: Kate Aldrich.

Marti, 11 noiembrie, 2008.
Kennedy Center Opera House, Washington DC.

Carmen de Georges Bizet.

Dirijor: Steven Gathman.
Regia: David Gately.
Decoruri: Allen Charles Klein.
Costume: Lennart Mörk.
Lumini: Todd Hensley.

Carmen: Denyce Graves.
Don José: Thiago Arancam.
Escamillo: Alexander Vinogradov.
Micaëla: Sabina Cvilak.
Zuniga: John Marcus Bindel.

Duminica, 16 noiembrie, 2008.
Kennedy Center Opera House, Washington DC.

Cronica lui Tristan Klingsor de la premiera operei "Oedipe"

2008-11-14T22:44:00.000-05:00

Ultima cronica din programul de sala al Teatrului Capitoliului din Toulouse este cea a lui Tristan Klingsor (interesant nume! - de fapt pseudonim) aparuta in revista Le Monde musical din 31 martie 1936.

De fapt programul de sala a mai publicat o cronica de la premiera, cea a lui Boris de Schloezer, dar pe aceasta am amintit-o deja.

Cronica lui Reynaldo Hahn de la premiera operei "Oedipe"

2008-11-11T12:17:00.009-05:00

Autorul delicioasei operete Ciboulette si-a exprimat unele rezerve asupra capodoperei enesciene in cronica publicata in Le Figaro pe 18 mai, 1936. Dar nu a putut sa nu incheie fara a-si exprima admiratia fata de Oedipe. Din nou, cronica a fost reprodusa in programul de sala al Teatrului Capitoliului din Toulouse.

Cronica din "L'Excelsior" a lui Emile Vuillermoz la premiera operei "Oedipe"

2008-11-07T22:18:00.004-05:00

Din nou, cronica a fost reprodusa in programul de sala al Teatrului Capitoliului din Toulouse.

Cronica din "Candide" a lui Emile Vuillermoz la premiera operei "Oedipe"

2008-11-05T21:59:00.001-05:00

Aceasta cronica a fost reprodusa in programul de sala al Teatrului Capitoliului din Toulouse.

Oedipe la Toulouse, etc.

2008-11-03T19:50:00.001-05:00

In Scrisoarea pentru melomani aparuta in editia trecuta a Suplimentului de Cultura a editurii Polirom, prietenul meu Victor Eskenasy trece in revista cronicile aparute in presa franceza. Ii multumesc pentru ca a mentionat blogul meu. Sper ca sa pot curand sa ascult inregistrarea spectacolului si voi reveni cu ganduri.

Zilele urmatoare insa voi prezenta cateva articole aparute in presa franceza cu ocazia premierei de la Paris din 1936. Este vorba de doua doua cronici semnate de Emile Vuillermoz si una de Reynaldo Hahn. Ele au fost reproduse in programul de sala de la Toulouse. Fragmente din unele din ele au putut fi citite in majoritatea monografiilor dedicate compozitorului, dar textul complet este mai greu de gasit.

Ieri am asistat la un recital in care violonista Midori, acompaniata de Robert McDonald, a interpretat lucrari de Schumann, Beethoven, Cage, si Enescu - Sonata a III-a in caracter popular romanesc, piesa de rezistenta a programului. De fapt artistii au inregistrat lucrarea enesciana cu cativa ani in urma dar casa Sony pastreaza in continuare gravarea in arhive. Versiunea de ieri a fost caracterizata prin precizie tehnica si intonatie clara, dar elementele folclorice sunt evident straine interpretilor. Si totusi partea a I-a a fost intr-adevar melancolica iar cand partitura cere intensitate, aceasta nu a lipsit - in contrast cu restul recitalului care a fost cam monoton. O ratare onorabila.

2008-10-24T21:48:00.000-04:00

Dintr-o corespondenta cu Benoit Duhoux, un meloman francez pasionat de muzica lui Enescu, am aflat ca dirijorul Pinchas Steinberg a fost recent intervievat de postul de radio France Musique; discutia s-a axat evident pe opera "Oedipe". Seful de orchestra a vorbit despre dragostea sa asupra acestei lucrari si despre inregistrarile ei, nefiind multumit de nici una dintre ele. Dupa parerea sa partitura nu este respectata nici in inregistrarea facuta de casa EMI, nici in cea facuta de casa Naxos. A spus de asemenea ca a corectat unele erori ale accentului cand paznicul intoneaza "la ville est sauvée" in scena incoronarii. Voi fi atent la acest detaliu daca voi reusi sa ascult transmisia inregistrarii premierei de la Toulouse maine pe France Musique.

Nu am ascultat acest interviu, dar iata un fragment dintr-un alt interviu al dirijorului pe acelasi subiect.

Iar Benoit, are si o alta pasiune: Charles Munch. El a alcatuit o discografie a dirijorului pe care a terminat-o recent. Si va incepe sa lucreze la discografia lui Igor Markevici.

Voi fi din nou plecat pentru o saptamana - promit pentru ultima oara in acest an.

Ne-a parasit si Aurel Stroe

2008-10-24T21:41:00.000-04:00

Al treilea compozitor roman care dispare in ultimele luni, dupa Walter Mihai Klepper si Horatiu Radulescu, Aurel Stroe a ales si el drumul strainatatii fiind stabilit din 1986 in Germania. Un punct important in cariera sa a fost spectacolul cu Orestia II de la Festivalul de la Avignon in regia lui Lucian Pintilie. Dirijor a fost Boris de Vinogradov iar versiunea franceza a textului a fost semnata de Antoine Goléa; cea originala a fost bazata pe traducerea lui George Murnu. Iata aici distributia spectacolului.

Puteti citi aici mai multe omagii si aici o mica biografie.

Oedipe la Toulouse

2008-10-22T21:04:00.002-04:00

Spectacolul de la Toulouse, o co-productie cu Festivalul "George Enescu" 2009, reprezinta prima montare in Franta a operei Oedipe de la premiera de la Paris din 13 martie 1936, reluata si in stagiunea 1936-1937. Exceptand turneul Operei Romane in 1963, capodopera enesciana nu a mai fost ascultata in "Hexagon" decat in versiuni de concert semnate de dirijorii Charles Bruck (nascut la Timisoara), Yves Prin, si Lawrence Foster protagonisti fiind respectiv Xavier Depraz, Rudolf Constantin, si Philippe Fourcade. Da, este acelasi Xavier Depraz care mai tarziu a putut fi vazut in pelicule precum Alibi pentru un prieten, Afacerea Pigot, sau in serialul Regii blestemati.

Cel care a reparat aceasta nedreptate este directorul Teatrului Capitoliului din Toulouse, Nicolas Joel, care urma sa si regizeze opera. Din nefericire, cu cateva saptamani inainte de inceperea stagiunii, domnul Joel a suferit un atac cerebral. Recuperarea decurge normal, dar in programul de sala nu a fost creditat decat cu "conceptia scenica", regia revenind asistentului Stéphane Roche. Varianta definitiva a spectacolului va fi desigur cea de la Bucuresti.

Domnii Joel si Roche ne propun o montare sobra, poate chiar statica uneori, care din fericire nu atrage atentia asupra ei insesi. Scena nu este umpluta de figuranti, personajele nu sunt mereu in miscare doar de dragul de a se misca. Costumele au din pacate o uniformitate care adeseori confunda. Decorurile sunt dominate de un amfiteatru, doar fundul scenei fiind schimbat in fiecare tablou: peretii palatului lui Laios in primul act, un templu indepartat in scena Corintului, etc. Se poate desigur reprosa ca dramatismul lucrarii nu a fost suficient exploatat de regizori. Pe de alta parte, asa cum observa si criticul englez Evan Dickerson, montarea permite publicului sa se concentreze asupra muzicii. Pentru spectatorul francez aflat probabil la primul contact cu Oedipe, aceasta mi se pare pana la urma o alegere corecta.

Si totusi regizorii si-au pus amprenta asupra lucrarii. Cand in primul act neinduplecatul Tiresias anunta destinul vlastarului nou nascut, vocea se aude la inceput din mijlocul multimii, efectul acelui "Hélas! Douleur!" fiind cu atat mai zdrobitor. Iar la sfarsitul operei, la ultimul drum al lui Oedipe, acesta dispare infundandu-se in pamant in acelasi loc si in acelasi fel ca si Sfinxul. Spectatorul nu poate sa nu se gandeasca la ultimile cuvinte ale fiarei: "viitorul iti va spune daca Sfinxul, murind, plange a sa infrangerea sau rade biruitor".

Rolul principal i-a fost incredintat lui Franck Ferrari, un tanar bariton nascut la Nisa. El m-a convins mai mult in primele doua acte cand vocea sa era proaspata iar registrul se incadra perfect in cerintele partiturii. In actul al treilea devenea insa evident ca artistul dorea sa-si conserve fortele pana la sfarsit. Din aceasta cauza confruntarile cu Tiresias, Creon, Iocasta, si Pastorul, confruntari care scot pana la urma la iveala oribilul adevar, au fost lipsite de dramatismul necesar. Sper totusi ca, pe masura ce va aborda rolul, domnul Ferrari sa reuseasca sa-si dozeze mai bine resursele deoarece samburele unei interpretari remarcabile exista.

Distributia a reunit unii cantareti deja experimentati in muzica enesciana. Basul armean Arutjun Kotchinian se afla deja la al treilea rol in Oedipe. Dupa ce l-a intruchipat pe Marele Preot la Berlin si pe Paznic din nou la Berlin dar si la Barcelona, iata-l acum interpretand un cinic Tiresias. Cantaretul are o voce puternica si o prezenta impunatoare, dar ii lipseste probabil subtilitatea. Enzo Capuano a cantat la Cagliari sub bagheta lui Cristian Mandeal rolul lui Phorbas. La Toulouse l-a intruchipat pe Marele Preot. Altista canadiana Marie-Nicole Lemieux se afla la primul rol in Oedipe – cel al Sfinxului – dar a inregistrat in urma cu cativa ani una din cele mai bune versiuni moderne ale celor Sapte cantece pe versuri de Clement Marot. Alaturi de ceilalti colegi, din fericire majoritatea francofoni, a alcatuit o echipa puternica; singurul care a dezamagit a fost Léonard Pezzino, interpretul lui Laios. Mai remarc prestatia superba a corurilor reunite, cel al Teatrului Capitoliului din Toulouse si a cel al Operei Nationale din Bordeaux, ca si a corului de copii.

Conducerea muzicala i-a fost incredintata rutinatului Pinchas Steinberg. O alegere inspirata, as spune. Seful de orchestra israelian a mentinut tensiunea pe tot timpul reprezentatiei, a ales tempi vioi ceea ce a conferit lecturii sale o buna cursivitate, si a sprijinit bine cantaretii. As fi dorit totusi ca unele detalii sa fi fost mai bine conturate. Cand Phorbas marturiseste ca Polybos si Meropa nu sunt parintii lui Oedipe, melodia corzilor ar fi trebuit sa ne copleseasca, si nu a facut-o. Iar apogeul actului al III-lea a fost surprinzator de lipsit de intensitate. Orchestra insa a sunat foarte bine sub mana sa. De notat pe lista instrumentistilor prezenta unor muzicieni romani: violonistii Ion Georgescu si Eugen Tichindeleanu si violoncelista Sarah Iancu.

Partitura a fost executata integral, fara taieturi.

Nu un spectacol perfect, dar un triumf pana la urma pentru capodopera enesciana repusa in circulatie in Franta.

Dirijor: Pinchas Steinberg.
Maestri de cor: Patrick Marie Aubert si Jacques Blanc.
Conceptia scenica: Nicolas Joel.
Regia: Stéphane Roche.
Decoruri: Ezio Frigerio.
Costume: Franca Squarciapino.
Lumini: Vinicio Cheli.

Oedipe: Franck Ferrari.
Tirésias: Arutjun Kotchinian.
Creon: Vincent Le Texier.
Păstorul: Emiliano Gonzalez Toro.
Marele Preot: Enzo Capuano.
Phorbas: Harry Peeters.
Paznicul: Jérôme Varnier.
Tezeu: Andrew Schroeder.
Laios: Léonard Pezzino.
Iocasta: Sylvie Brunet.
Sfinxul: Marie-Nicole Lemieux.
Antigona: Amel Brahim-Djelloul.
Meropa: Maria José Montiel.
O tebana: Qiu Lin Zhang.

Duminica, 12 octombrie, 2008. Théâtre du Capitole Toulouse.

Premiera a avut loc pe 10 octombrie iar alte reprezentatii pe 14, 17, si 19 octombrie 2008, toate cu aceeasi distributie.

Postul de radio France Musique va difuza inregistrarea spectacolului premierei pe 25 octombrie la 19:30, ora Parisului.

Oedipe la Toulouse - primele (scurte) impresii

2008-10-21T22:06:00.000-04:00

Voi scrie pe larg dar, ca sa rezum, au facut o treaba buna. Nu a fost probabil un Oedipe de referinta, dar capodopera enesciana a fost tratata cu respect. Pana voi termina cronica, puteti citi aici ceea ce a scris presa, unanim entuziasta. Majoritatea acestor articole provin din Franta. In limba engleza puteti citi cele doua cronici de pe portalul MusicWeb, cea a lui Evan Dickerson si cea a lui José Irurzun. Cat despre cronici din tara, pana acum nu am gasit nici una.

Din nou plecat

2008-10-09T21:25:00.000-04:00

Voi fi plecat pentru zece zile pentru a asista la spectacolul cu opera Oedipe de la Teatrul Capitoliului din Toulouse. Un articol in avanpremiera a aparut in cotidianul local, La Dépêche, si poate fi citit aici.

Cateva vorbe despre inceputul stagiunii in America. In primul rand, Salomeea lui Richard Strauss la Opera Metropolitan a beneficiat de o magnifica interpreta a rolului titular: Karita Mattila. Soprana finlandeza ne ofera un portret complet al eroinei: tonul i se potriveste perfect rolului, este o superba actrita de scena si nu mai putin superba actrita cu vocea, este chiar si o neinfricata dansatoare, si reuseste sa dezlantuie tensiunea acumulata cu un monolog final care in acelasi moment il zguduie si il dezgusta pe spectator. Dintre parteneri cei mai buni au fost Joseph Kaiser in rolul lui Narraboth si Ildikó Komlósi, interpreta lui Herodias. Kim Begley a fost lipsit de autoritate in rolul lui Herodes iar Juha Uusitalo a fost neconvingator in rolul lui Jochanaan. La pupitru Patrick Summers a stapanit aparatul orchestral dar a refuzat - sau nu a stiut cum - sa interpreteze.

O dezamagire a fost insa un tanar dirijor pe care in concertele anterioare l-am apreciat: Miguel Harth-Bedoya. El a condus primul program de abonament al Orchestrei Simfonice Nationale din Washington. Ce naiba a avut el in cap cand a programat Simfonia a V-a de Sostakovici cu vechea orchestra a lui Rostropovici - care ne-a oferit numai in urma cu patru ani o memorabila versiune a lucrarii, net superioara inregistrarilor sale si care lucrare era cartea sa de vizita - nu am inteles. Bun, ar fi fost loc pentru o alta interpretare a simfoniei care sa contrasteze cu intensitatea lui Rostropovici, dar din pacate domnul Harth-Bedoya n-avea nimic de spus. El pur si simplu conducea indiferent la nuante iar executia orchestrala a fost mai indisciplinata ca in orice alt concert al sau. Da, au fost momente in final in care imi venea sa exclamez "iata-l pe dirijorul pe care-l cunosteam", iar in partea a III-a corzile au avut un sunet catifelat rar intalnit, dar impresia generala a fost cel al unei lecturi indiferente. Miguel Harth-Bedoya este desigur un dirijor talentat dar iata, inca nematurizat.

Daca am lasat-o la sfarsit pe Martha Argerich, este pentru ca nu gasesc destule superlative pentru culorile pe care le extrage. Ea a interpretat recent Concertul pentru pian nr. 1 de Prokofiev si Concertul pentru pian nr. 1 de Sostakovici in compania Orchestrei din Philadelphia si a dirijorului Charles Dutoit, trompetist in concertul de Sostakovici fiind David Bilger. Programul a fost completat cu Valsuri nobile si sentimentale de Ravel si Tablouri dintr-o expozitie de Mossorgsky / Ravel.

Pe curand!

Remus Azoitei / Eduard Stan / Integrala Enescu - Ecouri in presa germana

2008-10-08T21:22:00.001-04:00

Volumul al II-lea al integralei lucrarilor pentru vioara si pian de George Enescu in interpretarea lui Remus Azoitei si a lui Eduard Stan a aparut deja in Germania si in Japonia. Iar reactia criticilor nu s-a lasat asteptata. Cronici au aparut pe portalele klassik.com si klassik-heute.com, ca si in ziaruri precum Frankfurter Allgemeine Zeitung (multumesc lui Evan Dickerson care mi-a semnalat-o) desi articolul este acum disponibil doar in arhiva cu plata a cotidianului. Citez totusi un fragment semnat de Ellen Kohlhaas: "Remus Azoitei si Eduard Stan canta ca si cum ar fi frate si sora, cu un echilibru sonor si cu o intelegere a limbajului muzical apropiat de duetul magistral Enescu / Lipatti" (recunosc, nu este cea mai inspirata traducere.)
Dupa cum am anuntat, artistii au sustinut recent un recital la Wigmore Hall din Londra. Am gasit o cronica a acestui recital pe portalul Classicalsource.com, cea a lui Richard Whitehouse.

Vorbind de Enescu, nu uitati sa cititi aceasta Scrisoare pentru melomani in care Victor Eskenasy prezeinta un CD cu cele doua sonate pentru violoncel si pian in interpretarea Laurei Buruiana si a lui Martin Tchiba.
Trecand oceanul, pianistul Matei Varga va sustine o serie de concerte la New York inclusiv un recital la Carnegie Hall pe 16 octombrie. In program lucrari de Beethoven (Andante in Fa Major), Schumann (Fantezia in Do Major, Op. 17), C.P.E. Bach (Sonata in La Major) si Enescu (Sonata No. 1). Iar pe 11 moiembrie la Merkin Concert Hall artistul va concerta alatuti de Bogdan Dulu, Andrei Licaret, Vlad Maistorovici, si Laura Buruiana in lucrari ale tinerilor compozitori romani, toti sub 30 de ani: Ciprian Costin (fragment din suita pentru pian Povestiri romanesti), Sabina Ulubeanu (Sonata pentru violoncel si pian), Diana Rotaru (Prélude Parisien no 1: Debumessquisse), Mihai Maniceanu (The Living si Cadenta pentru violoncel si pian), Ioana Tiberian (Sonata pentru vioara si Pian), Serban Marcu (Lieduri pe versuri de Lucian Blaga), Ana Szilagyi (Sonoritati), Diana Iulia Simon (Mosaic), si Vlad Maistorovici (Monument. Prélude a L'unison).

Dar vestea cea mai buna este recuperarea lui Sherban Lupu. Ieri seara el a sustinut un concert la Krannert Center al Universitatii din Illinois alaturi de orchestra Sinfonia da Camera sub bagheta lui Ian Hobson, in program fiind cuprinsa si Simfonia de camera Op. 33 de George Enescu, lucrare care va fi inregistrata de artisti. Si-au mai dau concursul violistul Csaba Erdelyi, violoncelistul Mirel Iancovici, si pianistul Samir Golescu.

Voi incheia semnaland alte cateva cronici. Violonista Irina Muresanu a sustinut recent un concert impreuna cu New England String Ensemble la Jordan Hall apartinand de New England Conservatory din Boston. Puteti citi aici impresiile lui Matthew Guerrieri din ziarul Boston Globe si cele ale lui Peter Van Zandt Lane din Boston Musical Intelligencer. In fine, violonista Joan Kwuon a sustinut recent un recital la Cleveland in programul caruia a figurat si Sonata a III-a, in caracter popular romanesc de Enescu. Donald Rosenberg a fost prezent si a scris aceste randuri.

A decedat si Horatiu Radulescu

2008-10-06T19:59:00.000-04:00

Compozitor roman stabilit din 1969 in Franta, acuzat fiind de a fi scris "muzica imperialista" in timpul studiilor sale la conservator. Mai multe articole omagiale au fost publicate si in presa din tara, dar ceea ce va propun in amintirea sa este cel din ziarul The Times.

L-am "descoperit" pe compozitor ascultand concertul sau pentru pian si orchestra denumit The Quest.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.

Christoph Eschenbach numit director al Orchestrei Simfonice Nationale din Washington

2008-10-02T23:04:00.002-04:00

Dupa mai bine de trei ani de cautare, Orchestra Simfonica Nationala din Washington a prezentat noul director muzical in persoana dirijorului si pianistului german Christoph Eschenbach. Domnul Eschenbach va prelua noua functie in stagiunea 2010-2011, Ivan Fischer ramanand deocamdata dirijorul principal al orchestrei. La sfarsitul stagiunii trecute dirijorul german a terminat directoratul Orchestrei din Philadelphia cu care insa va mai apare in calitate de sef invitat si cu care chiar va efectua un turneu in Europa.

Evident, directoratul Orchestrei Simfonice Nationale este un post mai putin prestigios decat cel al Orchestrei din Philadelphia. Faptul ca domnul Eschenbach a fost de asemenea numit in nou creatul post de director muzical la Kennedy Center ar putea probabil fi privit drept oarecare compensatie. Dar se pare ca atat orchestra cat si dirijorul au nevoie unul de altul. Orchestra dorea un muzician cunoscut in intreaga lume care ar puteam imbunatati nivelul ei, cu care ar efectua turnee in centre muzical prestigioase, si, de ce nu, ar inregistra. Iar Eschenbach, dupa esecul de la Philadelphia si succesul de la Houston (a carui orchestra a fost director muzical inainte de o prelua pe cea din Philadelphia) doreste probabil sa demonstreze ca nu si-a spus inca ultimul cuvant.

Si nu as vrea sa se inteleaga ca toate concertele lui Eschenbach de la Philadelphia au fost slabe. Da, am avut partea mea de dezamagire, dar o versiune a Simfoniei a I-a de Brahms a fost una din acele interpretari despre care ma gandesc si acum chiar daca reactia initial mi-a fost cam rece. Si de fapt, aceasta (aparenta?) inconsistenta a fost unul din lucrurile pentru care dirijorul a fost criticat. Instrumentistii orchestrei se plang ca in fiecare concert dintr-o serie (un program este executat de 3-4 ori intr-o saptamana) sau turneu interpretarea aceleasi lucrari este diferita de la o seara la alta. Dar nu este oare acest element de impredictibilitate inamicul rutinei? Si nu se spunea acelasi lucru despre Charles Munch, ca sa nu mai vorbesc de Hermann Scherchen, dirijori care au intrat de mult in panteonul celor mari?

Cu toate acestea, as fi preferat totusi ca orchestra sa fi incaput pentru cativa ani pe mana unui superb tehnician ca de exemplu Lorin Maazel sau Kurt Masur (de fapt prima mea alegere ar fi fost Ivan Fischer caruia i-a fost oferit directoratul dar care a refuzat.) Poate totusi ca spontaneitatea lui Eschenbach, numit director dupa doar un singur concert ca invitat, este chiar medicamentul de care are nevoie Orchestra Simfonica Nationala. Ma tem insa sa nu fie o reluare a epocii Rostropovici: unele concerte splendide in anumit repertoriu dar indisciplina in executie intr-o seara obisnuita (OK, Eschenbach este mai bun tehnician decat Rostropovici.) Oricum, vor urma unele stagiuni interesante.

Bach si Handel - inregistrari din zilele de ieri

2008-09-29T19:44:00.001-04:00

Doua inregistrari de referinta au fost recent re-editate pe disc compact. Voi incepe cu cea a Concertelor Brandenburg si a Suitelor pentru Orchestra de Bach facute in 1935 si 1936 de Adolf Busch care, fiind un adevarat primus inter pares, conduce din scaunul concertmaestrului. Doar simpla insiruire a numelor colaboratorilor sai imi provoaca apetitul: Rudolf Serkin (superb in Concertul nr. 5), Paul Draper, Louis si Marcel Moyse (ascultati-i in Concertul nr 4 si minunati-va), Aubrey Brain (cunoscut mai mult din pacate drept tatal lui Dennis Brain desi Brain Sr. a fost si el un excelent cornist), Evelyn Rothwell (pe atunci nu inca "Lady Barbirolli" dar tot o superba oboista), Francis Bradley, sau George Eskdale. Da, datorita raritatii instrumentelor de epoca in anii '30 artistii au fost obligati sa foloseasca un pian in locul unui clavecin, in loc de "violino piccolo" in primul concert a fost folosita o vioara obisnuita, in loc de viola da gamba in Concertul numarul 6 este folosit violoncelul (utilizarea flautilor in loc de blockflöte continua si astazi chiar daca este mai rara.) Dar daca exista vreo versiune mai plina de muzicalitate a acestor lucrari, eu nu am audiat-o inca.

Si iata o mica poveste. Cand dirijorul Felix Weingartner l-a ascutat pe Adolf Busch in acest repertoriu la Londra, el imediat a scos un Concert Brandenburg din programul unui concert pe care trebuia sa-l sustina in acel oras.

Cealalta inregistrare pe care doresc sa o prezint este cea a "mastii" Acis si Galatea de Handel sub bagheta dirijorului Sir Adrian Boult. Prezenta veteranului maestru, plin de vigoare, este desigur una din atuurile acestei versiuni. Dar, mai mult decat atat, inregistrarea este una din cele mai bune facute de soprana Joan Sutherland, interpreta rolului Galateei. Se dovedeste inca o data ca atunci cand este ghidata de un mare dirijor, cantareata lasa rutina la o parte (este adevarat, rutina unei voci superbe) si da dovada de o expresivitate surprinzatoare pentru cei care cunosc doar inregistrarile facute sub bagheta sotului sau, Richard Bonynge (pronuntat "bo-ning" nu "bo-ningi" cum am auzit nu de putine ori.) Sub mana sigura a lui Boult, si in ciuda eternei probleme a dictiei, o gasim pe Joan Suterland captand toata gama emotiilor Galateei, de la fericirea dragostei pana la tristetea pierderii lui Acis. Acesta din urma este intruchipat de Peter Pears care se dovedeste un abil partener. Desigur ca timbrul sau nu este unul dintre cele mai frumoase dar domnul Pears este un superb actor cu vocea. David Galliver are probabil un ton cam diluat; el il interpreteaza pe Damon. In fine, Owen Brannigan nu stapaneste perfect coloratura dar reuseste mai mult sa captezel aspectul grotesc al personajului sau, Polyphemus. Remarc de asemenea contributia clavecinistului Thurston Dart si a coralei "St. Anthony Singers".
Din pacate insa dirijorul efectueaza unele taieturi in partitura, fortat fiind probabil de durata limitata a LP-ului anilor '50 (inregistrarea a fost facuta in 1959.) Aceste taieturi au fost facute fie in recitative, fie in reluarea unor arii "da capo". La acestea se adauga alte taieturi (cam 2-3 minute) facute de casa Chandos, cea care a re-editat inregistrarea, in dorinta de a incadra gravarea pe un singur CD. In urma cu 15 ani, casa Decca a re-editat-o integral pe doua CD-uri adaugand si o serie de arii baroce cantate de Joan Sutherland dar acea editie este greu de gasit (ar putea oare ArkivMusic sa o reediteze?) Pacat de o ocazie pierduta. Deoarece Joan Sutherland este intr-adevar aici "La Stupenda".

Au decedat compozitorii Walter Mihai Klepper si Mauricio Kagel si dirijorul Vernon Handley

2008-09-24T21:20:00.001-04:00

Compozitorul Walter Mihai Klepper a decedat luna trecuta in Germania, mai precis pe 9 august. Decesul sau nu a fost semnalat in presa romaneasca (sau cel putin n-am gasit nimic pe Internet exceptand recent Wikipedia), doar de cea din Germania, tara in care compozitorul a trait incepand cu anul 1983. Am aflat de deces de la fiul sau, Ralf Klepper care este violonist in Orchestra Radiodifuziunii din München. Dintre lucrarile compozitorului retin cele Patru Dansuri Romanesti pe care Constantin Silvestri le-a imprimat in anii '50 si tripticul simfonic Impresii din Resita. Domnul Klepper a fost numit cetatean de onoare a orasului sau natal, Lugoj. (Erata: autorul celor Patru dansuri simfonice este Leon Klepper. Detalii aici.)

Mauricio Kagel este desigur unul din cei mai importanti compozitori ai ultimei jumatati al secolului XX. El a fost interesat in egala masura de teatru (absurd) si de film, iar in opera sa diversele arte se afla in permanenta confluenta. O lucrare a sa despre care voi scrie curand este Sankt-Bach-Passion, inregistrarea careia o astept sa o primesc zilele acestea. Pana atunci puteti citi aceste articole dedicate compozitorului in ziarele Guardian Unlimited, The Times, si Washington Post.

Dirijorul Vernon Handley va ramane probabil cunoscut drept specialist in muzica britanica. Se spune ca orice concert pe care il dirija continea cel putin o piesa scrisa de un compatriot al sau. Desigur ca a nu a neglijat nici repertoriul de baza. Din discografia sa remarc integrala simfoniilor lui Arnold Bax si Concertul pentru vioara de Elgar solist fiind Nigel Kennedy. Un omagiu din ziarul Daily Telegraph se poate citi aici.

Voi incheia amintindu-i pe actorii Stefan Iordache si Ilarion Ciobanu, si ei decedati recent.

Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace.